Lăcrămioara Stoie scrie o poezie profundă şi rafinată, subtilă în chiar transparenţa ei. Noul volum, o minciună adâncă, plină de farmec (Lăcrămioara Stoie, O minciună adâncă, plină de farmec, Cuvânt‑înainte de Angela Marcovici. Tracus Arte, 2020, Bucureşti), este dovada recentă a acestei opţiuni auctoriale, deşi poeta a ales rafinata şi discreta exprimare începând cu volumul de debut, Jurnalul cuvintelor tăcute, premiat de Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România. Poezia ei se revendică de la tăcutele şi aparent solarele poeme blagiene din opera timpurie, dar această aşezare este doar una în direcţia şi sensul referinţei în cauză (din perspectiva unei analize vectoriale a câmpului literaturii privind), care nu presupune neapărat şi o asumată aşezare în continuitatea unui demers poetic.
Noul volum de versuri propune, în fapt, poeme ale lucidităţii trecute sub tăcerea închiderii. Sub aparenta lumină se relevă un spaţiu citadin recognoscibil – rolul toposului, la fel ca în volumul precedent, este fundamental; toposul este sugerat prin cuvintele tăcute, discrete, prin gesturi care devoalează oraşul – care se închide în instantanee domestice şi în instrumentarul aferent, sub ultima dâră de lumină a asfinţitului. Se anunţă înnoptarea. O undă de nostalgie însoţeşte această derulare spaţio‑temporală, această migrare spre interior, şi este atent aşezată în paralel cu geana luminii la apus. Totul, de fapt, este extrem de precis aşezat în poezia Lăcrămioarei Stoie, de bine controlat, menţinând cititorul în armonica dorită din întreg spectrul emisiei lirice. Treptat se devoalează profunzimile, odată ce – tot blagian – absenţele se potenţează, devin prezenţe. Poezia Lăcrămioarei Stoie din o minciună adâncă, plină de farmec se caracterizează printr‑un desăvârşit control asupra cuvintelor, lăsând intactă impresia unui similar control asupra întregului, asupra stărilor. O remarcă şi Angela Marcovici (Angela Marinescu) în prefaţa lucrării, subliniind, într‑un text preluat şi pe coperta a patra a volumului de versuri, că, în esenţă:
„Cartea este impecabil scrisă, cu grija imensă a unei profesioniste a scrisului (îmi aminteşte de doamnele Monica Pillat sau Mariana Filimon) şi pentru cuvinte, şi pentru substanţa lor. Cine zice că
poezia adevărată nu are legătură cu viaţa autorului, minte. Deşi cartea este împărţită în secvenţe, toate se întrec în a dovedi că poate funcţiona o poezie în care curentele mai sus amintite, diverse şi obositoare, pot coexista.
O minciună adâncă, plină de farmec este o carte făcută din aduceri aminte, convertite în stil şi melancolie”.
Cartea Lăcrămioarei Stoie este una în care ies în evidenţă în primul rând tăcerea şi sfiala. Este o carte caracterizată prin discreţia cultivată, prin rafinamentul cu care noul jurnal poetic (în acord cu precedentul, dar fără ancore temporale, fără precizia monocronă) împachetează încărcătura emoţională. Noua carte propune o poezie care se disipă în policronia unui anotimp, într‑un spaţiu citadin potenţator şi recognoscibil, al Braşovului: „arteziana goală/ îşi arată/ urmele de apă/ inelele se‑nnegresc/ proaspăt vopsite” (înserare peste Piaţa Sfatului), într‑un octombrie târziu:
„Acest octombrie lasă în viaţă/ fluturii prinşi în capcane (nu mai am anii); începe să se lase toamna peste/ atingerea noastră/ dispare într‑o gaură neagră/ mai departe/ se înalţă trecutul/ altădată/ nu se va mai întâmpla (altădată nu); lumina amurgului se închide/ în colivia cu un singur anotimp/ tăcerea lipită de un alfabet necunoscut/ nu ştie cu ce literă sfârşeşte totul// vine primăvara” (totul, desigur)
mijind a primăvară cu creste înzăpezite: „ca şi cum/ piei de salamandră/ ar şiroi/ pe arcadele Tâmpei/ se mai văd zăpezile// n‑ai vrea/ să ne învelim/ cu încă o pătură?” (ploaie). În acest cadru, în care se împreunează în subtila tăcere vinovată Eros şi Thanatos, de urmărit ar fi în primul rând traseele cuvintelor. Nerostite, doar sugerate, tăcute prin urmare în întreaga poezie a doamnei Stoie, aceste umbre ale grafemelor ghidează lectorul în a descoperi reţinutele emoţii. Sentimentele sunt vag sesizate, cuvintele vag utilizate în agregarea de stări. Rezultă o poezie mută şi dureroasă, adâncă şi grea deopotrivă, dar care se prezintă sub delicateţea mătăsii acoperind corpul cu semnificaţii catamorfice. Sub acest văl al aparenţelor şi al lipsei de adâncime, cele patru secţiuni ale volumului se derulează într‑un ritm care induce lectorului senzaţia de coborâre, regresia, transcenderea în regimul nocturn al imaginarului: „se poate întâmpla orice/ după lăsarea serii” (noul tău truc). Tot sub acelaşi văl se întrevede şi dimensiunea erotică a poeziei Lăcrămioarei Stoie. Erotismul ei este unul suav, discret, melancolic, iar sub vălul mătăsurilor textuale dragostea este menţinută în intangibil.
Lăcrămioara Stoie scrie o poezie cu o remarcabilă forţă de sugestie, şi asta în ciuda fragilităţii ei şi discreţiei scriiturii. Sau, mai degrabă, drept consecinţă a acestei voluntare aşezări în creaţie.
■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor
Adrian Lesenciuc
