Cititorul este invitat să admire inocenţa superbă a imaginii feminine decupate de pe copertă – o maximă reuşită! – şi s-o compare cu personajul Literatura din interiorul volumului, care-i o ţigancă versată în formele creaţiei umane obişnuite numite poezie şi proză, dar şi posesoarea unui corp magnetic şi incendiar, care-i lasă cu gura căscată pe bărbaţi
„Cartea lui Andrei Mocuţa – scrie entuziasmat Romulus Bucur pe contracoperta volumului de proză Literatura, apărut la Ed. Tracus Arte din Bucureşti în 2015 – e o nebunie. Un amestec, profund postmodern, de intertextualitate, rescriere, umor, (auto)ironie. Totul plasat într-un Curtici magici […], în care continuă să bântuie stafia lui Francisc Vinganu.” Diagnosticul e corect, i se pot adăuga alte superlative – cartea e de un ilogism matematic impecabil, specific koan-urilor Zen –, se citeşte cu o
încântare stupefiată, care l-ar mulţumi şi pe cel mai exigent căutător de satori buddhist (y compris Salinger…), însă e nevoie să adăugăm imediat că textul reprezintă, înainte de toate, un foarte subtil şi sofisticat exorcism, prin care autorul îşi oferă prilejul de a ieşi din tensiunea pe care i-a pricinuit-o elaborarea tezei de doctorat despre J.D. Salinger, publicată la începutul anului 2015 la Timişoara (Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger. O monografie) – pe care am avut privilegiul s-o prezint în numărul pe octombrie al Contemporanului.
N-aş trece mai departe înainte de a spune că Literatura reprezintă, sub aspect tehnic, un procedeu de construcţie deschisă, dispersivă şi trans-logică (nonsensul logic: paradoxul Zen), pe care nu ştiu să-l fi încercat până acum cineva la noi. Apoi, cititorul este invitat să admire inocenţa superbă a imaginii feminine decupate de pe copertă – o maximă reuşită! – şi s-o compare cu personajul Literatura din interiorul volumului, care-i o ţigancă versată în formele creaţiei umane obişnuite numite poezie şi proză, dar şi posesoarea unui corp magnetic şi incendiar, care-i lasă cu gura căscată pe bărbaţi. La un moment dat, ea restituie bibliotecii din şcoala de ţigani unde autorul e profesor de literatură volumul Literatura, scris de Andrei Mocuţa, pe care profesorul Mocuţa mărturiseşte că nu l-a citit, dar că ar trebui s-o facă. Întreaga carte e construită pe irealizări ficţionale şi ilogisme subtil caligrafiate într-o reţea de trasee mentale dispersive, aşa cum koan-ul din Zen deschide mintea înspre planuri de realitate inedite, revelatorii, pregătind în acest fel „iluminarea” (satori).
„Există multe lucruri pe care mintea noastră nu le poate explica” – aruncă vorba un personaj. Koan-ul buddhist – iubit până la desfătare de către maestrul lui Mocuţa, care este Salinger (în faza de după Lanul cu secară, deşi unii exegeţi spun că nici rătăcirea prin New York a fugarului Holden Caulfield n-ar fi altceva decât ilustrarea „dezordinii” iniţiale din care porneşte meditaţia Zen – se deschide înspre aceste „lucruri” nu prin construcţii logice, comprehensibile, ci printr-o fervoare non-logică stimulativă, a cărei finalitate e iluminarea prin paradox. În cartea lui Mocuţa, protagonistul e profesor (adică una dintre instanţele emblematice pentru Zen: maestrul), dar firul lui narativ se va pierde în secţiunea mediană a volumului, urmând să fie vag reînnodat înspre sfârşit, atunci când ajunge la şcoală cu autobuzul cu care pornise la început, taman când era nevoie de el, adică de umărul său, mai precis, pe care directorul şcolii, germanist sentimental, îşi plânge ultima iubită pierdută. Dopu, unul dintre elevii şcolii – frate vitreg cu Literatura şi repetent cronicizat de multă vreme – organizează o expediţie colectivă de ciordeală la Paris, dar o ratează – deşi vorbeşte impecabil limba lui Voltaire, vânzătoarea magazinului „de firmă” de pe Champs Elysées fiind încântată de corectitudinea cu care ţiganul mioritic îi cere să golească tot ce are în casa de bani –, apoi acelaşi Dopu dezgroapă ilicit cadavrul unui poet local, găsind asupra lui, în locul ghiului cu care spera să se îmbogăţească, o pană din aur care scrie singură, urma pierzându-i-se ulterior în neant, deşi cititorul şi-ar fi dorit, probabil, şi alte detalii.
Nu cartezianism sever găsim, altfel spus, în Literatura, ci fragmentarisme iscusit intarsiate, secvenţe tematice şi temporale intersectate, ca în Zen, unde eul se pulverizează trans-logic în diferite identităţi flotante, nesudate între ele. Dacă Zen-ul e „anti-filosofie” – fiindcă e o meditaţie trans-categorială şi non-logică –, Literatura lui Andrei Mocuţa e o superbă şi extrem de rafinată „anti-literatură”, pusă pe hârtie în calupuri revelatorii de către un autor ludic şi (auto)ironic, într-o serie de secvenţe narative care, pur şi simplu, „există”, trăind independent de un sens unic coagulant, dispersat liber în pulverizări infinite. Peste tot avem simulacre şi multiplicări: Literatura e disciplina pe care o îndrăgim şi căreia ne-am dedicat (uşor sadomasochist…), dar şi ţiganca nurlie superbă care sfarmă inima bărbaţilor – şi i se oferă dezinvolt autorului-protagonist –, tot aşa cum acesta e, simultan, profesorul surghiunit de la şcoala de ţigani din Curticiul „de la capătul lumii”, iubitul de o noapte al unei prietene, dar şi… câinele maidanez (numit Andrei, în cinstea lui) al acesteia, inserţia canină prilejuindu-i autorului o scurtă trecere într-o altă dimensiune cognitivă a realităţii, în care visul are forma unui os – eventual cu ceva carne pe deasupra –, duşmanul arhetipal numindu-se pisică.
Mici koan-uri explozive, iluminatorii pâlpâie peste tot în ţesătura narativă a lui Andrei Mocuţa, ieşind la suprafaţă atunci când nu te aştepţi. În primul rând, naraţiunea nu e naraţiune; mai precis, e non-naraţiune. Condiţia meditaţiei – spun unii maeştri Zen – constă în capacitatea de a te privi şi înţelege ca non-eu, dinafară. Astfel, în chip mărturisit, autorul-profesor face un lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată: acceptă să predea la o şcoală de ţigani, care – ni se spune în text – nu eliberează diplome, devenind, în acest fel, o non-şcoală. Literat fiind, admirat de elevii săi atipici, proful-autor le apare unora dintre ei ca epifania celui mai cunoscut literat al oraşului, Francisc Vinganu, învăţător chiar la şcoala la care trudeşte autorul, cunoscut şi pentru faptul că a murit subit într-un birt, înainte de a apuca să termine poezia pe care o scria pe perete. Se sugerează chiar că tot ce se întâmplă în carte a existat deja în reveriile – îndeajuns de tulburi pentru a nu fi interpretate decât ambiguu – ale lui Vinganu. În consecinţă, asistăm la „realităţi” anterior „irealizate”: aşa se explică ambiguitatea din fiinţa Literaturii, identitatea canină a profesorului şi alte proiecţii foarte rafinat lucrate, singura entitate unilaterală fiind directorul şcolii, părăsitul de femei profesor de germană, a cărui ultimă iubită e autoarea unei lucrări de doctorat despre elementele din tabelul lui Mendeleev folosite de către Faustul clasic al cărţilor populare, al lui Marlowe şi Goethe, adică de o fiinţă care a trăit înainte ca tabelul cu pricina să-i fi încântat pe chimişti.
Poetul Francisc Vinganu e „stafia” referenţială din text: mortul dezgropat de către Dopu în speranţa unui câştig ilicit uşor, care ţine, între mâinile încrucişate regulamentar pe piept, surprinzătoarea pană din aur. Ea declanşează, prin dispariţie, o „questă”, un mormântar plecând înspre localităţi inexistente geografic din Franţa, pentru a readuce la Curtici Graalul vremelnic înstrăinat. Cu acest prilej, el suferă neaşteptate pulverizări identitare: de pildă, este luat, telefonic, drept Louis de Funès. Frumoasa Literatura (seamănă „cu ceva între pisică şi înger”, împărţindu-se, în general, între năstruşnicie şi un profund calm mental, când are viziuni paralogice, convinsă fiind că simţurile nu percep decât partea infimă a realităţilor care ne înconjoară) intră în cele din urmă în posesia penei lui Vinganu, constatând că ea (se) scrie de una singură, dispusă fiind să şi semneze poezia neterminată de pe peretele care fusese între timp zugrăvit. Adică, aceea poezie care a ajuns, între timp, să fie perfectă, devenind non-poezie.
În Europa, manieriştii postrenascentişti au fost aceia care vorbeau de „stupor”, desemnând prin această calitate cu adevărat elitistă, superioară, inaccesibilă majorităţii cenuşii a oamenilor de rând, capacitatea de a ilumina realitatea prin viziuni care scurtcircuitează logica, realizând concatenări la limita de sus a revelaţiei sau a absurdului intuitiv. Avangarda s-a mai folosit de ea. Degustător sublim al esenţelor spirituale rare, Andrei Mocuţa vorbeşte, la un moment dat, despre „asemănarea dintre sigiliul unui plic şi misterul indescifrabil al unei femei”. Savuraţi Literatura – carte de o subtilitate rafinată încântătoare –, pentru a vedea ce înseamnă această relaţionare. Nu pentru a o înţelege; dacă doriţi doar sensuri limpezi, logice, umane, rămâneţi la Dickens sau la Marin Preda.
