Giuseppe Antonelli descrie, în prima pagină a cărţii sale, Il museo della lingua italiana, publicată de Mondadori, o filă dintr‑o poveste contemporană şi cutremurătoare. Suntem în centrul din São Paulo, Brazilia, unde se află o clădire care se numeşte Estação da Luz. Se numeşte astfel pentru că se află în cartierul Luz (în portugheză: lumină) şi, în secolul trecut, era o gară. Clădirea dă înspre Praça da Luz, piaţa istorică prin care acum trec multe metrouri. Un du‑te‑vino continuu, un râu necontenit de oameni. Este 21 decembrie 2015 şi la São Paulo e foarte cald. E vară: ceea ce în Europa este considerat drept fiind cea mai scurtă zi din an, aici e cea mai lungă. O zi frumoasă, scăldată în lumina după‑amiezii. Dar acum, în această piaţă, lumina a devenit stranie. Pare a avea nuanţe roşiatice. Ridicându‑ţi privirile, înţelegi că sunt flăcări. Sunt flăcări ceea ce vezi ieşind de pe ferestrele clădirii. Flăcările răbufnesc şi aerul se umple de miros înţepător de fum. Sirenele urlă. Pompierii se grăbesc să stingă incendiul. Oamenii urlă îndepărtându‑se. Pentru a potoli flăcările, va fi nevoie de trei ore şi zeci de echipe de pompieri (unul dintre ei îşi pierde viaţa). Scânteia, pornită poate de la o veiouză, va distruge perdelele şi covoarele din Estação da Luz, va devora pereţii interni şi tot acoperişul. Va arde milioane şi milioane de cuvinte, scrise şi rostite. Cuvinte conţinute în Museu da Língua Portuguesa, Muzeul limbii portugheze, unde limba portugheză este celebrată ca fiind forma de expresie a unei culturi bogate şi diversificate.
Porneşte de aici imensul proiect al lui Giuseppe Antonelli, şi anume cel de a dedica o operă unui Muzeu al limbii italiene. Un muzeu structurat pe trei etaje, fiecare dedicat unei epoci. Italiana antică, modernă şi contemporană, fiecare etaj oferind un spaţiu înscrierilor şi operelor care au desemnat naşterea şi transformarea limbii italiene: de la origini şi până la termenul „ciao”, cuvântul italian cel mai răspândit în lume, prezent — cu zeci de variaţii grafice — în lexicul a mai mult de douăzeci de limbi. Trei sute şaizeci de pagini.
Se descoperă, astfel, imagini, anecdote, autori: o operă care, cu o privire de ansamblu, permite să se pătrundă măduva limbii italienii, istoria şi evoluţia acesteia.
Urmându‑i paşii lui Antonelli, care s‑a inspirat din muzeul limbii portugheze pentru a realiza, la Florenţa, o expoziţie temporară dedicată limbii italinene, ar fi interesant să se realizeze un Muzeu
al limbii române.
Răsfoind virtual paginile Wikipediei, se întâlneşte un proiect similar, născut la începutul lui 1900 şi devenit acum Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj Napoca. E un proiect similar, în măsura în care dorea să pună cap la cap întreaga evoluţie a limbii române, ţinând cont de geografia limbii, de istoria ei, de aplicarea ei în mediul literar sau oral. Ceea ce‑i lipseşte, este dinamicitatea cu care Antonelli gândeşte un posibil muzeu al limbii. Şi un target diferit: Antonelli are în minte oamenii, nu cercetătorii. Tinerii, elevii, bunicii şi toate fiinţele curioase de a‑şi cunoaşte rădăcinile limbii pe care o rostesc în fiecare zi.
Întorcându‑ne la proiectul lui Antonelli, pe panourile de la primul etaj, structurate precum o Matrioşka de informaţii, în sala întâi, întâlnim trei paragrafe dedicate primei înscrieri în italiană: grafitul din Commodilla, Roma, catacomba din Commodilla. Pe peretele catacombei, deja tot mai puţin lizibil, se citesc cuvintele Non/ dice/ re il/ le se/ crita/ abboce, adică nu spune lucrurile secrete cu voce tare. Suntem între anii 800‑850.
În ceea ce priveşte limba română, care ar putea fi structura unui astfel de muzeu, primul panou cărei înscrieri ar putea fi dedicat? În absenţa unor studii lingvistice adecvate şi doar ca titlu de exerciţiu, ne‑am putea gândi la o primă sală dedicată incripţiei găsite la Sarmizegetusa, „Decebalus per Scorilo”. Dar nu e deloc sigur că am proceda corect. De fapt, s‑ar putea rezerva prima sală Memoriului lui Vlad Ţepeş trimis lui Matei Corvin, redactat de Radu Grămăticu, în cel de‑al XV‑lea secol. Şi‑atunci, urmându‑l din nou pe Antonelli, ar fi interesant dacă pe partea de jos a panoului, după o scurtă explicaţie referitoare la primul nostru reper — oricare ar fi acesta —, am regăsi citat titlul unui volum care să ne permită o cercetare mai profundă decât cea oferită de muzeul nostru.
O structură pe nivele, pe straturi, gândită ca un fel de reţea care să permită vizitatorului o experienţă dinamică, dar şi pătrunzătoare, presărată de ocazii de a afla mai multe, de a cunoaşte mai în profunzime.
Ar fi vorba despre un proiect uriaş, văzut în carne şi oase; o muncă titanică, şi la nivel conceptual, rămânând doar pe filele unei cărţi. Dar, totuşi, un proiect necesar şi de dorit pentru a permite şi nespecialiştilor să intre în conexiune cu minunăţia limbii române, să admire misterul şi evoluţia unei comori care se mişcă pe buzele lor, în fiecare zi, şi care există atâta timp cât vorbitorii au grijă de ea, o îmbogăţesc prin uzul corespunzător şi o iubesc pentru nuaţele prin care ştie să îmbogăţească emoţiile, visurile şi gândurile.
■ Scriitoare, traducătoare şi publicistă
Irina Ţurcanu‑Francesconi
