Remus Azoiţei – o stea a violonisticii. E găzduit de cele mai mari săli de concert din lume: Carnegie Hall (New York), Konzerthaus Berlin, Bozar (Bruxelles), Kennedy Centre (Washington DC), Salle Gaveau (Paris), Wigmore Hall şi St‑Martin‑in‑the‑Fields, (Londra), Concertgebouw (Amsterdam). Solist concertist şi profesor la Royal Academy of Music. „Azoiţei are toate calităţile: sensibilitate marcată, o dulceaţă a tonului (fără suprasolicitare), o gamă dinamică impresionantă şi capacitatea de a susţine linii extinse fără a le face să pară elaborate. Ambele sonate sunt interpretate în mod strălucit, sensibil şi subtil.” (The Strad) „Azoiţei, român instruit la Juilliard şi care predă acum la Londra, a interpretat cu sensibilitate melodică şi tehnică sclipitoare.” (Washington Post) „…Splendidă performanţă a violonistului român Remus Azoiţei, cu un tuşeu delicat, dar intuiţie profundă.” (Gramofon) „Azoiţei a oferit un program memorabil în faţa unui Wigmore Hall plin până la refuz, stârnind ovaţiile publicului. Este un muzician excelent.” (The Sunday Express)
Să fii un artist desăvârşit
Sorana Mănăilescu: Maestre Remus Azoiţei, aş dori să vă întreb, pentru început, ce v‑a bucurat mai mult în anii care au trecut de când aţi părăsit România? Ovaţiile publicului sau comentariile elogioase ale presei?
Remus Azoiţei: În primul rând, am plecat din România ca să învăţ mai mult, la şcola Julliard din New York. Acolo am făcut un master şi am învăţat ce trebuie. Meseria de muzician este o meserie internaţională şi nimeni nu poate afirma că ştie totul despre muzică şi este important să culegi informaţii din locuri diferite şi cât mai bune. În anii aceia, ’90, Romania era încă în întuneric şi era important pentru mine să fiu primit într‑un loc unde să am acces mai bun la marea muzică, la marile scene, încât se poate spune că a fost un pas natural pe care l‑am făcut. A fost, atunci, o
mare bucurie că am reuşit să ajung unde trebuie.
A fost greu acel prim pas pentru dvs.?
Bineînţeles că a fost greu. Suntem oameni şi, când te dezrădăcinezi de locuri, obiceiuri şi eşti nevoit să te pliezi pe alte cerinţe, este dificil. Dar toate aceste lucruri au meritat pentru că în cele din urmă obţii ceva la care nu aveai acces înainte. Când eşti ghidat de un anumit ţel, disconfortul este acceptat şi compensat de rezultatul final, cariera mea urmând un parcurs ascendent.
La absolvirea fiecărui program de studiu, la Bucureşti, New York sau Londra, aţi fost invitat să vă alăturaţi celor care vă fuseseră până atunci profesori. La Royal Academy of Music, aţi devenit cel mai tânăr profesor din istoria instituţiei. Ce calităţi are discipolul care reuşeşte această performanţă?
În primul rând, trebuie să fii un model uman şi muzical, pentru că, la acest nivel, în opinia mea, cel mai important este să inspiri. Să fii capabil să generezi atâta calitate, încât să fii un model pentru aceşti tineri care caută modele. Această calitate nu o poate dobândi oricine. Trebuie să fi avut o carieră, să fii un artist desăvârşit şi un muzician foarte bun care să fie capabil să inspire. Or, foarte puţin reuşesc să atingă acel nivel. Se pare că eu mă număr printre cei norocoşi.
Există o tendinţă periculoasă de atragere a publicului larg către muzică prin partituri de mare popularitate devenite un fel de şlagăre. Este înregistrarea unor integrale ca, de pildă, integrala lucrărilor pentru vioară şi pian de Enescu, realizată de dumneavoastră la Hanssier Classics în 2007, o modalitate de a rezista tendinţei de atomizare a creaţiei unui compozitor?
Nu. Muzica lui Enescu este atât de calitativă, încât nu are nevoie de un public de nişă. Dacă vorbim de muzica clasică, vorbim de un sector special al artelor şi nu cred că aici se pune problema şlagărelor.
„Suntem slujitorii compozitorului”
Credeţi că puteţi recupera viziunea compozitorului în interpretarea unei partituri? Aţi vorbit într‑un interviu de diferenţa dintre tehnică şi înţelegere a universului unei opere muzicale, ceea ce v‑a determinat să amânaţi, de exemplu, interpretarea concertului pentru vioară de Beethoven. Care este drumul către structura de adâncime a unei partituri?
Noi suntem ghidaţi de ideea de a reda ceea ce a vrut compozitorul să spună. Cu asta plecăm la drum. Compozitorul are un mănunchi de unelte pe care le foloseşte (ritmul, structura armonică sau formală a lucrării) şi de acolo plecăm. Există un strat fin, şi acela este interpretul care, desigur, nu trebuie să devieze de la ideea de bază pe care o spune compozitorul. Noi suntem slujitorii compozitorului, nu invers, deşi unii interpreţi înţeleg opusul. Valoarea unui instrumentist este recunoscută atunci când reuşeste să redea cât mai bine ceea ce a vrut să spună compozitorul, plus un strat fin de aport personal.
Anne Sophie Mutter l‑a menţionat pe Lipatti printre puţinii interpreţi favoriţi. Care este favoritul dumneavoastră?
Sunt foarte mulţi instrumentişti minunaţi, mari valori şi îmi este foarte greu să aleg. Ca violonist, îmi place foarte mult Henrick Szering, deoarece sunetul lui redă foarte mult vocea umană şi avea o tehnică absolut sclipitoare. Szering m‑a cucerit cel mai mult, dar sunt mulţi alţi interpreţi sclipitori.
S‑a încheiat de curând Concursul Internaţional George Enescu din juriul căruia aţi făcut parte. Câştigator a fost anul acesta violonistul român Valentin Şerban. În ce mod v‑a impresionat ediţia acestui an?
Nu pot să spun că m‑a impresionat. A fost un concurs de înalt nivel, în care niciunul dintre interpreţi nu mi s‑a părut genial, dar aşa sunt concursurile. Ideea este să determinăm cine este cel mai bun dintr‑o mulţime de concurenţi. Nu înseamnă că acela care a câştigat este cel mai bun din istoria omenirii. Vorbim de lucruri clare şi certe. Din această mulţime, Valentin Şerban, care este un violonist foarte bun, a ieşit învingător. Acum, marele pas pentru el va fi către marea muzică, marea carieră şi va depinde de el cum îşi va croi acest drum. Acum are un premiu de la concursul „G. Enescu” şi este foarte bine, dar acesta este doar un element care se cere pentru faima internaţională şi este bine că îl are. Acum va urma un drum greu să demonstreze ce a obţinut.
Cum vedeţi concursul George Enescu în comparaţie cu alte competiţii internaţionale?
Fiecare concurs este diferit, dar G. Enescu face parte din liga mare, cu premii substanţiale şi cu un juriu foarte valoros. Este unul dintre acele concursuri mari, cu un nivel ridicat, care îl celebrează pe George Enescu. Concurenţii trebuie să cânte în fiecare etapă o lucrare enesciană, ceea ce este minunat pentru noi. În acest fel străinii sunt obligaţi să parcurgă lucrările lui şi este un mijloc foarte bun de a promova creaţia acestui minunat compozitor al nostru.
„Acest minunat potenţial pe care îl avem ca naţiune”
Ce aţi simţit ca discipol sau partener al unor artişti legendari precum Izhak Perlman, Masao Kawasaki sau Nigel Kennedy?
Ah, te uiţi la Izhak Perlman, Masao Kawasaki sau Nigel Kennedy, şi vezi că au, ca şi noi, ceilalţi oameni, două mâini, două picioare, dar sunt nişte maeştri, mai exact, nişte supraoameni. Este un
mic antagonism, pentru că aceşti oameni sunt faimoşi, dar arată ca noi toţi. A fost o onoare să fiu alături de aceşti violonişti, dirijori şi muzicieni incredibili. Sunt momente unice.
Când vom avea prilejul să vă ascultăm din nou în România şi ce vă propuneţi pentru viitorul apropiat?
Nu prea există obiective acum, fiindcă nu s‑a repornit planeta şi tot ce am avut în plan s‑a anulat. Inclusiv la Bucureşti, unde trebuia să cânt de două ori cu Filarmonica „George Enescu” şi o dată la Radio, dar s‑au anulat şi acestea. Deocamdată suntem într‑un stand‑by toxic, dar aştept cu nerăbdare să revin în România.
Care ar fi gândurile pe care doriţi să le transmiteţi artiştilor români?
Mai degrabă la politicienii care încearcă să distrugă cultura din România mi‑aş îndrepta gândurile. Probabil, lumea nu îşi dă seama, dar muzicienii au fost cei mai afectaţi de acest fenomen – Covid. Toate aceste concerte anulate, încercările de a li se reduce salariile sunt o crimă împotriva culturii române, care şi aşa este puţină, şi dacă o rarefiem şi mai mult, înseamnă că ne merităm soarta. Aşadar, gândul meu este adresat politicienilor şi oamenilor care sunt în funcţii, să protejeze acest minunat potenţial pe care îl avem ca naţiune şi să încerce să îl valorifice, şi nu să‑l diminueze.
■ Solist concertist şi profesor la Royal Academy of Music
Sorana Mănăilescu în dialog cu Remus Azoiţei
