Iulian Boldea: Mircea Zaciu. Confesiunea ca libertate interioară
Literatura de călătorie a lui Mircea Zaciu, reprezintă, dincolo de valoarea ei biografică şi documentară, o adevărată fişă de temperament, un document sufletesc, prin care eul caută certitudini şi forme riguroase într-o lume haotică şi fluctuantă
Scriitura critică a lui Mircea Zaciu e alcătuită din austeritate şi rigoare a frazării critice, dar şi din ceremonial confesiv, dintr-un fel de reverie melancolică în faţa peisajelor şi a figurilor umane. O astfel de pagină confesivă, modelată în regimul vizualităţii, cu concursul sugestiei picturale şi al notaţiei e emblematică pentru capacitatea criticului de a surprinde esenţa unui spaţiu, dinamica fastuoasă a unei privelişti, tectonica lumii în inefabilul ei: „Traversez valea Crişului Repede, luncile, dealurile, pomii 
rotaţi, apele verzi, casele foarte albe, spoite de toamnă, printre frunzele pişcate de brumă – totul are o picturalitate ce ţine de impresionism. Singura artă ce aparţine blândeţii. Agresivitatea formulelor ulterioare vine şi din recrudescenţa de violenţă revărsată asupra Europei de pe la 1914 încoace. Sunt prizonierul acestui peisaj şi al acestei blândeţi. Evident, desuet”. Scriitura lui Mircea Zaciu, rafinată şi savantă, îşi desfăşoară volutele într-o simplitate construită, în care ideea critică e transferată în registrul melancoliei, al unei afectivităţi de tonalitate reţinută. Critica este, pentru Mircea Zaciu, o formă de trăire acută în spaţiul literarităţii, la conjuncţia dintre ordine şi aventură. Metamorfozele „literare” ale aserţiunilor critice capătă forme şi sensuri diverse: travestirea axiomelor în implicaţie afectivă, inserţia documentului biografic, mereu învăluit în halou afectiv, voluptatea configurării unor portrete morale, sau notaţiile memorialistice, în care reflexivitatea şi mirajul liric se contopesc.
O autentică vocaţie a literarităţii aşează iniţiativele critice ale lui Mircea Zaciu în spaţiul proiectului literar; astfel se explică tentaţia impresionismului mereu temperat de raţionalitate, calofilia unor imagini, expresivitatea frazării. Ceea ce surprinde în paginile de critică literară ale lui Mircea Zaciu este tocmai diversitatea strategiilor textuale care sunt puse în scenă. Unele portrete au pregnanţă evocatoare, desen afectiv şi auster, elevaţie plastică şi rigoare, ca în cazul celui al lui Agârbiceanu: „Când mă gândesc la Agârbiceanu nu-l pot vedea decât ca pe un ţăran trudind pe ogorul lui sub bătaia nemiloasă a ploii ori sub suliţele soarelui. El a fost, până la ultima suflare, o energie primitivă şi o inimă simplă. Omenia lui nu era caldă, ci aspră, şi tocmai asta îi făcea farmecul: pipăiam o scoarţă de copac bătrân sub care fugeau seve necunoscute, trase din rădăcini foarte adânci, ascunse nouă”. La fel de semnificativ e desenul sobru, precis, de conformaţie balzaciană, al portretului lui Duiliu Zamfirescu: „Pe la 1883 locuia la hotel Metropol din Bucureşti într-o odaie modestă, un tânăr de vreo 25 de ani, frumos şi elegant, despre care vecinii îşi închipuiau că e fiul de bani gata al vreunui moşier, proaspăt întors din străinătate, aşteptându-şi, în furnicarul capitalei postul corespunzător cu starea socială şi fumurile lui”.
Meditaţia criticului îşi conservă aceeaşi acuitate, fie că e vorba de textul literar, fie că e vorba de „textul lumii”. „Bucuria de a citi” (Eugen Simion) se asociază cu bucuria descoperirii reliefului realităţii, în timp ce registrul estetic al frazării critice abandonează rigorismul formal şi ţinuta raţionalistă, asumându-şi reflexe afectiv-melancolice. Pe de altă parte, mobilitatea privirii se conjugă, în paginile lui Mircea Zaciu cu mobilitatea stilului, amestec de meditaţie gravă, referinţă livrescă, de retractilitate şi expansiune emotivă. Nu mai puţin expresivă este descrierea retoricii peisajului românesc, într-o pagină din Colaje: „Picturalitatea peisajului românesc. De aici vine nevoia noastră de lumină şi culoare, recunoscută de Iorga şi de Camil Petrescu, două spirite aşa de opuse altfel”.
Literatura de călătorie a lui Mircea Zaciu, reprezintă, dincolo de valoarea ei biografică şi documentară, o adevărată fişă de temperament, un document sufletesc, prin care eul caută certitudini şi forme riguroase într-o lume haotică şi fluctuantă. Această neîncetată tendinţă de literaturizare a criticului se regăseşte, cu consecvenţă, în Jurnal, carte ce reconstituie, în tonalităţi sumbre, una dintre cele mai negre perioade ale comunismului din România, dominată de teroare, absurd, lipsă de orizont. Însemnările diaristice ale lui Mircea Zaciu au, de cele mai multe ori, dinamismul, concizia şi sobrietatea unor notaţii de reporter, precise, sugestive, eliptice, care înregistrează cu febrilitate gesturi, fizionomii, situaţii caracteristice pentru epocă şi context. În acest peisaj sumbru al deceniului satanic, memorialistul resimte acut nevoia unui spaţiu protector, a unui refugiu compensatoriu în faţa precarităţii lumii exterioare; universul cărţilor – refugiu ideal – şi casa – loc al meditaţiilor solitare – sunt astfel de spaţii în care se retrage, cu o anume voluptate a recluziunii, cărturarul („Acasă. Mici iritări. Ninsoare abundentă, apoi val de aer cald care topeşte în câteva ore totul. Cum veneam cu avionul, pe măsură ce plafonul se reducea, am văzut toată câmpia ninsă, îmi părea că aterizăm într-un peisaj polar, ceva în genul ice station… După masă, somn reconfortant. Sentimentul că sunt din nou acasă, dar şi spaima că pierd în curând acest spaţiu mic securizant. Nicăieri, constat, nu mă simt mai bine, doar aici, în camera mea, în faţa geamului deschis spre acelaşi peisaj în trei planuri, pe care voiam să-l pun pe Vergulescu să mi-l picteze (ori deseneze)”.
O altă temă a Jurnalului este cea a apărării şi păstrării identităţii proprii, prin refuzul compromisurilor, ilustrându-se, astfel, destinul cărturarului marginalizat de oficialităţi, supus umilinţelor, izolat şi solitar. Din această perspectivă, a recuperării propriei identităţi, jurnalul se transformă într-un document sufletesc, într-un exerciţiu purificator. O pagină de jurnal revelatoare e cea în care e înregistrată incertitudinea criticului, neputinţa lui de a opta între a pleca în exil şi a rămâne acasă. Se reunesc, în aceste notaţii, scepticismul şi vibraţia afectivă, introspecţia lucidă şi tensiunea necunos
cutului: „Două săptămâni apoi, de poveşti, relaxare şi tensiune în acelaşi timp: rămân ori mă întorc? Balans nervos între cele două alternative, necaz, anxietate, durere şi afecţiune, îndoială şi tot mai slabe certitudini. Învins. Întoarcerea învinsului. Nici una dintre lumi nu e a mea. Nici una din soluţii nu mă convinge. Singura, probabil, e şi cea pentru care nu am destul curaj. Încât, răvăşit şi epuizat, m-am întors. Fireşte, din clipa trecerii frontierei, am şi regretat. Poate aş fi regretat şi situaţia inversă. Nu ştiu. Ce rost are să mă tot frământ? Mă las în voia sorţii”.
Scris în registrul sincerităţii netrucate, cu riscul declanşării animozităţii unor „personaje” importante în epocă, Jurnalul lui Mircea Zaciu pune în lumină, dincolo de „umoarea variabilă” (Nicolae Manolescu) pe care o reflectă, spectacolul tragicomic al laşităţilor şi demisiilor morale, percepute cu ochi inclement, în scene hilare sau dramatice, cu protagonişti de toate soiurile şi nuanţele. Spectacolul degradării morale îi transformă pe oameni în marionete lipsite de iniţiativă şi de conştiinţă, în victime şi călăi ai regimului totalitar, absurd şi traumatizant. În acest climat insalubru, viciat de suspiciune şi neîncredere, diaristul îşi înregistrează neliniştile, depresiile şi incertitudinile. Obsesia abandonului, a solitudinii şi eşecului se desenează cu pregnanţă, pe fundalul unei lumi privite cu un ochi neconcesiv: „Acum vremea s-a îndreptat, aerul e primăvăratec, lumina desăvârşită, care ar trebui să mă îndemne la scris, să întreprind ceva. Incapabil de atare efort, însă. O dureroasă conştiinţă a inutilităţii. Nimeni în preajma mea, nimeni care să aibă nevoie de mine, să mă încurajeze, să-mi întindă o mână afectuoasă. În fine, I. a sunat, pretextul unei boli, oarecare apatie, aer distant, nu mai am ce spera”. Sau, în alt loc: „Puţin echilibru, după marasmul ultimelor zile. Vreme ploioasă, căldură umedă, de seră. Nici o veste de la ai mei. Parcă m-au uitat de tot. Curios sentiment al părăsirii, cu care trebuie să mă obişnuiesc. La drept vorbind, exagerez, mă complac în asemenea «răsfăţ neurotic» (…). Speranţa, mai mult ca oricând, îmi pare perversă. Nu mă pot încrede în ea, în speculaţiile ce se fac, în micile sau marile iluzii. Dimpotrivă, sentimentul unei recluziuni tot mai feroce”.
Martor şi actor necomplezent al unei farse tragice, diaristul îşi asumă, prin chiar natura egografiei, acidă adesea, calofilă alteori, propria demnitate etică şi estetică, pe fundalul unei istorii declinante, agonice. Alura livrescă, notaţia tensionată, acuitatea detaliului biografic sunt elemente ce-şi conjugă energiile semantice în cărţile lui Mircea Zaciu. Fragmentele de timp şi de istorie pe care aceste cărţi le încorporează în substanţa lor, coagulează sensul unui destin cultural de excepţie, aşezat în cumpăna unui timp neprielnic.
