Nu mai vorbesc de enorma plăcere a lui Gheorghe Schwartz de a povesti, de a relata, într-o locvacitate (în cel mai pozitiv înţeles al cuvântului) greu de întâlnit la alţi prozatori, cu o anume sfătoşenie mucalită, cu o implicare subsidiară în subiectele multiple ale etapelor istorice parcurse.
Singulară în întreaga istorie a literaturii române, întreprinderea pe care a demarat-o în urmă cu mai bine de un sfert de veac Gheorghe Schwartz, sub genericul Cei o sută, a vizat şi, iată, a atins dimensiunile monumentalităţii. Roman fluviu, o veritabilă saga („scribul ezită tot mai mult să-şi continue saga”), întins până acum pe parcursul a zece volume – Anabasis (1988), Ecce Homo (1993), Oul de aur (1998), Mâna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii (2005), Culoarul templier (2008), Secretul Florenţa (2010), Diavolul argintiu (2011) şi recent Bastonul contelui (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012), această amplă panoramare a secolelor, din perioada medievală încoace, îşi propune să refacă o istorie europeană („istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă de nemurire”), văzută oarecum parodic şi nu mai puţin polemic, prin urmărirea firului 
genealogic al unei familii nobiliare („ciudată mai este uneori viaţa: titlurile nobiliare, exclusive prin moştenirea dinastică, saltă totuşi, câteodată, asemenea unei insecte derutate: ba se prăvălesc la pământ şi rămân speriate acolo, ba îşi iau avânt şi sar pe vârful vegetaţiei din jur. Strămoşii celui de Al Optzeci şi optulea ba au fost personaje puternice, stând mai mult ori mai puţin pe lângă putenicii lumii, ba s-au mulţumit cu un trai cu totul neînsemnat; unii au purtat însemnele demnităţii lor, altora acestea le-au fost cu totul străine. Şi asta în vreme ce titlurile nobiliare se perpetuează dinastic… Din fiul unui prăpădit, căruia doar bastonul cu măciulie de aur îi mai trăda vag obârşia, Ambrogio a ajuns din nou baron”), imaginate ca o traiectorie existenţială, parcursă din tată în fiu, din generaţie în generaţie, pe criteriul strict al descendenţei urmaşilor din acelaşi trunchi parental. Prozatorul a ajuns acum la cel de Al optzeci şi şaptelea personaj/erou (pe care îl fixează în perioada 1654-1740), un anume Ambrogio – în volumul acesta, cel mai recent, urmărind descendenţii a încă şase generaţii, până la Al nouăzeci şi treilea (acesta fixat în epoca istorică dintre 1799-1849) lăsând prin totul să se înţeleagă, conform angajamentului iniţial, că într-un viitor volum, sau în viitoare alte volume, va urma până la Al o sutălea, când se va încheia, presupun, această incredibilă, spectaculoară poveste a biografiilor celor o sută de indivizi, personaje şi personalităţi abracadabrante ale unor timpuri istorice revolute în haloul cărora s-a perpetuat dinastia Celor O Sută: „Prin venele Celor O sută curge acelaşi sânge, în care plutesc amintiri, asemenea puzderiei infinite de corpuri cereşti rătăcind prin univers, amintiri ce par independente, fiind totuşi atât de influenţate, chiar cauzate unele de altele”. Cel care urmăreşte firul acestor biografii este Scribul, personajul ce leagă generaţiile pe firul unor istorisitri pedante şi misterioase, uneori punându-se la bătaie, ca să zic aşa, documente de epocă, legende, bârfe, întâmplări fanteziste, totul însă într-un cadru istoric real, la care se apelează adesea direct, alteori printr-un fals ricoşeu („Este greşit să se creadă – spune romanicerul – că el – scribul! – nu face decât să povestească: el – scribul! – nu este un simplu copist, care reia pe o foaie ceva ce este scris pe alta! /…/ scribul a tot scotocit printre hârţoage îngălbenite de trecerea timpului – documente vechi de arhivă, registre ale bisericii şi ale autorităţilor, publicaţii de epocă – scotocind cu disperare după paiul de care să se agaţe /…/ scribul, biet figurant al acestei lungi poveşti”).
La drept vorbind, construcţia acestui roman fluviu are ca model construcţia epică a basmului. E, dacă vreţi, un soi de povestire în ramă, istorisirile, care sunt mai degrabă comentarii, se succed într-o ritmicitate ceremonioasă, ca într-un alt fel de Han al Ancuţei, de o altă dimensionalitate însă a caruselului întâmplărilor, dar cu acelaşi tipic de întrerupere prin formule menite a stimula ascultătorul, recte cititorul („…să mai aibă răbdare bunul cititor”, „după cum bunul cititor şi atât de răbdătorul cititor va remarca lunga paranteză”, „după cum bunul cititor poate binevoieşte să-şi amintească”, „bunul cititor îşi aduce aminte că…” etc.), având şi ascultători faptici („– Nu. Gino, domnul este istoric, l-a liniştit omul de la cealaltă masă, care până atunci nu s-a amestecat în vorbă”) întâmplările din biografiile personajelor despre care se povesteşte având pasaje de continuare, de întrepătrundere, fireşti de altfel atâta vreme cât fiii îşi urmează factologic părinţii. Nu mai vorbesc de enorma plăcere a lui Gheorghe Schwartz de a povesti, de a relata, într-o locvacitate (în cel mai pozitiv înţeles al cuvântului) greu de întâlnit la alţi prozatori, cu o anume sfătoşenie mucalită, cu o implicare subsidiară în subiectele multiple ale etapelor istorice parcurse căci, deşi fiecare generaţie îşi are legăturile de fapte cu cele ale generaţiilor trecute sau viitoarte, există totuşi o limpede autonomie a fiecărui episod în parte, fiecărui personaj nou compunându-i-se individualitatea distinctă, urmărindu-i-se faptele, chiar în lâncezeala uneori („Cei O Sută, în ciuda faptului că au fost, de multe ori, atât de diferiţi între ei, aveau şi trăsături comune. Acestea nu se refereau doar la unele semne fizice, cum ar fi fost, de pildă, bărbia adânc despicată, cât şi la unele trăsături psihice, grija profundă pentru continuitate nelipsind niciunuia din lungul şir”) şi aşa mai departe.
Al Optzeci şi şaptelea, cel cu care se deschide actualul episod al faptelor celor O Sută, este adus tocmai dintr-o asemenea legendară fabulaţie diurnă a istoriei: „În poveştile familiei, Al Optzeci şi şaptelea – căruia nici prin cap nu i-a trecut vreodată că era al optzeci şi şaptelea din lungul şir – a mai auzit vag despre îndepărtata obârşie italiană a neamului său şi despre legenda Palatului Bosci, cumpărat şi desăvârşit din bogăţia unui tezaur adus din Toscana cu un convoi nesfârşit de căruţe. Tezaur fabulos, neatacat de nimeni pe lungul drum bătut de tâlharii gata oricând să te omoare şi pentru doi bănuţi. În urmă cu jumătate de mileniu, deschizătorul de coloană pe «culoarul templier» a fost Al Şaizeci şi cincilea, un «om fără chip», un templier vezan, fiu de cavaler bernardin. După şapte generaţii, convoiul mitic ajuns la Florenţa ar fi «venit şi el din nimic», condus de Al Şaptezeci şi doilea, sosind direct din legendă”. Cercetarea detectivistă a Scribului are în vedere aflarea modului în care a ajuns lădiţa cu documentele Diavolului argintiu (cunoscut cititorilor din volumul ceva mai dinainte, intitulat chiar aşa) la mănăstirea Ferme zu Chiuso din Hanovra. Firele acestei desluşiri se încurcă pe cât de mult se descurcă, ajungându-se în Polonia, la Lemberg, actualul Lvov, în anul 1766 când moare regele Stanislav I. Leszcynski, născut la 1677, potrivire anagramată de ani care înlesnesc o speculativă paranteză privind ştiinţa numerologică şi toată cercetarea din biblioteci pare o replică parodică la romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. În aceste paranteze speculative, dar şi în complicaţiile insidioase ale eroilor în anturajele curţilor regale (în toate episoadele romanului) rezidă un anume farmec al divagaţiilor culturale şi istorice pe care Gheorghe Schwartz le întreţine cu o apetenţă aparte pentru mister şi fabulos, ce captivează cititorul. Chiar dacă nu există o intrigă propriu-zisă, pe care să se aşeze derularea factologică a epopeicului, romanul devine antrenant prin multiple intrigi pasagere sau adiacente, care poartă cititorul de la realitatea, să zicem, a Curţii imperiale de la Petersburg pe vremea lui Petru I, la legendele Castelului albastru sau ale Şarpelui de iarbă, în plin fabulos fantastic, în fond, autorul susţinând splendide cozerii în jurul Cimitirului Poarta Raiului, în mediuil căruia s-a născut Al Optzeci şi optulea, cu divagaţii de subtilitate muzicală privind pasiunea celui de al Nouăzecilea, cu comentarii la crimele pentru succesiune relevând biografia celui de Al Nouăzeci şi unulea, cu desfăşurarea legendei medievale a gemenilor în obscurul căreia se impune Al Optezeci şi nouălea, cu divagaţiile filosofice pe tema: când şi cum murim, din episodul ce îl are în centrul său pe Al Optezeci şi optulea („problema nu este când murim, ci cum murim /…/ la fel de important este să ştim când vom muri /…/ Cum socoteşte Dumnezeu sorocul îngăduit unui om? /…/ după ce considerente stabileşte Dumnezeu când trebuie să părăsească sufletul trupul”) ş.a.m.d., prozatorul dezvoltând, parcă din nimic, o mulţime de întâmplări neaşteptate, menite a duce firul dinastic al celor O sută, mai departe: „Adevărul e – oricât ar părea de ciudat – că nici nu prea aveai ce povesti despre ceea ce se petrecea în castelul Contelui (suntem în ambianţa în care vieţuieşte al Nouăzecilea – n.n.). Au trecut, în felul acesta mulţi ani şi, «spre bucuria Contelui, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel» (avem aici deviza existenţială a eroului – n.n.) Şi totuşi Scribul a precizat că «oricât ar părea de ciudat», mereu traiul nostru ne oferă suficiente subiecte de povestit şi de comentat. Puţine sunt zilele când nu ai ce relata, însă şi atunci ies la suprafaţă amintirile, speranţele şi spaimele, toate suficient de relevante pentru a deveni preocupări menite a fi dezbătute. Aşa că bunul cititor este rugat să nu ia în seamă, nici de data aceasta, intervenţiile Scribului, iată, atât de naive”.
Episoadele din volumul Bastonul contelui („bastonul contelui, care, cel puţin pentru câteva generaţii, a devenit liniuţa de unire prin timp”), parte integrantă din epopeica saga a Celor O Sută, pot fi citite, desigur, ca atare, dar ele au darul de a-ţi stârni interesul pentru întregul ciclu romanesc, pe care îl poţi relua, fără dificultate, de la oricare altă verigă a lanţului său, pentru a face astfel o amuzantă şi întru totul confortantă călătorie în timp, în istorii şi în legende, lăsându-te condus, aproape pe nesimţite, de mâna unui ghid iscusit, ce poate să-ţi menţină treaz interesul pentru… poveste, în orice condiţii şi fără nici un fel de complexe. Gheorghe Schwartz este o astfel de călăuză cuceritoare.
