Vine, acum, Nicolae Breban şi ne pune în faţă o nouă construcţie romanescă, abordând aceeaşi temă eliadescă din 1953, cu o forţă epică şi filosofică excepţionale. De ce o face tocmai acum, când elitele româneşti, îndoctrinate political correctness, sunt convinse că, de un sfert de veac încoace, România trăieşte în paradisul libertăţilor democratice? Din simplul motiv că, la vedere, în pofida orbului găinilor „boierilor minţii”, se arată că România a rămas tot ilău, că nu a avut loc nicio răsturnare revoluţionară şi că ţara a trecut sub loviturile îndulcite ale unui duşman/ciocan invizibil, globalist, de o mie de ori mai viclean şi mai necruţător decât monstrul bolşevic
Jocul textualist
Ca profesionist infatigabil ce este, la un an după ce încheiase Singura cale, Nicolae Breban, retras în Spania, la Dehesa de Campoamor, termina o nouă carte (martie, 2011), Jocul şi fuga, finalizată editorial în 2015. Universul artistic pare acelaşi cu cel din romanul precedent, cu atât mai mult, cu cât „cinismul” rămâne dominanta estetică, prozatorul reluând, contrapunctic, nuclee narative şi tematice pe care le aduce în prim-plan, dezvoltând o nouă viguroasă construcţie stilistică, orientată 
mai pregnant ontologic, de astă dată, chiar în sensul arheităţii eminesciene, dar pe claviatură nietzschean-brebaniană. Cinicul Calistrat, protagonistul din Singura cale, pare să se reîntrupeze în Paul Cazimir, după cum Elvira-Luiza devine enigmatica Mia-Mioara-Maria-Vioara, arheu feminizat al fiinţei româneşti, proiecţie-joc a cinicului Paul, cel menit să se imite pe sine însuşi, idee pronunţată, altminteri, de Const Buzilă (Singura cale), conform căruia numai cine are geniu se poate imita pe sine, ceilalţi imitându-i totdeauna pe alţii. Toţi membrii Cercului creat de Paul îl imită, asigurând eterna reîntoarcere nietzscheană prin muzeul de măşti, nenumărate, şi totuşi reductibile la vreo douăsprezece prototipuri.
La un prim nivel de lectură, Jocul şi fuga musteşte de narativitate postmodernistă, cea care a făcut din jocul textualist piatră de temelie canonică. Ficţiunea generează realitatea, iată experimentul cinic-existenţial pe care pariază aristocraticul Paul Cazimir Hetco, în tentativa lui de apropiere de Mioara-Maria. De aici ambiguitatea identitară, nominalist-conceptualistă, a personajelor, prezentă în ambele romane. Accesul în intimitatea Mioarei se produce cu invenţia unui jurnal convertit în „realitate” narativă. Pare să fie o aplicare formulei hegeliene, conform căreia o idee formulată devine realitate.
Paul şi Peter sunt doi tineri proaspăt deveniţi ingineri, care, la iniţiativa celui dintâi, hotărăsc să nu-şi urmeze profesia (care i-ar fi despărţit aiurea, prin oraşe de provincie), ci să caute o formă de rezistenţă în faţa revoluţiei comuniste de import stalinist, formând un cuplu de contrast: primul, inteligent, genial, cinic, visând să ajungă actor, provenind dintr-o familie din înalta societate (fiu de general, cu un unchi amiral), celălalt, un Don Juan, frumos, evident, cu trecere la femei, ambii, cum spune colegul Toe, completându-se reciproc, în sensul că „unul profită de celălalt”1. Romanul începe cu sindrofia de la absolvirea facultăţii, încheiată cu o „orgie”, doi dintre colegi, Luca şi Nicky, dorind să dovedească „impotenţa” lui Paul, pe când Stela, prietena lui Peter, să răzbune atenţia mai mare acordată prietenului decât sieşi. Se conturează deja ideea-forţă a romanului, cu o aură nietzscheană, aceea a răzbunării, în dublă cheie contrastantă: pe de o parte, vendeta vulgară, a omului bicisnic, iar pe de alta, răzbunarea ca justiţie a omului superior, a supraomului, dacă e să ne postăm în aceeaşi atmosferă nietzscheană şi shakespeariano-dostoievskiană. Paul Cazimir nu se lasă antrenat în mizeria răzbunării vulgare. Are ca reper capodoperele absolute ale răzbunării: Hamlet, de Shakespeare, şi Contele de Monte-Cristo, de Alexandre Dumas, tatăl. De altfel, răzbunarea este motorul istoriei, studiată în profunzime şi de cărţile lui René Girard, între alţii, care a demonstrat că întruparea divină în Iisus Hristos a pus capăt istoriei victimei ispăşitoare prin jertfa lui Dumnezeu întru mântuirea omului. Altfel spus, prin creştinism, se încheie preistoria omului, înlocuind răzbunarea cu iubirea. Doar că istoria a ţinut să recadă constant în mecanismul mitologic al crizei sacrificiale, perpetuând maşinăria violenţei malefice, concentrată de Eminescu în formula memorabilă din Împărat şi proletar: „Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”. Este esenţa oricărei revoluţii, ciocanul devenind simbolul învingătorilor, iar ilăul al celor loviţi. Asta constată Paul în „schimbarea” bolşevică produsă sub ochii săi în România: elitele, tradiţia, creştinismul etc. erau răsturnate şi lovite de ciocanul zdrobitor al barbarilor de la Răsărit. În tot acest proces, împănat cu frumoase/umanitare slogane cinice, se auzea, din exil, glasul lui Mircea Eliade din conferinţa-eseu din 1953, Destinul culturii româneşti: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”.2 Şi tot Mircea Eliade spera că se va produce, de „nicăieri”, o reacţie salvatoare din interiorul românităţii strivite, gândind, şi de astă dată, eminescian, trezindu-se din adâncuri germenul, arheul locului: „Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor”.3
Vine, acum, Nicolae Breban şi ne pune în faţă o nouă construcţie romanescă, abordând aceeaşi temă eliadescă din 1953, cu o forţă epică şi filosofică excepţionale. De ce o face tocmai acum, când elitele româneşti, îndoctrinate political correctness, sunt convinse că, de un sfert de veac încoace, România trăieşte în paradisul libertăţilor democratice? Din simplul motiv că, la vedere, în pofida orbului găinilor „boierilor minţii”, se arată că România a rămas tot ilău, că nu a avut loc nicio răsturnare revoluţionară şi că ţara a trecut sub loviturile îndulcite ale unui duşman/ciocan invizibil, globalist, de o mie de ori mai viclean şi mai necruţător decât monstrul bolşevic. Doar un simptom înfiorător: după Siria, România este ţara de pe glob în care s-a produs cel mai mare exod de populaţie, de peste patru milioane de loviţi. Ştim că Siria se află într-un război civil cumplit, că oraşele acestei ţări sunt o ruină şi asta explică de ce locuitorii au devenit cei mai nenorociţi imigranţi, scandalizând întreaga Europă. Cu câţiva ani în urmă, ca să facem haz de necaz, un poet revoluţionar, Mircea Dinescu, de la care se aştepta să fie o conştiinţă a neamului, a promovat un taraf ţigănesc la televiziune şi a umplut micile ecrane cu o melodie ţigănească, de imprevizibilă premoniţie, având refrenul: Mambo Siria, Siria, Siria… Au simţit poetul şi „profetul” cântăreţ că suntem o Sirie înaintea nenorocitei Sirii! Mambo Siria…
Iniţierea în cinism
În faţa tăvălugului din „obsedantul deceniu”, când istoria era percepută ca o fascinantă metamorfoză (chiar şi de către intelighenţia occidentală), petrecându-se „lucruri extraordinare, o experienţă cu oameni cum nu s-a mai întâmplat pe aici, prin Estul şi Centrul Europei”4, şi tocmai de aceea aproape imposibil să i te opui, eroul lui Nicolae Breban nu găseşte o altă armă de rezistenţă decât cinismul, ca mijloc de răzbunare, venind pe urmele nihilismului nietzschean, acoperit de măşti. Una la vedere, simulând aderenţa la comunism, destinată lui Peter, sfătuit să facă o carieră începând de jos, nu prin farmecul trecător de Don Juan: „Nu trebuie să ne bazăm pe atracţia pe care o exerciţi tu la muierat”, hotărăşte Paul, ci pe forţa ascunsă a persoanei, având pe chip măştile istoriei. Paul este maestrul purtător de măşti, înfrângându-şi frica de singurătate, „prefăcându-se plictisit şi jucându-şi bine cinismul său ultracunoscut”. Peter învaţă să-l imite pe amic: „Şi-a băgat în cap că a devenit un fel de actor – cineva care imită, pe o scenă nevăzută, ba chiar şi inventă roluri diverse; mici, mărunte la început, dar, după previziunile prudente ale lui Paul, ele, aceste roluri puteau deveni grandioase!..”. Argumentul lui Paul: „Masca… poate fi şi o mică capodoperă, dacă… uiţi că o porţi!” Şi: „masca este scuza cinismului meu sau, dacă vreţi, pe dos: cinismul este masca mea, aş zice aspiraţia mea. Spre ce? Ştiu eu, habar n-am”. Până la identificarea cu masca: „Masca sunt eu”.
Paul îl iniţiază pe prieten în cinism, vorbindu-i de „adevăraţii cinici, cei antici, Grecii. Antistene şi Diogene”. Iată de ce cinismul lui Paul este, în realitatea ascunsă, kynism, în sensul arătat de Peter Sloterdijk, în Critica raţiunii cinice. Kynicii autentici nu imită pe alţii, sunt chiar masca, în sensul că se imită pe ei înşişi. Sunt, altfel spus, autenticii care se străduiesc să poarte zeci de măşti spre a fi impenetrabili. Printr-o cronologie aleatorie, Paul îi consideră kynici pe hipioţii din vremea lui Nixon: „Ei erau cu adevărat fireşti şi nu guvernul american, în frunte cu Nixon, spunea Paul, deoarece ei redescopereau vechiul cinism, redescoperirea naturii din jur şi din ei înşişi, revolta în faţa unei înaintări prea rapide”. Masca cinică e calea spre adevăr, nu adevărul însuşi, recte minciuna, garanţie a adevărului, din Singura cale, dar şi lege fundamentală a ficţiunii artistice. „Masca nu are legătură cu adevărul, adăuga tot el, actuală era cu adevărat ea şi nu vechiul adevăr”, în definitiv, „dorul umanităţii de a juca teatru”.
În vreme ce Peter făcea jocurile partidului (care juca, la rându-i, piesa sovietică), urcând treptele „încrederii”, Paul se afunda în istoria antică şi în studierea viorii, în coardele căreia descifra calea de urmat. Aşa ajunge la concluzia că trebuie să intre şi el în joc, apărat de umbra măştii de comunist în devenire a lui Peter. Momentul declanşator este cunoştinţa cu o tânără profesoară, licenţiată la Academia Comercială, care preda franceza la un liceu muncitoresc de pe lângă fostele uzine Malaxa. Legătură ascunsă cu studiul viorii? Fiindcă numele tinerei, unul dintre ele, este chiar Vioara. Astfel, trece de la studiul viorii la studierea Vioarei, Violei. Partea criptică a lucrurilor e că Vioara Hatmanu (numită, rând pe rând, şi Violina, Viola, Mioara, Mia, Virginia, Maria) vine din perioada interbelică pe o filieră legionară, iniţiată fiind, printr-o legătură erotică de pe front, de un mare chirurg, Iclozan Doru Patriciu, „care îi lăsase o rană vie – credinţa în misiunea legionară”, abia acum descifrabilă, prin raportare la comunism. Faimosul chirurg o făcuse părtaşă la drama Mişcării, de după jertfirea Căpitanului, părtaşă să ardă la flacăra unică ce se naşte „într-o naţiune vitregită de secole, ca cea română, o dată la un secol, poate chiar o dată la un mileniu!..”. Paul se hotărăşte să studieze „Vioara” legionară pe alte căi decât cele livreşti, relative, contradictorii, convenţionale, convins, precum altădată Stagiritul, că poezia epică este mai reală decât istoria. De altfel, această cale de acces la adevărul Mişcării Legionare o adoptă şi în capitolul Un hybris colectiv din cartea O istorie dramatică a prezentului: „Sunt de acord, e aproape imposibil azi, la aproape un secol de când s-au întâmplat aceste mişcări, să le putem descrie şi înţelege în întreg adevărul lor. Istoria, cea arogantă, universitară sau nu, le închide în fraze solemne şi uscate, le alătură altora, asemănătoare, zice ea, le descoperă cu un fel de virtuozitate a surselor tot felul de izvoare, influenţe, filiaţii, etc., toate, bineînţeles, dar absolut toate având la bază o aşa-zisă logică a evenimentelor, o explicare detaliată a condiţiilor şi a ambientului, a cauzelor, trimiţându-le, apoi, aceste mişcări, cu un gest de decisă satisfacţie, ca o sentinţă fără apel, în arhiva somptuoasă sau nu a istoriei./ Noi, aici, din colţul nostru, având privilegiul, nu de dispreţuit, de a fi ficţionari (s.n.), apţi adică de a inventa ceea ce este, noi vom face încă o dată uz de prerogativele şi, într-un fel, de rutina noastră, pentru a încerca… nu-nu, nu să-nţelegem, ci să descriem. Să reinventăm, re- descriem, re-conturăm nu numai acele figuri ce ne apar, ba şovăitoare şi laxe, supuse şi apăsate, cum au fost ele izbite de atâtea interpretări, ba fals fixe, rigide, în puţine dagherotipii ale momentului. Deoarece, cum afirmam oarecum arogant în tinereţe, accept că descrierea înseamnă posesie, dar noi vom folosi în acest text descrierea ca o formă… nu-nu, nu a posesiei, ci a poeziei: intuiţie şi muzică, aroganţă a interpretării trecutului şi a imaginii, a firii umane şi a probabilului. Uneori chiar şi a posibilului!”5 Era absolut firesc ca modalitatea ficţionară, a poeziei epice din Jocul şi fuga, să dea rezultatele cele mai convingătoare, chiar comparativ cu O istorie dramatică a prezentului, unde inevitabila speculaţie istorico-filosofică intervine, luminând faptele altfel, la modul „hermeneutic”. Pentru roman, hermeneutica alunecă, exclusiv, în grija criticii. Să revin, aşadar, la radiografierea ficţiunii.
Cam în acelaşi timp, Vioara este cunoscută şi de Peter. Paul îi atrage atenţia să nu se lase prins în capcana dulceţei erotice: „Femeile fanatice sunt extrem de bănuitoare, pentru ele răzbunarea este o armă la fel ca orice modalitate de apărare. Ia spune, femeia asta nu e un fel de… prăjitură pentru tine?”6 Peter neagă hotărât, făcând o observaţie neaşteptată: „Nu, dacă vrei să fiu sincer, ea este un fel de alter-ego al tău”. Asta presimţise şi Paul, când a văzut-o. O cu totul altă formă de „fanatism”, admite Paul: „Fanatic! E ceva atât de nou, de uimitor, încât s-ar putea să fie adevărat. Ştii, micule, unele prostii monumentale pot deveni profetice… nu crezi?”
Acum, Vioara Hatmanu rămăsese singură, după o căsătorie ratată şi complicată cu naşterea unui copil dintr-o legătură pasageră cu imberbul Virgil Bretan, un fel de răzbunare pentru sterilitatea ascunsă, frivolă, a soţului Popescu sau Ionescu, în urma legăturii adulterine a acestuia cu mama ei. După întâlnirea cu Iclozan, Vioara a înţeles că răzbunarea, atât a ei, cât şi a eşecului legionar, nu poate fi posibilă decât renunţând la fericirea personală, aidoma prinţului Hamlet, devenit imun la iubirea Ofeliei. Trebuia să renunţe, aşadar, şi la amintirea fericirii cu Iclozan şi să urmeze, în tăcere, „umbra caldă a Căpitanului”, precum Hamlet umbra caldă a regelui ucis. Iniţial, Paul pare ispitit de o legătură „cvasiabsurdă”, de erotică banală, posesivă, considerând-o „o fiinţă de duzină” care „se agaţă de ideologia legionară, deoarece i-a fost transmisă prin farmecul unui ins de autoritate”, în condiţiile extreme ale frontului. Apoi, îl fascinează dorinţa ei de răzbunare, în contextul în care legionarii fuseseră decapitaţi, „motiv de bază pentru a urî comunismul”. La început, îndreaptă privirea cinică spre ea, voind „să fie demn de marii săi cinici”, căci „aici se pot face vânători şi pescuiri absolut interesante de fiinţe vii. Ce e în fond politica, dacă nu puterea asupra fiinţelor vii!” Cu atât mai mult, cu cât „se suspecta, ca orice puber febril, de geniu, şi mustea de nerăbdarea de a trece la acţiune”, la răzbunare, în captivitatea hybris-ului fiind, neputând concepe „fiinţa activă reală” „în afara răzbunării. Răzbunarea şi ca o formă de creaţie, e drept. Încă nu clar definită, dar prezentă, dacă nu planetar de-a dreptul în propriul său orgoliu inflamat”.
Răzbunarea trebuie să fie creaţie
Gândul că răzbunarea trebuie să fie creaţie, nu pură „deconstrucţie” violentă, este primul pas către „apolinizarea” hybris-ului colectiv al vechii Mişcări Legionare. De aici începutul ficţionar al protagonistului, acea strategie a falsului jurnal menit a se metamorfoza şi a se insinua în real. În locul nerăbdării de a acţiona, amânarea, aşteptarea, condiţie a fiinţării omului, cum a înţeles Mihai Ralea, în admirabilele sale eseuri din Valori (1935), care l-au dus spre conceperea unei ontologii a obstacolului (Explicarea omului, 1944-1945), un atare spirit rămas străin febrilului doctrinar al Mişcării, Nae Ionescu. În jurnalul-joc al lui Paul, citim: „23 iunie. Începe să-mi placă jocul de-a aşteptatul şi de-a vânatul”. După care trece la trimiterea de scrisori, coroborate cu argumentul „sincerităţii” jurnalului. Prima „schimbare la faţă” se produce chiar în ziua de 6 august, care determină întâlnirea cu Vioara, ducând la cinismul răbdării: îi propune femeii să se culce, goi, fără febră erotică: „Tocmai cinismul meu, aşa cum îl practic eu, este un adevărat constructor, apt de a ctitori entuziasme temperate, singurele reale, pe când entuziasmul şi dăruirea fostului chirurg şi a ei nu fac decât să încâlcească dramatic lucrurile”. Grăbitului Don Juan Peter, Paul îi contrapune nuditatea fără penetrare, semn al libertăţii: „Or, eu i-am propus, în esenţă, să fim liberi – liberi de orice şi de toate, liberi să ne arătăm unul altuia cu adevărat goi şi curaţi, cât de cât!” Un soi de nouă religie a iubirii, înlocuitoare a celei vechi, care ţine „de practica scaunului de confesiune, de spovedanie”, ceva apropiat de confesionalul practicat de Ignaţiu de Loyola, cel care era convins că descoperise păcatul şi că îl domina. Nu păcatul propovăduit de Freud, al dorinţei care trebuie eliberată de sub opresiunea refulării, provocatoare de penibile depresii: „Un teatru obosit al persoanei în faţa căruia, cinismul, tânărul meu cinism, îşi pierde aproape vocea, neîndrăznind să râdă”. Zarathustra lui Nietzsche promova însă răzbunarea prin râs: „Nu prin mânie, ci prin râs se ucide”.7
În vreme ce Peter o curta pe Mioara/ Vioara după vechea reţetă, angrenat în cariera comunistă, Paul pare un iezuit hamletizat. Peter începuse, la sfatul lui Paul, de jos, în postură de curier între activişti, ajungând la „marea încredere de a propune discursurile secretarilor-şefi”, pentru ca, apoi, să i se permită să scrie la „Scânteia” mare, asta „în timp ce marile nume ale literelor şi filosofiei româneşti erau interzise şi calomniate în aceeaşi foaie”.8 Erau scoase din joben o nouă elită şi o nouă clasă, cu o ideologie post-darwinistă, „care ne învăţa că totul este format şi purces din mediu”. Ceea ce-i lega pe cei doi prieteni era cinismul din care se hrăneau: la Paul, unul de profunzime, la Peter, unul de „eunuc”, contextualizat în dreptatea imediată a comuniştilor, de care suferise şi Mişcarea sub Horia Sima: dracul împinge către dreptatea imediată, un diavol „al justiţiei aspre şi imediate în favoarea noastră, numai a noastră, devenindu-ne într-un singur ceas prietenul cel mai înţelegător, mai comprehensiv decât oricine ne-a stat în preajmă; el este, da-da, el este Fiul şi Fârtatul visat al dreptăţii noastre, al răzbunării implacabile a persoanei! O divinitate cam lucioasă, asemănătoare cumva antracitului, fizic şi moral, conced, dar, iată… a apărut! Este!… Poţi să i te opui?..”.
În jurul Mioarei, încep să roiască toţi cei cinci bărbaţi care au iubit-o, fiecare în felul său: fostul soţ, Ionescu, Peter, Paul, ardelenii Bretan, fiul, Bretan, tatăl. Matricea acestei iubiri este însă modelată de Paul, pentru care Vioara trebuie să rămână ceea ce Dulcineea a fost pentru Don Quijote, recte o nouă Românie: „O amintire amoroasă. O boală frumoasă, un virus pe care ţi l-a lăsat acel bărbat… avocat sau chirurg, nu mai ştiu ce era!” Un „virus” care i-a străbătut pe cei din generaţia lui Emil Cioran, chintesenţializat în Schimbarea la faţă a României (1936). Ea, România-Vioara s-a trezit „născută pentru această idee”. Paul o crede născută pentru fanatism, trăitoare într-o iluzie, şi că ar fi fost profund nefericită dacă nu se ivea, cu iuţeala fulgerului, acea Mişcare. Ea: „Poate, dar a devenit o realitate, una aspră, necesară, inevitabilă”. O imitaţie după Vestul european, concede Paul, unde a făcut ravagii. Or, Paul refuză imitaţia altora, acceptând-o numai pe cea după sine. În realitate, nu o cunoaşte pe Vioara: „Habar n-am ce-i cu femeia asta; e scrântită sau o sfântă”. În orice caz, cu „interdicţiile” aduse de comunism, ea se transformă în Centru, centrul unui Cerc, din magnetismul căruia nu se poate scăpa: „Dacă aş avea puterea să fiu cu adevărat cinic, dincolo de întreg teatrul meu de puţoi, mi-aş pune întrebarea, într-un moment de luciditate şi de bărbăţie: care, Doamne, ne va izbăvi, elibera de această femeie? Unde să fugim de ea? (…) Este ea, femeia aceasta, ea însăşi, o sfântă sau o scrântită oarecare? Şi, dacă da, de unde această forţă?” Încearcă să se dumirească printr-un damnat celebru, autorul Florilor răului: „Îl înţeleg prea bine pe dezordonatul, pe toxicomanul poet Baudelaire care visa o femeie gigantică!”
Ea, Vioara, Virginia, Maria evocă postura Sf. Augustin, veşnic aplecat către „misterul Sfintei Treimi, probabilitatea – pentru înţelegerea noastră, strâmtă, rectangulară şi colţuroasă, a oamenilor! – existenţei a trei fiinţe într-una singură…”, idee absurdă precum fapta copilului care voia să care toată marea în gropiţa făcută pe nisipul plajei. Dogmă necontrolabilă cu sărmanele puteri ale raţionalismului de orice soi. Virginia/Maria e ca dogma Treimii, o idee, „acel centru sau germene ciudat pe care el era convins că ea îl conţine”, nu o femeie, mai degrabă o lance lucioasă, prin care Paul se oglindeşte pe sine, el, nihilistul total, vrând să ducă „până la capăt această eroare”. Paul pare el însuşi prins între imaginea lui radicalistă (întrupată de Virgil Bretan, de ce nu şi Breban?) şi imobilitatea de sfinx a Mioarei, în care se recunoaşte pe sine, dar ca mister încifrat în ea: „Pentru Paul, femeia Mioara poseda un germene, un centru al misterului, deşi nici el însuşi n-ar fi putut fi mai explicit în legătură cu natura acestui mister”. Tânărul Bretan era admirator al lui Napoleon, cel din Roşu şi negru, capodopera lui Stendhal, dar, în acelaşi timp, fascinat de magnetismul lui Paul. Putem, printr-o fantezie hermeneutică, să recunoaştem în Paul figura izomorfă a lui Paul din Tars, devenit Sfântul Apostol Pavel, iar în Peter, umbra ştearsă a lui Petru, ambii – stâlpi ai creştinismului, al celui Răsăritean şi al celui Apusean. Cercul, la început de cinci (număr de aur), ar putea schiţa apostolatul în jurul Mariei, unul de structură cinică, identificat astfel de ea: „Ea mă crede un original, apoi, direct, drept un cinic. Am întrebat-o ce sens are pentru dânsa acest cuvânt, atât de des şi de prost întrebuinţat de atâţia. Mi-a răspuns că în cazul meu – a fost expresia ei şi i-am admirat simţul nuanţei, deoarece când vorbim despre cinism trebuie să-l agăţăm totdeauna de o persoană, niciodată de un grup sau de o mulţime sau epocă! – în cazul meu, cinic vrea să însemne, i-auzi ce interesant: cineva care se teme de singurătate, dar care… aici să te ţii: care, printr-un fel de fascinaţie internă şi-o agravează cu şi prin orice e posibil. Un fel de instinct de victimă, cum am preluat eu din zbor teoria sau ipoteza, numai că în acest caz, călăul şi victima se află în aceeaşi persoană! Să-ţi faci rău ţie însuţi, producându-ţi după un timp, se înţelege, o ciudată satisfacţie. Poate chiar mândrie!”
Germenul naţiunii
Planul lui Paul era să intre ultimul în joc, după consolidarea Cercului, ţinându-l aproape pe Virgil, energicul, dar considerat şi cel mai slab. Prin el, va controla grupul, primindu-l, ca pe un fel de majordom, în locuinţa lui, unde se ţineau întrunirile. Toate trebuiau să se învârte în jurul Mioarei, s-o apere, fără ca ea să ştie; de aceea, îi vor schimba numele în Maria: „Un nume ca un principiu, în sensul în care vechii Greci îl dădeau acestui substantiv, acela de început”. De arheu. Cercul reţinea din Mişcare dreptatea ei: „Forţa Legiunii este faptul că dreptatea a rămas de partea ei!” Fiindcă, după spusa Mariei, e pentru „prima oară în istoria noastră când am gândit cu capul nostru! Dar… am gândit cu prea multă putere, cu prea mult geniu şi… asta nu se iartă! Dar, da-da, noi am rămas cu acest popor şi… nu ei!” Ideea „putea revigora istoria. Nu numai a naţiunii…, ci şi a locului, pur şi simplu”. Nu dictatura de sub ochii lor va dăinui, este încrezător Paul, ci Ea, germenul naţiunii: „Nu, în nici un caz el nu se considera chemat de aducerea-aminte sau de fortificarea ideii înseşi a Mişcării. Nu, ci doar a acelui singur exemplar care se găsea în faţa lui şi în care lui i s-a părut că distinge acel ceva special şi unic pe care l-a numit germene”.
Eminescu descifra arheul românesc în Făt-Frumos, enigmaticul personaj din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. El este aducerea-aminte a tot ce s-a perindat prin lume timp de sute de ani, cât a zăbovit în Valea Fericirii. Noutatea adusă de Nicolae Breban este schimbarea/alunecarea de la principiul masculin la cel feminin. Maria este voinţa-arheu, în sens nietzschean, o femeie ca în pictura lui Picasso, „cu elementele feţei clar disturbate: ochii pe aceeaşi parte a obrazului sau ciclopici, o gură insinuată sau mărită, în exces, fruntea îngustă, podoaba capilară neverosimilă, agresivă în exces”. O anamorfoză dintre cele mai criptice, desigur. Iată de ce menirea Cercului nu era să iniţieze o altă Mişcare politică, ci doar să protejeze arheul-femeie, s-o protejeze şi de crima legionară, şi de cea comunistă.
Numai că, atenţionează Paul, în orice grup apare şi trădătorul. Necunoscut. Încep represiunile. Raoul Popescu este arestat, dar salvat de la Jilava de Peter, graţie poziţiei sale între comunişti. Paul, ficţionerul, prevăzuse totul. Eliminase şi cele trei mari greşeli/ anamorfoze ale Mişcării: cultul morţii/ jertfei, ortodoxismul, ca religie unică a naţiunii, şi antisemitismul. În ele, identificase boala hybris-ului de care nu s-au putut vindeca liderii interbelici. Intuită şi de tânărul Cioran în renegarea cărţii sale geniale Schimbarea la faţă a României, negare ce „nu vine deloc în contradicţie cu ceea ce spune acest volum: sila, furia, greaţa şi dispreţul său faţă de reflexele şi de istoria noastră”, acea iubire colerică, feminină „care nu-şi încape în sine şi care, explodând, se neagă”. Doar a fost fiu de preot!
Ceea ce continuă, cu alte mijloace, Paul şi Cercul este răzbunarea naţiunii împotriva umilinţelor de veacuri: „De fapt, un al treilea război al nostru, al Românilor, după unul purtat în Răsărit, al doilea, spre Apus, şi acum… unul contra întregii lumi. Contra burghezilor, contra ţăranilor, şi, pe ici, pe colo, contra intelectualilor; deşi, ha, ha, pe ăştia e greu să-i prinzi: peste noapte ei îşi schimbă masca şi te trezeşti cu cei mai înverşunaţi şi mai geniali dintre ei că se strecoară lângă tine, îţi zmulg lozinca din mână şi o flutură sus şi te învaţă ei înşişi să imiţi cel mai bine cele două pietre cardinale ale revoluţiei: ideea şi entuziasmul! Plus, oho, sacrificiul de sine! Au dreptate, toată lumea se slujeşte de ei, nimeni nu-i înţelege şi trebuie să fie îngropaţi săraci, ca să le apară ediţia a doua din volumele de versuri, proză, teatru şi eseu, unde, câteodată, se strecoară chiar şi dracul şi mama lui, vreau să zic că sunt bine scrise!” La toate acestea, Paul adaugă utopia nietzscheană a unirii europene, nu naţionalism contra internaţionalism, şi invers. Ideea aceasta trebuia scoasă din izolare: „Ea trebuie arătată mulţimii. Da, mulţimii, noroadelor…”. Asta înţelege el prin altceva. Toate contra „fatalismului” mioritic (ideologizare recurentă a baladei, nu numai la Nicolae Breban!), „fatalism” incapabil de răzbunare. Cu toate acestea, imprevizibilul Paul Cazimir, crede într-o bucuroasă Bună Vestire, venită chiar dinspre vechea Mişcare, care să pună capăt răzbunării, un fel de răzbunare a răzbunării: „Am spus răzbunare; doamna Maria ne poate lumina în această direcţie, dacă mişcarea a fost şi una care urmărea o anume răzbunare a celor îndurate de noi sub secole, sub alţii. Oare dreptatea, chiar şi cea a comunităţii, a marilor grupuri sociale, se poate lega de ideea de răzbunare? O spun, sublinie Paul, căci, iată, marea naţiune germană a pornit această teribilă înfruntare planetară, al Doilea Război, tocmai dintr-o aşa-zisă nevoie legitimă de a răzbuna, susţineau ei, naziştii, o pace şi o capitulare, ca şi unele, enorme pierderi şi despăgubiri, făcute la modul arbitrar şi injust la culme, naţiunii care a pierdut, celei germane. Eu, în ce mă priveşte, după puţine câte le cunosc, nu cred că răzbunarea a stat la temeiul Mişcării, ci, mai ales, bucuria! Una intensă, covârşitoare, o exultanţă care i-a prins în primul rând pe cei de la vârf. Întemeietorii şi ideologii, cum spunem noi azi, o bucurie atât de mare, de totală şi de neaşteptată a unirii tuturor într-o singură comunitate, pentru care nu erau în nici un fel pregătiţi, căci, vă întreb, cine ne pregăteşte pentru o astfel de Bună Vestire, o veste mare şi, cu adevărat, în toată realitatea ei, insuportabilă? Nu, noi ne aflăm mai pregătiţi de tradiţie, de biserică şi de scriitori, mai gata, mai pregătiţi pentru a întâmpina suferinţa, cortegiul ei lung de necazuri şi de umilinţe, decât…, da-da, nici un om, cu atât mai puţin noroadele, nu sunt pregătite pentru acele veşti norocoase, extrem de rare, e drept, care coboară năucitor din cerul, uneori, senin al istoriei, veşti şi realităţi, care, de pe o zi pe alta şi de la un ceas la altul schimbă din străfunduri nu numai prezentul şi datoriile sau prerogativele noastre, ci şi trecutul”.48
Spre a îndritui speranţa! Asta au îndrăznit „prietenii doamnei Maria”, conchide noul Şef.
■ Subtitlurile aparţin redacţiei
Note:
1. Nicolae Breban, Jocul şi fuga, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2015, p. 9.
2. Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143.
3. Mircea Eliade, op. cit., pp. 143-144.
4. Nicolae Breban, op. cit., p. 43.
5. Nicolae Breban, O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, ediţia a II-a, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2016, p. 42.
6. Nicolae Breban, Jocul şi fuga, p. 48.
7. Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. de George Emil Botez, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1916, p. 314.
8. Nicolae Breban, Jocul şi fuga, p. 90.
Fragment din volumul
Nicolae Breban: romanul „cinic”,
în curs de apariţie la
Editura Ideea Europeană
Note
