Timp în derivă
***
nelămurit sensul vieţii,
tocmai a-l atinge înseamnă
închiderea drumului,
a căutării?
motiv de panică, adânc
ascunsă în celule,
experienţa fricii
– golire de orice acţiune –.
mai e încă vreme până când
privirea ta se va întoarce
la sine şi frica va dispărea.
răspunsul ascuns în tine:
tu eşti propria destinaţíe,
în tine e totul.
tu eşti întregul sens.
***
după colţ ne pândeşte neprevăzutul
care ne croieşte după vrerea lui
o faţă şi un trup străine de noi.
inima, ciocârlie cu cântecul
pierdut în înalt,
ne poartă în zboruri întrerupte
ce lasă în urma lor răni de nevindecat.
a văzut cineva, vreodată, locul
unde ciocârlia îşi cântă
ultimul tril?
***
tăcerea din cuvânt
– bobul de impuritate
în jurul căruia se înfiripă
perla –
în trupul înfierbântat al cuvintelor
care au obosit în rostirea lor nătângă,
tăcerea din cuvânt e sunetul
neauzit al extazului.
***
oricât m-aş strădui,
ochiul meu nu se poate
pe sine vedea.
doar lumea îşi varsă
prin el, în mine, povara ei
de lumini şi umbre,
ca şi cum l-ar mângâia
pentru neputinţa lui.
***
vorbele se izmenesc
şi îşi cer iertare
pentru nevolnicia lor,
dar ce să fac eu, oare,
cu toate acestea,
când, în mine, fierul roşu
al zicerilor
m-a însemnat pentru totdeauna
cu cicatrici dizgraţioase
ce par mai limpezi
decât adevărul?
***
să te trezeşti din vis
cu sentimentul că tu eşti
cel visat, să te priveşti
în oglindă şi să te vezi
ca pe un străin,
să strigi din toate puterile
şi la tine să nu ajungă
nici un sunet,
să gemi de durere şi-n
fiinţa ta să nu tresară
nici o fibră, să priveşti soarele
şi să vezi doar un foc minuscul.
acoperită cu zdrenţele viselor tale
să primeşti ca pe un pumn
în faţă
întunericul dinaintea
zorilor, să-ţi strigi numele
cum a-i arunca seminţe
la pasări şi văzduhul
să se umple de o zarvă de neînţeles,
iată o clătinare profundă
a toate, gata să spargă
subţirea membrană a minţii
ce se joacă veşnic cu noi.
***
ascultă tăcerea cum creşte
în adâncul tău nemişcat,
toate sunetele lumii
intrate în repaos,
împăcate cu ele însele,
lâncezind într-un somn
de piatră.
ascultă şoapta îngreunată
a sângelui ce somnolează
în artere, până ce vei auzi
abia audibilul scâncet al vieţii,
vibrând ca o fâlfâire
uşoară de aripi
şi te vei cutremura
de înălţimea lui.
***
în a doua mea viaţă,
cea de după oprirea unei
secunde grele ca o ghiulea,
am început a vedea
ceasuri tinere, înspumate
de inocenţa începuturilor.
carnea lor fragedă exala cruditatea
primilor zori, iar timpul scurs
din ele dădea pe dinafară
de esenţe noi, necunoscute mie.
am simţit cum cad
de pe mine toate armurile
iar năluca albă a sufletului
se lăsa învăluită de mirosul
de reavăn şi crud ce urca
spre cer ca fumul unei jertfe.
***
glasul zăpezii depărtat,
ascunzând eternitatea liniştii,
ne pândeşte din întinderile albe.
orizont vast, clinchetind
ca un cristal abia atins,
soare sticlind în ochi de fiară
flămândă şi alb, alb, alb
fără hotar, fumegând albăstrui.
într-o tăcere de argint lichid,
toate se scurg neştiute, nevăzute
în pământ, în sufletele afânate
de foamea de puritate
care ne roade necontenit.
***
cuvintele lui cădeau în dungă,
muchiile lor mă răneau
cu atingerea lor deloc catifelată.
singura mea reacţie, tăcerea,
moale şi lunecătoare
ca blana de pisică. în aerul
şmirgăluit de glasul lui repezit,
deruta din ochii săi, întunecându-i
albastrul ca un nor greu.
durerea le perla strălucirea, mie,
îmi curăţa inima
şi-mi întărea convingerea
că sinceritatea răneşte şi vindecă
deopotrivă şi lasă locul liber
de orice cicatrice.
***
nenăscute zac în mine
poemele pline de bube dulci,
– flori de mac şi sânge tânăr,
mirosind înţepător –
nenăscute, tristeţile cu gust strepezit
de fruct necopt.
amărăciuni brune, împăienjenindu-mi
ochii, îşi mână prin privirea mea,
hergheliile de cai costelivi,
stârnind praful care astupă
fântânile limpezi din care
se adapă cuvântul.
***
lumina captivă jucând
în mişcarea ceaiului din ceaşcă.
căderea ta abruptă din
fragilul echilibru.
pentru o clipă, absent din pânza
de păianjen
a imediatului în care noi, ceilalţi,
atârnăm şi ne mişcăm
dezarticulat.
te vezi pe tine în lucrarea
fiului, fulguraţie a continuităţii.
dincolo de toate, uimirea ta,
trăirea în marginea fiinţei
ca-n marginea deşertului,
bucuria ta, sub praful stârnit.
***
pentru toate păcatele mele,
pentru că am ratat nenumărate
momente de fericire,
îmi va fi dată pedeapsa
iadului etern, acela în care timpul
îngheaţă în mari întinderi
crepusculare.
setea mea de timp, de mai mult timp,
va răsuna în ecoul
mereu reiterat prin stagnarea
în etern, acest spaţiu
în care momentul
pare să nu aibă sfârşit.
Din vol. Timp în derivă,
Editura Ideea Europeană, 2016
