Protagoniştii călătoriei utopice sunt doi îndrăgostiţi, uniţi de cinci ani în ceea ce Mantegazza numeşte „căsătorie de iubire”, care pleacă din Roma, capitala Statelor Unite ale Europei spre capitala Statelor Unite Planetare, Andropoli (literalmente, Oraşul Omului), pentru a-şi celebra „căsătoria fecundă”, aprobată de un Senat biologic. Scenariu clar de rit iniţiatic
Complexitatea profilului intelectual şi excentricitatea care-i marchează istoria personală îl transformă pe Paolo Mantegazza într-un subiect fascinant. În Schiţa de portret (Contemporanul, nr. 7/2017) consacrată lui am invocat experimentele sale cu frunzele de coca sau grefele darwiniste şi malthusiene din discursul său antroplogic, precum şi aspecte metodologice amendabile din cauza eclectismului 
exhibat. Însă există în suma propensiunilor intelectuale ale lui Mantegazza un domeniu în care tocmai această hibridizare organică, responsabilă de multe ironii şi declasări, funcţionează ca normă: discursul utopic. În mod ideal, utopia acţionează ca forţă dinamică pe scena politică, însă experienţa parlamentară a lui Paolo Mantegazza nu încurajează un asemenea scenariu. În consecinţă, utopia sa, Anul 3000, are o valoare compensatorie la palier politic, pesimismul experienţei reale fiind substituit cu optimismul utopic, sumă a tuturor fantasmelor şi bătăliile sale reformiste, a tuturor ideilor sale controversate privind ştiinţa, morala şi politica. Ceea ce înseamnă, un guvern eficient la scară globală, fără suprasaturări birocratice şi ingerinţe religioase, drept universal de vot şi de divorţ, politici de sănătate publică funcţionale şi novatoare, ghidate de principii eugenice clare. Altfel spus, exerciţiul intelectual privat al cetăţii ideale, cel puţin până la contactul cu multiplicitatea de laborator a aceleiaşi cetăţi, relativizante şi transgresive ontologic.
Mai mult decât atât, Anul 3000 beneficiază de un subtitlu tradiţional – graţie lui Louis Sébastien Mercier cu al său L’an 2440. Rêve s’il en fut jamais –, Un vis, fără nici o legătură cu intriga sau organizarea discursului utopic, dar care poate fi interpretat ca indiciu explicit de compensaţie adleriană pentru neputinţa congenitală a practicii pure şi a teoriei pure. Adică, o fantezie personală, fragil substanţiată narativ în cartea pe care protagonistul o ia cu el în călătorie, carte scrisă de un medic din secolul al XIX-lea, transparent identificabil în Mantegazza însuşi.
Dacă visul, aşa cum am văzut, înregistrează o deturnare, un alt mecanism clasic al genului, călătoria, are o funcţie centrală, utopia futuristă a lui Mantegazza fiind creată pe expedientul călătoriei iniţiatice. În 
economia dezvoltării intelectual-morale a lui Mantegazza, călătoria încorporează valenţe iniţiatico-pedagogice, el scriindu-i în 20 aprilie 1854 lui Luigi Medici: „În tinereţea mea, vreau să călătoresc în întreaga lume pentru ca apoi să mă dedic integral scrierii adevăratei istorii naturale a omului moral”. Călătoria utopică va şi ea un fel de istorie naturală a omului moral.
Protagoniştii călătoriei utopice sunt doi îndrăgostiţi, uniţi de cinci ani în ceea ce Mantegazza numeşte „căsătorie de iubire”, care pleacă din Roma, capitala Statelor Unite ale Europei spre capitala Statelor Unite Planetare, Andropoli (literalmente, Oraşul Omului), pentru a-şi celebra „căsătoria fecundă”, aprobată de un Senat biologic. Scenariu clar de rit iniţiatic.
Componenta potenţatoare a valorii iniţiatice a căsătoriei fecunde imaginate în perimetru utopic se leagă de una dintre obsesiile scriitorului italian: Mantegazza împărtăşeşte angoasa malthusiană şi consideră că, orice creştere necontrolată a reproducerii în cadrul unei specii periclitează proporţional specia respectivă. În Anul 3000, instanţa responsabilă de securitatea genetică a omenirii este Senatul biologic, ale cărui decizii de bazează pe infailibilitatea ştiinţei. Negativul este fireşte societatea contemporană lui Mantegazza, acele „timpuri barbare”, când dreptul de a transmite „dreptul de a transmite viaţă generaţiilor viitoare” era acordat tuturor. Iar senatul biologic nu este singurul instrument al bioputerii malthusiene imaginate de Mantegazza. Lui i se alătură un Comitet de evaluare de tip spartan, ce selecţionează copiii sănătoşi, apţi fizic şi mental, şi îi elimină pe cei care nu sunt înzestraţi cu toate facultăţile necesare supravieţuirii neasistate şi utile societăţii.
Călătoria se transformă într-o sumă de experienţe iniţiatice, de imersiuni într-o multiplicitate de sisteme „utopice” şi de contacte cu remarcabile predicţii tehnice şi socio-culturale. Din ultima categorie, putem aminti avioanele (deşi aerotaco descris în text se află la mijlocul distanţei dintre naveta spaţială şi maşinile amfibie), CAT-scan, electricitatea, divorţul, avortul, votul universal sau euthanasia.
În prima categorie, însă, intră Insula Experimentelor (l’Isola degli esperimenti), situată geografic în Ceylon, care conservă toate formele istorice de guvernare şi, automat, toate eşecurile utopice. (Şi să nu uităm că regimul insular face parte din instrumentarul clasic al genului, fiind primary locus al imaginaţiei utopice). Aici, cuplul de călători se opreşte în Turazia, reflex utopic al ideilor egalitariste ale socialistului italian de secol XIX, Filippo Turati (1857-1932), discipol al lui Marx. Această realizare a unui proiect utopic demonstrează că „statul a devenit o specie de tumoră gigantescă, care absoarbe totul cu sfânta intenţie de a distribui la toţi o cantitate egală de sânge şi de viaţă”. Dumnezeu şi familia sunt suprimate, pentru că religia este considerată minciună, iar familia – entitate egoistă şi animalică.
Din panoplia cetăţilor utopice vizitate de eroii lui Mantegazza face parte şi o copie caricaturizată a societăţii imaginate de către teoriile extreme ale Revoluţiei Franceze: portul Egalităţii (porto dell’Eguaglianza), melanj de polis grec şi Teroare. Egalitarienii reduc orice diferenţă, orice marcă individuală, până la punctul imposibilităţii de a deosebi sexele. Casele identice, echivalenţa de bogăţie, datorii şi obligaţii, reducerea identităţii cetăţenilor la un număr alocat la naştere şi transmis la moarte primului născut, faptul că mănâncă acelaşi lucru, că fac dragoste la aceeaşi oră sau că fecundează la aceeaşi dată (!1 mai) contribuie la crearea unei senzaţii clar distopice. La acestea se adaugă modalitatea alegerii liderului, altul în fiecare zi, numit Diversul acestei zile (Diverso di quest’oggi), dar, mai ales, preeminenţa Justiţiei şi transparenţa legiferată, faptul că fiecare are obligaţia de a-l denunţa pe cel ce se comportă diferit. Tocmai această psihoză centrată pe principiul egalităţii îi permite naratorului să observe nonsensul şi potenţialul funest al unui segment din sloganul Revoluţiei Franceze: Egalitatea. Denunţând eşecul idealului egalitarian al Revoluţiei Franceze, Paolo prevede înlocuirea lui iminentă cu un nou experiment socio-politic, bazat pe individualitate şi iniţiativă.
La celălalt pol al spectrului ideologic, găsim o cetate utopică de extracţie machiavelliană, condusă de un despot în care se întrupează şi liderul religios al cetăţii, Niccolò III (sic), şi numită sugetiv Tirannopoli. Ea este o punere în act a unui regim despotic de tip ţarist, represiv, dar cu potenţial revoluţionar de sugestie marxistă (celebra axiomă eschatologică potrivit căreia burghezia îşi creează proprii gropari, prin exploatarea proletariatului), adică tot ceea ce va fi Rusia câţiva ani mai târziu.
Compromisul socialismului cu tirania se întruchipează în alt experiment, Logopolis, dedicat escamotării carenţei de substanţă şi coerenţă socio-politică prin verbozitate, prin exces retoric (!păcat deloc străin politicienilor în orice epocă). Eroii noştri găsesc aici o copie a ceea ce naratorul consideră a fi fost vechea Anglie, cu un regim parlamentar şi un rege electiv, nu ereditar, înzestrat cu o putere pur simbolică.
Laboratorul utopic conţine şi concentratele altor cetăţi ideale, configurate de fantezii sexuale, idealuri parţial realizabile sau societăţi dispărute. Avem astfel, Poligama, stat semidespotic, în care fiecare bărbat are mai multe soţii, şi fireşte, contraponderea sa, Poliandra, unde fiecare femeie are mai mulţi soţi, Cenobia, o imensă cetate hieratică, strict masculină, în care bărbaţii exersează un ascetism continuu, şi, din nou, dubletul, Monachia, o cetate mică (!normal, e feminină), populată de călugăriţe dedicate cultului lui Saffo, şi, în sfârşit, Peruvia, un stat comunist ce reduplică vechiul imperiu Inca.
În exegeză, Northrop Fry insistă asupra funcţionalităţii ritualului în economia utopiei, conduita societăţii utopice fiind masiv ritualizată. În practica utopică, background-ul antropologic al lui Mantegazza nu face decât să consolideze dimensiunea ritualică. Experienţa iniţiatică a cetăţilor „ideale” se soldează cu un comentariu metadiscursiv, Paolo-ficţional enunţând o poziţie polemică ce vizează propensiunea utopică universală, plasând-o sub semnul fatalităţii repetiţiei istoriei: „la natura umana è così elastica, è così proteiforme, che ci permette di ripetere a lunghi intervalli le stesse esperienze, e di ritentare le stesse strane utopie” („Natura umană este atât de elastică, este atât de proteiformă, încât ne permite să repetăm la intervale lungi aceleaşi experienţe, să păstrăm aceleaşi stranii utopii”).
