O previziune și, implicit, o comparație excesivă cu care un critic important își încheia cronica la o carte apărută recent, m‑a incitat să recitesc volumul Marginalii junimiste semnat de Liviu Papuc, cercetător al fenomenului cultural bucovinean interbelic, pasionat scotocitor de documente în arhive publice si particulare, editor, traducător. Evenimente, fapte întemeietoare, personaje emblematice, evocate pe bază de mărturii, unele cuprinse în ediția de documente Torouțiu, dar și multe inedite, cum sunt cele aflate în patrimoniul Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu și ale Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, constituie substanța unei captivante narațiuni. Liviu Papuc – un „șoarece de bibliotecă” – scrie cu talent epic, repovestind cu documentul în față episoade din acea „primăvară a literelor române”, cum o caracteriza Simion Mehedinți, unul dintre visurile românești (un vis al inteligenței libere, zicea Maiorescu) care au căpătat chip durabil: Junimea. Există un farmec discret al documentului, o poezie de o frumusețe indicibilă a lui, o poveste in nuce – și nu numai – care captivează dincolo de faptul inedit, de adevărul revelat. Chiar dacă marea poveste a Junimii o știi, ești mereu fascinat de originalitatea și trăinicia edificiului făurit la Iași în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Deși istoria nu se judecă cu dacă, nu‑ți poți reprima o întrebare: ce ar fi fost cultura română fără această construcție de anvergură europeană?!
Căci mentalitatea și viziunea junimiștilor au fost eminamente europene. Pentru Maiorescu, arătându‑ne direcția cu „degetul său de lumină”, pentru Alecsandri și Eminescu, pentru Vasile Pogor, primul traducător al lui Faust în românește, pentru istoricul A.D. Xenopol, pentru indiscutabil cel mai mare om politic al vremii lui care a fost P.P. Carp, intelectual de rasă și cel dintâi tălmăcitor al lui Shakespeare în limba lui Eminescu, pentru Iacob Negruzzi și toți ceilalți, Europa era un spațiu politic, economic, spiritual, educațional, la care se raportau și în care se mișcau cu dezinvoltură, fără complexe, dar cu conștiința clară că este mult de făcut pentru ca România să ajungă în rând cu lumea bătrânului și civilizatului continent prin care au trecut și încă mai trec, credea André Malraux, toate drumurile istoriei. Spre deosebire de elitiștii de azi plini de ifose și fără umor, de istericii noștri europeniști, junimiștii erau demni, eficienți, fără prejudecăți, toleranți și deopotrivă intransigenți. Cei de rangul întâi priveau politica militantă ca pe o corvoadă, dar și‑o asumau ca pe un sacrificiu necesar în atingerea unor scopuri mai presus de orice interese personale sau de grup. Asta, în timp ce pentru junimiștii de rangul doi, remarcă Liviu Papuc – „atitudinea distantă față de politică era aproape un loc comun”. Cel puțin până la un anumit moment. „De altfel – notează istoricul culturii – de la bun început, la întrunirile culturale ale societății erau interzise dezbaterile politice, ceea ce nu i‑a împiedicat totuși pe unii dintre corifeii acesteia să se implice masiv în treburile politice”. Ba, în cele din urmă, anticuziștii Carp și Pogor împreună cu neutrii Maiorescu, Negruzzi sau Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, aveau „să înjghebe un partid al lor, să «se aleagă» în parlament pe liste de partid”.
Iacob Negruzzi, „tutorele” Convorbirilor literare, îi scria lui A.D. Xenopol, aflat în străinătate, la 30 aprilie 1870: „Junimea a intrat în bucluc. Carp e ministru de externe. Pogor instr. publică, Nicu Ganea și Leon (Negruzzi) au fost constrânși de Vodă a primi în Iași prefecturile de ținut și oraș. Așa politica ne cam sparge cercul literar. Păcat de Dumnezeu!”. Peste însă numai vreo două luni îi făcea cunoscut că el însuși „se pornește la București ca deputat”, iar în noiembrie 1870 îi relata aceluiași: „Politica merge rău și trebuie să vină cineva în Adunare pentru ca să simtă un profund dezgust. Qu‑allais‑je faire dans cette galère? Nu știi cât mă simt de nenorocit în București și în această Cameră față cu milioanele de intrigi personale care hotărăsc soarta acestei biete țări nevinovate de aceste câteva sute de ambițioși, porci de câini și nebuni care o sfâșie și împiedică programul său regulat”. Este frapantă asemănarea atmosferei din viața parlamentară, politică de atunci cu cea interbelică, darmite cu cea postdecembristă. Pare că, în esență, prin vreme, nimic nu s‑a schimbat. În aprilie 1871, Iacob Negruzzi îi scria tot lui A.D. Xenopol: „Poporul nostru a ajuns la culmea rătăcirii: o părticică mică de oameni crescuți la o școală proastă a încărcat pe ceilalți mulți așa de grozav în idei, încât nime nu stie ce vrea și unde e scăparea. Pe de altă parte, alții foarte puțini la număr, care au găsit în teorie răul și mijlocul îndreptării, sunt parte prea neputincioși în practică, parte nu au energia cerută. În această stare ne aflăm. Adaugă pe lângă aceasta că nouă singuri nu ne este iertat de a face toate experiențele ce au făcut alte popoare în timp de secole, din cauza slăbiciunii noastre și puterii prea însemnate a vecinilor și vezi cum vei putea ieși din haos”.
Cei mai proeminenți oameni politici dintre junimiști au fost, desigur, P.P. Carp și Titu Maiorescu, care au deținut și înalte funcții în stat, inclusiv pe cea de prim‑ministru. Între cei doi era, cred, o diferență de vocație, P.P. Carp fiind omul politic în stare pură. Moșierul acesta de la Țibănești, format la înalte școli occidentale, cu o vastă cultură, a fost și o mare conștiintă civică și morală. A dominat parlamentul timp de o jumătate de veac, străduindu‑se să ridice nivelul clasei politice românești, să‑i insufle spiritul de răspundere pentru destinul țării și să o mai rafineze cât de cât în comportare și rostire. I.E. Torouțiu, citat de Liviu Papuc, avea să se refere la o observație a lui A.D. Xenopol dintr‑o scrisoare către Jacob Negruzzi, trimisă de la Berlin, în 1870: „Critica lui Carp e foarte bună. Alta nu e de spus: numai limba lui e uneori grozavă”. Peste mai bine de jumătate de veac, Torouțiu confirma: „Adevărat: limba lui Carp ieșea din spiritul timpului și se situa cu 60 de ani mai târziu… Carp a contribuit la purificarea și renovarea limbii literare”. Ceea ce a câștigat politica, în care P.P. Carp a strălucit ca nimeni altul dintre contemporanii săi, a pierdut totuși cultura, pierdere pe care o deplângea Negruzzi: „Pe Carp (păcat!) îl ia politica înainte, deși el era cel mai aspru critic și cel cu cunoștințele mai întinse din cercul nostru”. Ajuns prim‑ministru în 1900, după o prodigioasă activitate politică și diplomatică (la Roma, Viena, Berlin și Sankt Petersburg), P.P. Carp se bucura de aprecierea promptă a presei străine. Iată ce scria Neue Freie Presse: „El este o aparițiune neobișnuit de interesantă… De statură mijlocie, prin ochiul său viu, fața sa deschisă trădează că sub fruntea lui înaltă se află idei și că chelia sa foarte înaintată aparține unui cap deprins cu sforțări ideale”.
În fine, este binecunoscut faptul că majoritatea junimiștilor erau masoni. A fost o implicare într‑o confrerie secretă care avea în componența sa nu o elită, ci elitele, mai exact toate elitele din capitala Moldovei, reprezentând toate instituțiile și organizațiile importante. De unde și influența ei enormă într‑o vreme când francmasoneria era, de altfel, o putere la nivel european și mondial. Se cunosc multe date, se știu multe despre loja masonică de la Iași, deși, ne spune Liviu Papuc, în Arhiva Marelui Orient al Franței, păstrată la Biblioteca Națională din Paris, cercetată de istoricii Dan Berindei și Mihail Sorin Rădulescu, e de presupus că există multe alte mărturii nedezvăluite. Oricum, după lectura documentatei cărți a lui Liviu Papuc, rămâi cu impresia, dacă nu chiar cu convingerea, că despre loja ieșeană Steaua Dunării și masoneria junimistă nu se știe (încă) totul. Eminentul cercetător ieșean observă că numai printr‑un „studiu aprofundat și de durată în arhivele franceze se poate împlini imaginea unui fenomen complex și extrem de interesant”. Cum erau văzuți masonii de ceilalți junimiști care nu făceau parte din confrerie: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici? O însemnare a lui Eminescu, cel mai neînregimentabil și mai naționalist dintre ei, aflată într‑un manuscris din 1871, intitulată Naționaliști și cosmopoliți, reprodusă în ediția Torouțiu și citată de Liviu Papuc, este cât se poate de semnificativă: „Se zice că (Maiorescu – n.mea) e francmason și prin asta cosmopolit. De este, noi nu știm, dar posito că este; nu este adevărat că masonerismul exclude naționalismul. Unii din cei mai influenți membri ai partidei roșii care trece de eminamente naționalistă) au fost și sunt francmasoni”. Sigur, loja ieșeană ținea ușile larg deschise. Avea un pronunțat caracter internaționalist. Nu existau bariere pe criterii etnice, politice sau religioase. Liviu Papuc precizează că membrii ei proveneau din țări ca Franța, Cehia, Polonia, Austria, Macedonia, Rusia, Grecia, dar cei mai mulți erau boieri autohtoni.
În iunie 1913, P.P.Carp îl primea la Țibănești pe marele ziarist N.D.Cocea pentru un reportaj ce avea să fie publicat în Adevărul. „Să știi – îi spune reporterului ilustrul său interlocutor – la Țibănești nu există interviuri. Aici nu sunt decât convorbiri”. Era, desigur, o trimitere la spiritul Junimii. Dintre faimoasele convorbiri ale junimiștilor – masoni și nemasoni – au rămas să înfrunte timpul, în primul rând, Convorbirile literare, revista care dă seamă de procesul de modernizare a culturii noastre. O publicație definitorie privind fenomenul inegalabil și incomparabil care a fost Junimea.
■ Scriitor, publicist, critic şi istoric literar
Constantin Coroiu
