Despre Lena Constante, psihologul și omul de cultură Ion Vianu nota că „miezul vieții ei a fost suferință, dar întreaga ei viață nu a fost numai suferință”[1]. Accentul pozitiv trimite la faptul că scriitoarea a avut parte de o bătrânețe lungă, sau poate pentru că folclorista, pictorița și scenografa de altădată se reinventează – după achitarea din 1968 – în autoare de cărți pentru copii, și ca un altfel de artist plastic. Cărți precum Păpușile harnice (1972) și O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe (1995) nu înseamnă doar întoarcerea la preocupările din tinerețea celei care s‑a numărat printre fondatorii Teatrului „Țăndărică”, cât reconfirmarea regenerării ei spirituale. Miezul de care amintește Ion Vianu, ca și lumina identificată în alte locuri din opera ei țin de perspectiva dostoievskiană pe care observatorul o intuiește. Din acest punct de vedere, religios, Nicolae Steinhardt scrie despre Lena Constante o surprinzătoare cronică plastică. De fapt, și el, ca mai târziu, Ion Vianu, vede limpede cum preocupările ei transformă suferința în credință.
Să zăbovim puțin asupra cronicii lui Steinhardt. Intitulată Lena Constante: smerite nestemate, textul[2] e orice altceva numai nu o cronică propriu‑zisă. El vede în tapiseriile, mozaicurile și tablourile ei ceva nedefinit, „pânze impregnate în aloe și în mir, decoruri pentru un teatru atemporal, picturi țesute, blajine dedale”. Ele ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât „certe miracole” definind „harul armonizator și globalizant al ineditei artiste”. Făurirea „noutății prin asamblaj”. În procedeul „tainic” al asamblării, Nicolae Steinhardt observă „un soi de liturghie, o lucrare comunitară, desigur nu o liturghie cosmică (în sensul lui Maxim Mărturisitorul), doar microcosmică, însă tot o sinteză, o sinergie, o simfonie, o interconexiune cu efect polifonic, de angrenaj, relaționalitate și laolaltă așezare”. Una dintre concluzii păstrează tonul exaltat: „Și minunea aceasta e: realizarea unei impresii unitare: e pluribus unum. Funcționează (și pulsează) un holism de părți orânduite în scop exclusiv integrator”.
În „miezul” exponatelor, Steinhardt distinge pătimirea și purificarea prin rugăciune. Cu alte cuvinte, el privește expoziția Lenei Constante ca pe una de icoane. Nu va fi surprinzătoare concluzia: în creația ei artistică se vede sfințenia.
Pentru cei familiarizați cu artista Lena Constante, reinventarea ei de la scenografia teatrală la cuvântul esențializat poate șoca. Interesează celălalt proces, ultim, când artista traduce cuvântul în imagine. Picturile și tapițeriile ei trebuie înțelese ca proiecții de cuvinte‑monade. Dacă inima era un „cuvânt din carne”, pictura îi deschide inima culorii. Un deznodământ, să recunoaștem, ideal. De care scriitoarea se atașează, după eliberare, până la sfârșitul vieții. Iată, în acest sens, câtă expresivitate concentrează într‑o frază: „Nimic nu se petrece în cap. Totul se petrece numai în această masă de carne, de obicei insensibilă, mută, inexistentă. Deodată în acest rău, în durere, în frică, îmi simt inima dușmană. Știam, doar teoretic, că este acolo. Acuma o simt. Mă doare. Mă doare până la țipăt.”
E util de urmărit arhitectura memoriei în confesiunile Lenei Constante. Cu modestie, naratoarea recunoaște vinovatul de serviciu – fluxul conștiinței: „Povestesc așa cum îmi vin în minte frânturi de amintiri. Dar știu cu precizie că aceste probleme mi‑au acaparat spiritul ca urmare a legăturilor mele cu ființe umane, după ce‑am avut de‑a face cu monștri”. Fragmentul aparține ultimei părți din confesiunile carcerale. În el se pot recunoaște distanța și seninătatea dobândite. Nu teama, teroarea și frica devastatoare.
Inițierea Lenei Constante în seninătate este probabil cea mai frumoasă poveste din aceste istorii tragice. Se poate spune că memoria autoarei urmează trei metamorfoze existențiale:
i) perioada cât lucrează ca scenograf la teatrul de păpuși: memoria semantică evoluează artistic, firesc, cu rutina meseriei mulțumitoare. Chiar dacă nu cu totul fructificate. Expansivă, în plan colectiv, autoarea are un eu transactiv. Dinamica de grup are ecouri ce fac din existența ei o normalitate fericită.
ii) în perioada carcerală, Lena Constante supraviețuiește prin memoria rezilientă: activează arhiva socială ideală, conservată în amintiri solare, dar la care renunță treptat, pe măsură ce se desparte de corporalitate și, astfel, de feminitate și arhetipurile ei.
Căci, dincolo de toate, Evadarea tăcută este povestea despărțirii tragice de feminitate.
Scena în care femeia se privește, după cinci ani de temniță, în oglindă, este grăitoare. Îmbătrânirea bruscă, și, în genere, mecanica împotrivirilor exterioare, găsesc în scrisul Lenei Constante sensuri în disciplinarea voinței. De altfel, Evadarea tăcută este un manual de îmblânzire a voinței, o poveste tulburătoare despre demnitate. Femeia din oglindă se regăsește într‑una abstractă, cu voința nestrămutată.
iii) etapa post‑carcerală, când memoria se disciplinează prin reinventarea artistică, nu într‑un act de supraviețuire extremă.
Așadar, în tot ce scrie Lena Constante distingem o triplă memorie: socială, carcerală și artistică. Printre ele se insinuează, discret, o proaspătă memorie spirituală, adeseori, religioasă. Sunt totodată etape și concepte ce soluționează intimitatea la extreme.
Cât de intensă se dovedea problema memoriei se poate observa și atunci când, în vara lui 1981 – așadar după douăzeci de ani de la eliberarea din închisoare –, ea mărturisește că memoria este o scară urcată și coborâtă până în 1961 (anul eliberării). Vreme de douăzeci de ani, ea meditează, dincolo de cuvânt și în miezul lui, la ceea ce‑l permanentizează. Iar memoria, cu variațiile ei, înseamnă segmentul dintre eul social și cel carceral. Dincolo de el, Lena Constante nu poate accepta nimic. Însă chiar detașarea unei asemenea meditații înseamnă că ea se ridicase deasupra extremelor (dintre memoria inocentă – de dinainte de încarcerare, și memoria traumatizată – din timpul închisorii). Simplul gest de‑a gândi extremele o înfățișează ca o ființă ontologică.
După 1981 până la moartea ei, se manifestă exclusiv memoria artistică. Prin preocupări, ea trădează esențializările și vindecarea memoriei. Insecuritatea libertății amânase memoria artistică. Oricând, fosta deținută politic, cu domiciliul supravegheat, putea fi reîncarcerată. Nu poate renunța la cuvântul interior. Trebuia să urmeze același proces al scrisului interior, în libertatea negativă.
Din punct de vedere naratologic, notațiile ei se încadrează într‑un biografism hibrid: nici memorii, nici jurnal, nici autoficțiune. Din toate câte puțin, amestec de suspans metodic. În Evadarea imposibilă, ce urmează celor 3000 de zile de singurătate carcerală, portretistica ia locul poeziei tăcerii. Tipologiile înlocuiesc intimitatea revelată. Chipurile umane șterg proiecțiile interioare.
Trecerea de la o condiție a intimității particularizate la intimitatea colectivă se face prin jocuri de perspectivă narativă. Chiar și în Evadare tăcută, perspectiva narativă din prima parte a cărții înseamnă confesiune fără literaturizare. Ea rămâne ca intenționalitate în mirajul jurnalului mental, cartografiind tenebrele închisorii și rememorând carceralul cât mai crud cu putință. Vocea narativă sugrumată de experiența traumatică din prima parte se diluează pe parcurs, fiind chiar disponibilă, prin detașarea de evenimente, să exerseze zone noi: de stil și autoficțiune. Cele trei capitole subliniază structura memoriei.
Repetarea mentală a scenelor traumatizante sau revelatoare o păstrează într‑o poziție de putere asupra evenimentelor: cea de regizoare care‑și reface în amănunt experiența tragică. Nu uită să lase din loc în loc ambiguități, simboluri care trebuie să spună ceea ce ea, din frică sau din modestie, lasă nespus.
Când cititorul constată acest supramesaj al cărții, își dă seama că nu citește simple notații despre experiența carcerală, ci adevărate pilde poetice despre competiția cu singurătatea, cu asumarea conștiinței tragice și cu puterea retrăitului. Lena Constante este o învingătoare în primul rând pentru că se învinge pe ea‑cea‑slabă, temătoare de moarte, agnostica. Sau, cum spune la un moment dat, cartea întreagă nu vrea să recupereze doar demnitatea umană, cât „speranța că într‑o zi îndepărtată omul va învinge firea”. Iată adevărata luptă, purtată dincolo de ziduri și durere, de concret și istorie. În acest moment, proiecțiile eului se stabilesc definitiv. Ea survolează, aproape cioranian, „ispita de a nu mai dori nimic. De a te lăsa în voia sorții. Dusă de valuri. De a pierde totul. De a te pierde. De a te da la fund în haosul minții. Cea mai rea dintre lupte. Împotriva dușmanului celui mai perfid. Celui mai subtil. Tu însuți”.
Lena Constante insistă pe o triplă ispită urmărită în diverse faze: a îndoielii, a libertății și a sinuciderii. Ispită cu atât mai dramatică cu cât, la închisoarea de la Miercurea‑Ciuc, de pildă, ea are în sfârșit șansa comunicării. Tripla ispită este comună tuturor condamnaților din sistemul concentraționar românesc.
Ultima parte a cărții recuperează epilogul eului social. Doar că frica de reintegrare umană, de renunțare la singurătate, e mai puternică decât orice. Depășind gândul sinuciderii cu ajutorul regenerării spirituale, Lena Constante rămâne până la sfârșitul vieții cuprinsă de îndoielile legate de Celălalt și de realitatea libertății.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Ion Vianu, Apropieri, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 238.
[2] Nicolae Steinhardt, Drumul către isihie. Ispita lecturii, Iași, Editura Polirom, 2014, pp. 208‑2011.
Marius Miheț
