În capitolul „Amintiri ale generaţiei mele” din volumul Caragiale vizionarul (Editura Academiei Române, 2022), autorul aduce în prim-plan o viziune de esenţialitate a lui Caragiale: „Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care‑şi are geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care‑şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii” (Politică şi cultură). Acest sentiment de înţelegere profundă la adresa „mult încercatei patrii române”, Caragiale l‑a mărturisit destul de rar. Dar asta nu înseamnă că e de mai mică valoare. A precizat, în 1893, că: „Nu ne batem joc de România şi de românism”, ci de „Rrromânia” şi de „rrromânism”, cu trei de rrr, şi nu de popor, ci de „poppor” şi „bobbor”, ar fi trebuit să fie crezut. România, cu un singur r, era pentru el patria, iar despre patrie se vorbeşte cu smerenie: „Mai învaţă[‑i pe şcolarii tăi] apoi că patria nu este o parvenită capriţioasă cochetă, care are nevoie de curtezani fluturatici, cu zâmbete de cadril şi madrigaluri elegante; ci o nobilă mamă severă, căreia‑i trebuiesc copii juraţi spre demne isprăvi, cu calde bătăi de inimă pe tăcute, fără declamaţiuni galante”.
Şi ca să înţelegem mai bine că trecutul în viziunea lui Caragiale e un viitor al interogaţiilor, cred că e necesară pătrunderea în prezentul nostru a sensurilor nevindecate din durerea şi pătimirea celor care dintotdeauna „…dedesubt, în adînc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, suflete ofensate de prea îndelungata, obijduire. Minţile cari au început şi ele să se lumineze, le ard de gîndul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpînirea intereselor şi destinelor proprii… […] acolo, în adînc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg ‑ singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului naţional român… Acolo, în adînc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decît ce va să zică a trăi ca oamenii, scrîşneşte: «Noi vrem acum nu doar pămînt… vrem şi pămînt şi omenie!…»”
Obsedat de semnalarea tainei şi a sensului profund al condiţiei umane, Alexa Visarion explorează şi în această carte calea fertilă a artei, construind astfel un edificiu ferm, coloană de susţinere a spiritualităţii artei contemporane.
Gratificând unitatea de concepţie, cu programul său profund implementat, descifrăm un drum ascendent şi bine conturat al unui autor prodigios, căruia, dacă îi cuprindem cu „lectura” noastră totalitatea tărâmurilor indicate mai înainte, ne dăm seama că efervescenţa gândirii lui şi imaginarea fertilizatoare sunt surse şi resurse mereu regeneratoare.
O caracteristică a sa, care dispare în spaţiul public, înăbuşită de vacarmul asurzitor al „opiniilor la zi”, este disponibilitatea pentru dialog provenită din convingerea forţei sale de a rafina gândirea.
Desigur că o exegeză expertă ar pune în lumină mai multe aspecte ale omului şi operei sale decât cele consemnate aici, pe ale căror valori se întemeiază prestigiul şi autoritatea lor în viaţa noastră culturală.
Bogdan Vladu, doctorand al maestrului, referent al volumului Caragiale vizionarul, a găsit în arhiva regizorului nenumărate detalii inedite venite prin „goana anilor” precum: „Noaptea furtunoasă a înviorat Teatrul de Artă! Regizorul şi actorii au dat strălucire unui autor necunoscut nouă, Caragiale, care prin măiestria acestei reprezentaţii fascinante şi dureros de comice ne vorbeşte acum cu aceleaşi tulburătoare sensuri contemporane ca şi Gogol şi Cehov!” spunea după premieră Innokenti Smoktunovski, şi o altă referinţă tulburătoare: „Iată un ecou‑fulger, necunoscut până acum cititorilor români. Superstarul Anthony Quinn, acel Zorba de neuitat, îi scria regizorului: „Oportunitatea de a vedea trei dintre filmele tale (n.n. Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii şi Năpasta) mă face să‑ţi scriu câteva cuvinte… profunzime, magie interpretativă, creativitate performantă, Artă vitală. Tu vorbeşti despre curajul şi dificultatea de a fi om, despre pericolul degradării, despre agresivitatea brutalităţii. Straniu este că în aceste producţii am simţit că neliniştea, nesiguranţa nu doboară, creşte puterea fiecăruia dintre noi de a ne continua misiunea sacră… ”.
În integralitatea om‑artist, la care am făcut câteva referiri, Alexa se înfăţişează ca exponent al unei generaţii, voci distincte în peisajul artei româneşti contemporane.
Criticul şi profesorul universitar, preşedintele secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Octavian Saiu a trimis din Tokio, în august 2022, textul de mai jos:
„De departe, despre un Caragiale care ne rămâne aproape. Sunt multe spectacole inspirate de Caragiale – autorul dramatic al naţiei a avut şi are parte de atâtea montări, de toate felurile. Unele sunt modeste, altele grandioase. Unele mai puţin inventive, altele pline de verva unei creativităţi pe măsura originalului. Câte, însă, rămân în istoria teatrului, fixate acolo pentru totdeauna de o memorie mereu relativă şi poate chiar palidă? Filmul devine, uneori, şansa lui Caragiale de a ne fi, tuturor, mai aproape.
Năpasta legendară a lui Alexa Visarion nu e numai o gravură cinematografică închinată lui Caragiale. E o opera de artă în care textul se regăseşte şi se redefineşte, se împlineşte printr‑o rezonanţă tragică demnă de marea ecranizare a lui Hamlet cu Innokenti Smoktunovski. Nu întâmplător, regizorul român şi actorul rus au fost legaţi de o prietenie neştiută.
Astăzi, într‑un alt timp şi într‑un secol nou, Alexa Visarion ne oferă un volum despre Caragiale. Un portret. O mărturie. O profesiune de credinţă. Departe de a fi un simplu studiu, încă unul dintr‑o bogată «caragialeologie», acest text s‑a născut din viziunea că prin marele dramaturg fiecare dintre noi ne regăsim pe noi înşine – cu umorul balcanic amar, care ne salvează mereu la marginea prăpastiei. E un dar de spirit. Să‑l primim cum se cuvine. Şi să ne amintim că gestul lui de nobleţe face şi o punte peste timp. AlexaVisarion şi‑a început destinul filmic printr‑o altfel de întâlnire cu lumea lui Caragiale, prin acel poem care astăzi pare profetic: Înainte de tăcere, adaptare după În vreme de război. Ca şi Eminescu, pe care îl saluta firesc în adolescenţă ca pe un prieten, Caragiale îi rămâne un interlocutor de taină. Lui şi nouă, prin această carte ca o cale către sine.”
Îmi rămâne ca idee în dezbatere raportul genetic între opera de artă şi autorul ei în care coexistă confruntându‑se două viziuni: inspiraţia şi expiraţia, credinţa, cunoaşterea şi revelaţia tainei.
De remarcat în mod special în conceptul artistic al lui Alexa Visarion faptul că exerciţiul creator este un mijloc şi nu un scop, este stratul din faţă, cum ar zice Nicolai Hartmann, care trimite prin seducere la stratul din adânc, adică la semnificaţie şi la sens.
Opera de artă în genere, idee pe care regizorul şi‑a însuşit‑o organic, nu e o soluţie, cum s‑ar putea crede la prima vedere, ci, aşa cum spunea Eugen Ionescu, este o interogaţie, prin aceasta arta întâlnindu‑se cu filosofia, contopire sesizată şi exercitată de către artistul şi teoreticianul Alexa Visarion.
Un corelativ semantic al acestor termeni este în discursul lui şi conceptul de „tăcere”, cu toate ramificaţiile sale reflexive.
Sursele şi resursele de creaţie din care s‑a nutrit opera sa au fost contopite în creuzetul universului său interior, întorcându‑se apoi reconfigurate genetic de o sensibilitate estetică aparte şi totodată într‑un stil individual bine conturat şi uşor recognoscibil, „stilul Alexa Visarion”.
Bogdan Vladu a reţinut o inedită mărturie a lui Octavian Saiu: „Alexa Visarion: destinul vocaţiei! Dar şi vocaţia destinului, ceea ce în teatru, În film, înseamnă enorm. Unii artişti îşi croiesc un parcurs, cu greu. Alţii caută să‑şi traseze o carieră, cu lejeritate. Toţi visează să îşi impună o operă. Destin, însă, au puţini. Atât de puţini, încât ei – doar ei! – rămân repere de istorie în universul fragil al acestor tărâmuri ce se înrudesc graţie lor. Trăiesc în ambele, fiindcă nu se pot regăsi până la capăt în niciunul. Aşa, între orizonturile propriilor căutări, se apropie de absolut şi de ei înşişi.
Este, probabil, vocaţia destinului asumat ca paradox, ca o răsplată şi ca o pedeapsă, ca un drum către bucurie şi către durere, ca o cale spre împlinire şi mântuire. Şi este, în mod cert, destinul vocaţiei înţeleasă ca dar de suflet oferit tuturor celorlalţi şi lumii întregi.” Radiografie conceptuală a personalităţii artistului.
Pentru cine ar săvârşi necesara exegeză a întregii sale opere, de interes este şi puterea sa în sugerarea expresivă a unei atmosfere stranii în filmul românesc. Să vorbim doar de filmul din 2014, unde tema obsesivă a creaţiei cu trimitere la legenda Meşterului Manole la care a lucrat ani de zile, scriind scenariile Ziditorul, Zidirea, Taina şi Ana, este de fapt o parabolă despre jertfă şi frumuseţea iubirii iluminate dintre bărbat şi femeie, între ideal şi concret, între real şi imaginar.
În ceea ce priveşte omul social, avem în faţă o personalitate marcată de nobleţea care îşi are rădăcina în eleganţa sufletească şi spirituală.
■ Economist, publicist, director executiv al Editurii Academiei Române
Ion Prică
