Sorana Mănăilescu: Sir Stephen Hough, deschideţi o serie de concerte ale Filarmonicii „George Enescu” în 2023, care vor reprezenta o noutate şi prin aceea că, atât dumneavoastră, cât şi alţi invitaţi, Steve Barakatt sau Lera Auerbach, de exemplu, aţi câştigat un prestigiu internaţional nu numai ca muzicieni, ci şi prin creaţii în alte arte. Într‑o epocă definită mai ales prin explozie tehnologică, cum se simte un spirit renascentist (ziarul The Economist v‑a desemnat drept unul dintre cei douăzeci de enciclopedişti în viaţă, alături de Umberto Eco, Noam Chomsky şi Mihail Ignatiev)?
Sir Stephen Hough: Fiecare epocă are nevoie de ambele: ştiinţa explorează şi dezvăluie vizibilul şi tangibilul, în timp ce artele explorează sufletul ascuns, locurile în care bucuria şi tristeţea nasc întrebări şi uneori oferă răspunsuri, deşi adesea ne lasă (fericiţi) într‑un ţinut al neştiinţei. Nu există niciun conflict aici. Ei sunt parteneri în scurta noastră perioadă pe pământ. Singura problemă apare atunci când artele sunt făcute să pară frivole şi nesemnificative, depăşite de ştiinţă în ochii politicienilor.
În care dintre artele surori vă exprimaţi pe deplin personalitatea: ca pianist, compozitor sau scriitor?
Ei bine, în toate trei! Când scriu, fie că e vorba de cuvinte sau de muzică, că îmi revărs, cred, sufletul într‑un mod mai intim. Toate cele trei propensiuni creative se alimentează însă reciproc. Am comparat acest fenomen cu o centrală de la care se răspândeşte căldura în calorifere din camere diferite.
Cariera dumneavoastră este o Carte a Recordurilor. De‑ar fi să selectăm câteva: Premiul Diapason d’Or, cel mai prestigios premiu pentru înregistrări al Franţei în 2012, Premiile Gramophone, inclusiv „Discul anului” în 1996 şi 2003, şi Discul de Aur în 2008, considerându‑se atunci că integrala Concertelor pentru pian de Saint‑Saens este cea mai bună înregistrare din ultimii treizeci de ani, Premiul Societăţii Filarmonicii Regale în 2020, dar şi succes de public: aţi beneficiat de cele mai mari vânzări din istoria caselor de discuri Hyperion şi Chandos. Ce
importanţă au pentru dumneavoastră aceste dovezi de recunoaştere?
Ori de câte ori reacţionează cineva la ceva ce am făcut, gestul său este preţuit. Muzica este o formă de comunicare şi atunci când mesajul este primit şi mi se răspunde la el simt o deosebită încântare.
Ce v‑a îndemnat să colaboraţi cu Filarmonica „George Enescu”, unde veţi interpreta Concertul nr. 2, în si bemol major, pentru pian şi orchestră de Brahms în 19/ 20 ianuarie sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea?
Aceasta va fi prima orchestră românească cu care voi fi cântat şi sunt absolut încântat să vin la Bucureşti pentru acest concert.
Dumneavoastră aţi ales repertoriul?
Repertoriul se stabileşte întotdeauna în urma unor discuţii. Eu am propus să interpretez Concertul nr. 2 de Brahms, deoarece această compoziţie îmi este aproape de suflet şi am interpretat‑o pe parcursul întregii mele cariere.
Scriu o teză de doctorat despre spiritualitate în modernitatea târzie. Ştiu că în 2007 v‑a apărut cartea The Bible as Prayer (Biblia ca rugăciune) şi că aţi compus o misă pentru Westminster Cathedral. În ipostaza de compozitor de muzică religioasă într‑o epocă profană sau eclectică, aveţi uneori sentimentul că sunteţi naufragiat pe o insulă?
Dumnezeu are răbdare, chiar şi cu răzvrătirile noastre! Dar trebuie spus că cei mai mari duşmani ai lui Dumnezeu din istorie (şi, din păcate, este la fel de adevărat în prezent ca întotdeauna) au fost cei care pretind că sunt prietenii lui Dumnezeu. Muzica este o modalitate pentru noi, poate, de a explora problemele spirituale fără rigiditate dogmatică. Nu convingi pe cineva de importanţa spiritualităţii ţinându‑i un cuţit la gât. Ci mai degrabă prin exemplu, smerenie şi deschidere către o înţelepciune ce depăşeşte propria experienţă. Permisiunea de a te îndoi este un prim pas către o credinţă fără teamă. „Eşuat pe o insulă”? Să urcăm în barcă!
Titlurile şi premiile pe care le‑aţi primit v‑au poziţionat ca persoană publică sau personalitate instituţionalizată, de‑ar fi să amintim doar titlurile de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic (2014) şi Cavaler al Imperiului Birtanic (2022). Ca artist, simţiţi că aveţi responsabilităţi sociale?
Aceasta este o mare întrebare şi cred că responsabilităţile diferă în funcţie de situaţie. Prima responsabilitate morală este întotdeauna faţă de persoana care stă în faţa noastră în acel moment. Sunt suspicios totuşi în privinţa artiştilor care sunt implicaţi în activismul politic direct. Cred că ar trebui să fim mai aproape de diplomaţi decât de politicieni, pentru că trebuie să găsim o modalitate de a aduce muzica pe care o cântăm sau o scriem tuturor, indiferent de părerile lor. Poate că asta ne face puţin „sacerdoţi”?
***
„Nemulţumindu‑se să fie doar un pianist concertist desăvârşit – pe lângă ipostazele de scriitor, poet talentat şi pictor – Sir Stephen Hough se dedică şi compoziţiei. Concertul din 2 ianuarie la Wigmore Hall din Londra a inclus un program substanţial de cântece – cinci cicluri în total – interpretate de un cvartet de fini cântăreţi britanici sub conducerea autoritară a compozitorului însuşi. Cântece de iubire şi despărţire a fost premiera mondială a unor piese muzicale de o captivantă varietate şi totuşi de o impresionantă coeziune.”
„Ca pianist, repertoriul său este excepţional de bogat, incluzând o paletă de compozitori pe care cel mai bine i‑am putea caracteriza ca ieşiţi din serie. Limbajul său compoziţional şi‑a însuşit ceva din acel eclecticism: hiper‑reflexivitatea lui Schumann, paleta coloristică a lui Messiaen, tandreţea sofisticată a lui Cole Porter – fără să dea vreodată însă impresia unui epigonism manierist. Universul său sonor este, aşadar, complex, alcătuit din bijuterii melodice, fin modelate, cu mai multe şi strălucitoare faţete.”
Musical America (5 ianuarie, 2023)
„Senzaţional în Bristol. Acest recital a arătat că pianistul Stephen Hough a devenit un colos […] Sigiliul său a fost pus mai ales pe piesele din Doi ani de pelerinaj de Liszt; în pasajele de frumuseţe limpidă ale celui de‑al treilea sonet, el a creat o aură fermecatoare de intimitate […], oferind în continuare o interpretare pur şi simplu năucitoare a sonatei care a pus în valoare elementele sale de fantezie, tritonul «diabolic» şi celelalte infernale dificultăţi tehnice. Claritatea absolută a sunetului […] a îngăduit o desfăşurare a gamei dinamice – de la pianissimo (ppp) până la fortississimo (fff) – pur şi simplu uluitoare. S‑ar putea să ne fi aflat înapoi în secolul al XIX‑lea cu marele Liszt însuşi.”
The Guardian (17 decembrie 2022)
Sorana Mănăilescu în dialog cu Sir Stephen Hough
