Trebuie să recunosc: aşteptam, de o bună bucată de vreme, filme‑autoportret semnate de unii dintre cei mai importanţi cineaşti americani: Steven Spielberg, multi‑milionarul şi apreciatul cineast din gruparea celor care au făcut Hollywoodul să renască, în anii 60‑70, şi mexicanul stabilit în SUA şi dublu oscarizat, Alejandro González Iñárritu. Că ambii se află pe lista (la ora aceasta, din 10‑15 titluri) ale posibilelor noi premiate cu Oscar filme nu e de mirare şi m‑am bucurat să văd creaţia primului, The Fabelmans, în sala de cinema, şi pe Netflix, a celui de‑al doilea, Bardo.
Spielberg însuşi recunoaşte, în toate apariţiile incluse în campania de promovare, că The Fabelmans este „cel mai personal proiect al meu”. Era de multă vreme printre planurile sale, dar a aşteptat mai întâi să moară ambii părinţi, pentru că autobiografia sa adusă pe ecran încearcă să exorcizeze trauma trăită de el în momentul divorţului lor. Sammy (alter egoul regizorului în ficţiune, jucat de Gabriel LaBelle) se află deja la vîrsta adolescenţei, e iremediabil contaminat de microbul cinematografului şi încurajat de familie să continue să realizeze filme, de multe ori cu ajutorul lor, ca actori sau tehnicieni. El este cel care descoperă, prin lentila camerei de filmat, că mama lui, Mitzi (Michelle Williams), este îndrăgostită de Bennie (Seth Roegen), prietenul tatălui, un inginer electronist de mare succes (Paul Dano). Abia după discuţia dintre fiu şi mamă (care recunoaşte cât de frustrată se simte devenind o gospodină cu patru copii, ea, o fostă pianistă cunoscută) se conturează ideea despărţirii. Singurul care încurajează felul ei nonconformist de a fi este Bennie, cel pentru care renunţă până la urmă să mai fie soţia savantului ei soţ. Conflictul dintre ştiinţă şi artă devine simbolic în The Fabelmans, unde Spielberg ne mărturiseşte originea şi evoluţia pasiunii sale devoratoare pentru cinema.
Ca în alte filme ale sale (E.T., Imperiul soarelui sau A.I.), cineastul se dovedeşte foarte apt de a descrie lumea mirifică a copilăriei. Aici miracolul e însuşi spectacolul de cinema, care îl fascinează de la prima experienţă, atunci cînd este dus de ambii părinţi să vadă The Greatest Show on Earth de Cecil B. DeMille. Cum poţi transfigura realitatea şi cum poţi folosi uneltele cinematografice pentru a întreţine în spectator starea de uimire, iată ce şi‑a dorit din acel moment micul Sammy, aflat încă într‑un mic orăşel din Arizona unde tatăl deţine un job bine plătit. Chiar părintele său este cel care îl încurajează să se exerseze în această ocupaţie, cumpărându‑i, la început o cameră de 8 milimetri, apoi una de 16 şi accesorii. Ca şi Spielberg, eroul Sammy face şi home movies, dar şi un film de război şi altele cu efecte speciale. Din păcate, tot tatăl e cel care, în adolescenţă, îl sfătuieşte să opteze pentru o „profesie serioasă” şi să considere cinematograful un hobby. Aici se evidenţiază din nou efectele divorţului dintre artă şi ştiinţă, pentru că mama îl încurajează să persevereze în domeniul care îl pasionează. Nu numai relaţia părinţilor marchează evoluţia pasiunii pentru film. Descriind trecerea lui Sammy prin liceu, ca singur băiat evreu printre tineri sportivi şi frumoşi din categoria WASP (White Anglo‑Saxon Protestant) şi desele episoade de bullying la care e supus, cineastul ficţionalizează şi primele lui reuşite în folosirea uneltelor cinematografice pentru a‑şi lua revanşa. Rugat de colegi să realizeze „un film de absolvire”, un fel de cronică a clasei sale care termină liceul, eroul alege să‑l filmeze pe cel mai aprig rival şi persecutor al său cu mijloace asemănătoare cineastei germane Leni Riefensthal în Olympia (un elogiu al frumuseţii ariene). Folosind unghiuri flatante, lumină care aureolează chipul colegului şi filmări în ralanti, el îl înfrumuseţează enorm, declanşând sentimentul de vinovăţie al „băiatului rău”, dar admirat de toată lumea.
Dovedind din nou marea sa pricepere de a doza naraţiunea, Spielberg introduce în final scena cea mai relevantă pentru formarea sa cinematografică: întâlnirea cu marele regizor John Ford, marele maestru al westernului (un rol excepţional jucat de cunoscutul cineast David Lynch). Bazat pe experienţa reală trăită de regizor la 17 ani (după cum vedem în documentarul dedicat lui John Ford de Peter Bogdanovich), momentul rezumă foarte expresiv lecţia de regie fordiană: „Să nu pui niciodată orizontul în mijlocul cadrului.” Probabil că, mai ales graţie sincerităţii mărturiilor conţinute, The Fabelmans va fi un titlu pe care‑l vom regăsi pe lista trofeelor Oscar, în martie 2023.
Celălalt film mult aşteptat este Bardo, False Chronicle of a Handful of Truths, în care Alejandro González Iñárritu, mexicanul devenit un nume pe care Hollywoodul pariază, îşi povesteşte parcursul artistic, dar şi stările de vinovăţie ale celui care şi‑a părăsit ţara. Bardo e o noţiune a credinţei budiste în reîntruchipare, termenul însemnând starea intermediară între o viaţă şi alta. Cineastul mexican premiat cu Oscar pentru filmele sale The Revenantl şi Omul‑pasăre/ The Birdman atinge aici mai multe teme sensibile, printre care moartea unuia dintre nou‑născuţii săi (scenă care începe şi termină filmul). El exprimă aici şi dragostea lui pentru Mexic, ţara pe care a părăsit‑o pentru ocazii profesionale mai bune, dar pe care nu a încetat s‑o iubească. Deşi semnalează unele dintre tarele mexicane pe care nu le suportă, ca de pildă cruzimea bandelor de traficanţi care îşi lichidează brutal rivalii, sau degradarea mediatică a televiziunii, de un senzaţionalism cinic, Iñárritu e încă foarte ataşat de concetăţenii săi. O dovedeşte şi atunci când se referă la violenţele colonialiste cărora le‑au fost supuşi indigenii, de către conquistadorii spanioli şi de cei care au venit după ei, dar şi atunci când aminteşte sărăcia endemică provocând exodul în masă înspre ţări mai promiţătoare economic. Scenele cu mulţimile care încearcă să treacă fraudulos graniţa în Statele Unite sunt şocant‑emoţionante. În acestea, ca şi în numeroasele scene onirice, viziunile subiective aparţin unui alter‑ego al cineastului, regizorul care se consacră unui controversat gen, meta‑fiction, jucat de Daniel Giménez Cácho. Iñárritu îşi reconfirmă în ele (ajutat de talentul operatorului Darius Kondji) talentul de a crea scene subiectiv‑metaforice. Este harul său special, apreciat şi în filme precum 21 de grame ori
The Revenant. Ca şi în acestea, ori în Babel, cineastul mexican practică graţios naraţiunea fragmentară, marcând coerenţa unor evenimente definite mai degrabă simbolic. Deosebit de dens semnificantă este, de pildă, ultima parte, a revenirii eroului împreună cu familia sa în Statele Unite, pentru a ridica un premiu pentru jurnalism, şi umilirea sa de către un grănicer din Statele Unite care, deşi de origine mexicană el însuşi, îl numeşte pe eroul stabilit de 20 de ani în ţară „străin”, fără şansa de a deveni vreodată cu adevărat „american”. Plină de sensuri metaforice este şi scena atacului cerebral pe care‑l suferă regizorul din ficţiune în metroul american, unde se răstoarnă punga sa cu peşti axolotl. Dovedind încă o dată că poate aduce în cinematograful american realismul magic al culturii Americii Latine, Iñárritu ne dăruieşte un film pe bună dreptate numit fellinian, adică marcat de scene subiective fascinant vizuale. Un film de văzut neapărat.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
