Vizionar şi visător, Gilliam este în acelaşţi timp comentator sarcastic al tendinţelor distructive şi autodistructive ale lumii de azi. Deviza lui pare a fi „viitorul e acum”.
Recomandându-se cu iniţialele BIEFF, Festivalul Internaţional al Filmului Experimental şi-a obişnuit fanii cu pelicule care explorează tehnici şi formule narative mai puţin obişnuite, dar şi cu prezenţa unor artişti care se aventurează pe căi nebătătorite. Dacă la ediţia precedentă figura omagiată a fost britanicul Peter Greenaway, la ediţia 2013 locul a fost preluat de Terry Gilliam, americano-britanicul admirat de milioane de cinefili pentru filmul-cult Brazil.
Pentru mulţi dintre fanii lui, Gilliam el este unul dintre cei mai originali cineaşti ai tuturor timpurilor. Greu de clasificat printre regizorii din prima linie, el este un vizionar şi un visător cu antecedente de comic ireverent. Parcursul său este marcat de deplasări şi modificări spectaculoase.
Născut în 1940 în Minneapolis, Minnesota, el şi-a dovedit din adolescenţă talentul pentru desen, cizelat la Occidental College din California şi exersat timpuriu ca grafician în publicitate şi desenator de benzi desenate. Una dintre colaborările mai speciale, cu revista „Help”, pent
ru care concepea poveşti în imagini ce combinau desenul cu fotografia, i-a ocazionat întâlnirea cu actorul John Cleese, membru al grupului britanic Monthy Python, faimos pentru show-urile sale comice de televiziune. Invitat să se alăture trupei, Terry Gilliam o face în 1967. Ba mai mult, sedus de farmecul extravagant şi hippie al capitalei britanice în acei ani, se stabileşte definitiv acolo. La început contribuţia sa la show-urile grupuilui se materializează în secvenţe animate pentru emisiunea The Monty Python`s Flying Circus. Textura bogată a scenelor animate, amestecând cartoane decupate cu fotografii, creşte interesul spectacolului şi devine o marcă specifică a lui. Terry Gilliam devine co-scenarist şi co-regizor al unor episoade, acceptând ocazional să joace mici roluri. Umorul absurd şi ireverent al grupului, bazat pe parodierea unor mituri culturale şi pe aluzia politică amuză din ce în ce mai mulţi spectatori. Apar lungmetraje derivate din serial, trei dintre ele purtând semnătura lui Gilliam pe generic. El a colaborat la trei dintre ele, Sfântul Graal (The Holy Grail, 1975), Viaţa lui Brian (The Life of Brian, 1979) and‚ Sensul vieţii (The Meaning of Life, 1983), fiind co-scenarist la toate şi regizându-l pe primul şi al treilea.
Devenind cetăţean britanic dar şi un cineast în adevăratul sens al cuvântului, Terry Gillia a continuat să lucreze în Anglia, definindu-şi destul de repede un univers personal, cu imagini şi teme recurente. Incursiunile pe teritorii fantastice şi într-un viitor care reverberează probleme ale prezentului sunt constante ale filmelor sale.
Cineastul se simte bine în zona frontierei mişcătoare dintre fantastic şi real. Deseori fantasticul devine un instrument pentru explorarea realului. Populate cu dragoni, cavaleri, păsări uriaşe şi creaturi monstruoase, filmele care fac parte din Trilogia Imaginaţiei, compusă din Time Bandits (1981), Brazil (1985), Aventurile Baronului Münchhausen-1989) sunt călătorii în timp care vorbesc despre nebunia şi pericolele societăţii contemporane şi despre dorinţa de a evada din ea.
Terry Gilliam recunoaşte că, deşi e cetăţean britanic, nu a încetat să facă filme care sunt „declaraţii despre America”. Fie că sunt poveşti contemporane, precum poeticul Regele pescar (The Fisher King, câştigător al Leului de argint la Veneţia în 1991), sau reprezentări distopice ale anului 2025, ca Armata celor 12 maimuţe (12 Monkeys,1995), autorul priveşte înspre contradicţiile prezentului şi schizofrenia americană a prezentului. Vizionar şi visător, Gilliam este în acelaşi timp comentator sarcastic al tendinţelor distructive şi autodistructive ale lumii de azi. Deviza lui pare a fi „viitorul e acum”. El critică în mod constant pragmatismul şi lăcomia Americii, după cum putem vedea în Fear and Loathing in Las Vegas (1998). Felul cum el descrie progresul accelerat şi alienant al Statelor Unite ne aminteşte frapant de portretul pe care Susan Sontag îl făcea ţării natale a lui Gilliam, vorbind despre „contaminarea spaţiului american cu artefacte şi automobile, televizoare şi o arhitectură semeaţă care ofensează simţurile, transformându-ne în nevrotici taciturni şi nervoşi şi, pe cei mai mulţi dintre noi, în atleţi spirituali perverşi” (în eseul din 1966 Ce se întâmplă în SUA?)
Fiind nevoit să lupte deseori pentru impunerea viziunii sale în faţa producătorilor, cum s-a întâmplat în cazul filmului Brazil (a cărui premieră a fost forţată de comentariile criticilor care l-au văzut într-o proiecţie neautorizată) Terry Gilliam a eşuat în unele dintre proiectele sale. A avut însă curajul şi talentul de a transforma o confesiune despre eşecul de a realiza o ecranizare după Don Quijote într-un documentar fascinant, Lost in La Mancha(2002).
Din fericire, a putut depăşi momentul eşecului şi a putut adăuga filmografiei sale titluri atractive precum Fraţii Grimm (The Brothers Grimm, 2005), The Imaginarium of Dr. Parnassus (2009) sau recentul Zero Theorem, filmat în Romania în 2012 şi prezentat în gala de deschidere la BIEFF.
Terry Gilliam crede că nu e de ajuns să distrezi publicul. El încearcă să pună întrebări, în loc să ofere răspunsuri confortabile. Gilliam pune gândirea mai presus decât tehnica. Deşi preferinţa sa pentru genul Science Fiction ne-ar putea face să credem că preţuieşte mult stăpânirea tehnologiei, el contrazice energic acest lucru. O înţelegem şi din părerea lui asupra formării în şcolile de cinema. El declară: „Sunt atât de multe şcoli de filme, atâtea cursuri despre mijloacele media, pe care nu le susţin. Pentru că eu cred că e mai important să fii educat, să citeşti, să înveţi lucruri. Dacă ştii numai lucruri despre camera de filmat şi despre media, despre ce vei putea vorbi în afară de cameră şi despre media? E mai bine să studiezi filosofie şi artă şi arhitectură şi literatură, acestea sunt discipline asupra cărora ar trebui să se concentreze cursurile”.
Format el însuşi în acest spirit, cineastul îmbogăţeşte cu trimiteri culturale şi cu reflecţia profundă filmele sale care aparent respectă codurile unor genuri gustate de publicul larg. Dovedeşte acest lucru şi cu noul SF Zero Theorem 
care este mai mult decât o reprezentare a unui viitor tehnologizat în care oamenii se mulţumesc să trăiască momentele cele mai fericite la nivel virtual: este un tablou al prezentului. Perfecţionarea reţelelor de comunicare care duce, de fapt, la o mai mare izolare a oamenilor, nu este neapărat o problemă a viitorului, ci şi a prezentului, ne reaminteşte cineastul care declară că orice anticipaţie a viitorului devine foarte curând realitate banală. Sexul virtual, corporatismul distrugător de personalitate, spălarea creierelor cu ajutorul gadget-urilor atrăgătoare sunt descrise cu sarcasm în acest film cu efecte speciale imaginative şi eficiente, în contrast cu bugetul destul de mic al producţiei. Cu ajutorul unor decoruri virtuale, peisajul de azi al Bucureştiului devine imaginea unei lumi retro-futuriste, un uimitor amestec de degradare şi progres tehnic. Numai pentru asta şi filmul lui Gilliam merită o întâlnire pe ecranul mare cu publicul românesc, şi nu numai în format DVD, cum plănuiesc în acest moment cei de la Media Pro, care au participat la realizarea producţiei.
Cu satisfacţia că Terry Gilliam a fost investit cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, îi dorim cineastului să-şi împlinească visul de a-şi realiza proiectul Don Qujote pe care se pregătea în aceste zile să-l reînceapă. Întâlnirea cu Gilliam a înnobilat ediţia 2013 a BIEFF.
