Poate că una dintre uneltele de lucru specifice cel mai des revelate de creatorii de filme de animaţie este oglinda. Oglinda nu lipseşte de pe masa animatorului care se strâmbă în faţa ei, îşi urmăreşte modificările fizionomice pentru a se inspira atunci când dă viaţă personajelor sale. La propriu sau la figurat, şi prin evadarea eroilor în lumi paralele care o reflectă distorsionat pe cea reală, acest obiect a fost una dintre imaginile recurente ale ediţiei.
Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Animest (6‑15 octombrie), singurul eveniment cinematografic din România care califică filme pe lista candidaţilor eligibili la Oscaruri, a revenit la oferta repertorială densă dinainte de pandemie, aducând, în afara competiţiei, aproximativ 300 de filme în secţiuni paralele (mai ales Join the dance, cu multe scurtmetraje dedicate dansului, Minimest‑filme pentru copii şi câteva cu invitaţi importanţi, în ciclurile Ţară Invitată: Letonia, Şcoală de animaţie invitată: Volda University College, Studio de animaţie invitat: Atom Art, Festival de animaţie invitat: Fredrikstad Animation Festival). Nu a lipsit nici profilul unui animator invitat, anul acesta japonezul Keiichi Hara, reprezentat de lungmetrajele Castelul din oglindă, Miss Hokusai şi The Wonderland. El a susţinut şi un master class, extrem de util tinerilor din comunitatea din ce în ce mai numeroasă a animaţiei de la noi, printre care se numără studenţii de la programele de Licenţă şi Master Animaţie de la UNATC, de la UNARTE şi elevi la liceele de arte care aspiră sau realizează deja scurtmetraje animate. Programul cu multe atracţii al Animest 2023 a fost completat de o expoziţie a unui premiant la ediţiile anterioare, Paul Mureşan, la Art Hub, conferinţa internaţională Festival network best practices şi programele tradiţionale, cu săli sold out, Trippy Animation Night, Erotica şi Crippy Animation Night. Dacă ţinem cont de asaltul publicului asupra sălilor unde au fost proiectate acestea (mai ales Cinemateca Eforie şi Cinema Luceafărul), Animest a fost validat ca cel mai popular şi frecventat festival de film bucureştean. Există „o foame” de animaţie a publicului tânăr (nu mă refer la copii) de care ar trebui să ţină seamă şi distribuitorii, dar în primul rând cei care pot urgenta redarea sălilor din centrul Capitalei (Studio, Patria, Scala) circuitului cinematografic normal.
Un record a înregistrat selecţia de filme în competiţie, cu 63 de scurtmetraje concurând pentru Trofeul Animest, iar alte 25 de titluri pentru premiul secţiunii studenţeşti. Lungmetrajele au avut, la ediţia de anul acesta, teme variate, reflectând, mai direct sau mai metaforic, idei preocupante ale prezentului. Nu putea lipsi abordarea temei războiului, încercarea aparţinând unei femei, cineasta iraniană Sepideh Farsi, în Sirena, selectat înainte la Festivalul de la Berlin. Pornind de la un eveniment dramatic petrecut în 1980, asedierea de către irakieni a „capitalei petrolului”, Abadan, filmul urmăreşte schimbările pe care le aduce războiul în vieţile tuturor.
Cu elemente de fantasy, Unicorn Boy (SUA) de Matt Kiel este o incursiune într‑un metavers, unde unicornii se află în pericol şi îşi găsesc salvatorul în persoana protagonistului uman Matty, afectat de o despărţire dureroasă
Multi‑premiatul regizor Keiichi Hara, invitatul special al ediţiei, a participat în competiţia de lungmetraje cu filmul inspirat de romanul omonim Lonely Castle in the Mirror, care în 2018 dădea lovitura pe piaţa de carte din Japonia, cumulând peste o jumătate de milion de cititori. Fascinat de povestea adolescenţilor care descoperă că oglinzile din camerele lor funcţionează ca un portal către un castel fermecat, cineastul a transformat‑o într‑o poveste care reflectă fascinaţia adolescenţilor de azi pentru evadarea în imaginaţie. Producţia a fost prezentată în premieră internaţională în competiţia Festivalului de la Annecy.
La prestigiosul Festival de la Annecy a fost prezentat şi recompensat cu Premiul Juriului Tony, Shelly and the Magic Light (debutul regizorului ceh Filip Pošivač, coproducţie Republica Cehă‑Ungaria‑Slovacia). Lungmetrajul foloseşte tehnica stop motion cu păpuşi, celebrând diversitatea prin povestea unui băiat capabil să‑şi ascundă superputerea de a străluci.
În fine, Metalişti tandri (Spania), semnat de Joan Francesc Tomàs Monfort şi Carlos Pérez‑Reche), aduce în prim-plan un erou cu o uşoară abatere de la normalitate. Este astmatic şi, din acest motiv, supraprotejat de familie. El va evada din izolare cu ajutorul muzicii heavy metal, ocazie a incursiunii în Barcelona anilor ’90, foarte expresiv evocată grafic. Este titlul câştigător al categoriei Lungmetraj de animaţie, dar şi al Premiului oferit de un juriu al liceenilor. Nu ne miră, pentru că are şi emoţie (fiind povestea unei mari prietenii), şi umor, dar şi subtilitate autoreflexivă (vezi referiri cinefile, ca aceea la filmul lui François Truffaut, Copilul sălbatic.)
Secţiunea Scurtmetraje a avut în componenţa sa destul de multe teme cu rezonanţă socială. Majoritatea au fost în legătură cu abuzurile cărora le devin victime femeile de pe tot mapamondul. Aici se înscriu şi Box Cutters (coproducţie Franţa-Olanda, regia Naomi Van Nickberg, şi Electra (regia Daria Kashceeva), un film cu agendă feministă despre o fetiţă transformată în atracţie sexuală de însăşi mama ei. Mixarea tehnicilor (stop motion, filmare reală, rotoscopie), amintesc de opera cehului Jan Svankmajer, influenţă recunoscută de însăşi regizoarea. Subiectul revine în scurtmetrajul Guess what, girls (Republica Moldova) semnat de Nadia Goldman. Formele abuzului asupra femeilor, de data aceasta în mediul casnic, este reprezentat neliniştitor în Iubeşte‑mă cu adevărat de Inés Sedan. Felul cum uniforma şcolară aplatizează personalitatea fetelor este ironizat în iranianul Our uniform de Ygane Mogadhan.
Cum spuneam la începutul relatării, autoreprezentarea creatorului de animaţie a fost, de asemenea, deseori reluată la Animest 2023. Ea apare şi în filmul francez Despre film de Emma Hugh Hobbs, dar şi în scurtmetrajul german Intro de Elfie Pappa, în care autoarea îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul cum funcţionează lumea imaginată de ea.
Ar fi de remarcat prezenţa din ce în ce mai frecventă a documentarului de animaţie. Printre cele mai apreciate au fost producţia cehă Aş vrea să fiu muzician de Dita Stuchikova, despre un grav accident minier care a avut loc la Paska în 1970. Premiantul categoriei, Armat (Elveţia, Elodie Dermange), abordează în mod atractiv nevoia definirii identităţii pentru minoritarii care trăiesc în alte ţări, respectiv armenii.
Tot un documentar de animaţie este şi Dispozitive de Doru Mărgărit, dedicat obsesivei utilizări a telefonului mobil, câştigătorul unei menţiuni speciale la categoria Scurtmetraj românesc. Premiul acestei secţiuni a revenit lui Emy Mirel Ivaşcă, pentru emoţionantul Ruleta lui Zidane.
Şi, pentru a nu prelungi suspansul privind Trofeul Animest, acesta a fost acordat unui scurtmetrajul canadian, nici feminist, nici foarte angajat politic, A Crab in the Pool de Alexandra Myotte şi Jean‑Sebastien Hamel, povestea relaţiei traversate de certuri şi împăcări dintre un frate şi o soră. Probabil că juriul de la Bucureşti a împărtăşit opinia celui de la Ottawa, care i‑a acordat Marele Premiu în acest an, motivând: „Pentru abordarea curajoasă, inventivă şi sensibilă a subiectului şi pentru reprezentarea felului cum imaginaţia poate transforma o traumă.”
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
