Între zona de profunzime a spectacolului şi experimentarea de limbaje
1.Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr‑un război neterminat cu tine este, poate, textul‑spectacol cel mai personal al lui Radu Afrim. Cu o disponibilitate creatoare nestăpânită, acesta se menţine constant în zona de profunzime a teatrului. Încă din scenariu (aşa cum ne‑a obişnuit) se afirmă o dublă perspectivă: aceea a unui poem cu un caracter de sine stătător şi de scriere dramatică independentă ce mascheză şi demaschează cu o emoţie extremă adevărul despre propria persoană. Ştim cu adevărat cine suntem? Ne sunt imperios necesari ceilalţi? Putem să ne construim o identitate în permanentele imprevizibilităţi ale societăţii contemporane? Şi seria întrebărilor ar putea continua. „Oprirea într‑o staţie de epurare a gândurilor” este alternativa afrimiană ce revine obsesiv ca un intermezzo între sine şi lume. Pentru regretata Alexandra Constantin, semnatara scenografiei, cadrul spectacolului e o scenă aproape goală, dominată de un dozator de apă şi un ciorchine de microfoane suspendat asemenea unui candelabru. Asistăm la un workshop în care rând pe rând protagoniştii pătrund, avertizaţi de „o voce” stranie că nimeni nu trebuie să salute pe nimeni, pe un teritoriu ambiguu, cu o atmosferă stranie. Şi acum se dezlănţuie Afrim cu cunoscuta‑i miză pe calităţile actorilor, pe abilităţile lor de a evidenţia o topografie a sentimentelor, a iluziilor, a spaimelor, remuşcărilor fiinţei umane. Adică, adună laolaltă sensibilitate, umor, grotesc, iubire sau simulacru de iubire, anvalanşe de trăiri exhibate percutant de interpreţi. Criza comunicării, deşi vorbăria prosperă şi tehnologia îşi oferă din belşug „trufandalele”, e aceea care astăzi face ravagii. Nu are nicio relevanţă faptul că ne întrebăm patetic şi preţios cum ne vor percepe cei din anul 2119 sau că mesajele din sticlele de pe fundul oceanelor ni se par desuete. Fiecare personaj îşi amprentează replicile distinct, ca într‑un ceremonial, înregistrându‑şi povestea vieţii pentru cineva, pentru cândva… Spectacolul are originalitate, vigoare, dramatism dublat de sarcasm şi satiră acidă, are o mare diversitate de tipologii. O patroană de pornotecă în anii comunismului, nostalgică în aparenţă, dar cu „nas” pentru noile vremuri, la care se conectează din mers, e interpretată cu detalii expresive şi autoritate de Lucreţia Mandric. Naturală, afişând o somnambulie erotică aburoasă, Cătălina Bălălău provoacă fără ostentaţie. Corina Grigoraş declanşează râsete aproape după fiecare replică. Ada Lupu, într‑o evoluţie ce nu poate fi uşor uitată, creează imaginea de un dramatism poetic a Fetei din lanul de rapiţă. Cristina Mihăilescu, Paul Ovidiu Cosoveanu, Valentin Florea, Florin Hriţcu şi Mircea Postelnicu contribuie cu aplomb, la rândul lor, la realizarea la Piatra Neamţ a unui spectacol întors eminescian cu faţa către „De‑a pururi ziua cea de azi”.
Înainte de a vedea spectacolul lui Bobi Pricop de la Teatrul Naţional Bucureşti, Beginners, am remarcat că titlul e acelaşi cu al filmului lui Mike Milles. Un film despre acceptare, toleranţă, în care Christopher Plummer, recompensat cu un premiu Oscar pentru rol, interpretează un bătrân care îşi găseşte curajul, după moartea soţiei sale, de a‑i mărturisi fiului că este gay. Piesa lui Tim Crouch, privită în comparaţie, nu are nicio legătură cu ceea ce se petrece pe ecran. Autorul, actor şi regizor de teatru totodată, scrie un text „despre moarte, despre tranziţie şi pierdere, despre viitor şi despre începuturi”, după cum el însuşi mărturiseşte într‑un interviu din caietul program. Realitatea spectacologică, plasată în Cornwall (Anglia), exprimă o evadare din realul cotidianului într‑un spaţiu nostalgic în care sunt condensate amintirile unei vacanţe de şase zile ale câtorva copii. Lectura lui Bobi Pricop optează pentru o mise en scene „prinsă” între două cortine: una sonoră, asigurată de o ploaie densă ce separă spectatorii de spaţiul de joc, şi o alta plastică, alcătuită din draperii care odată trase vor facilita, graţie desenelor şi animaţiilor lui Dan Basu, pătrunderea în universul miraculos al inocenţei. Între aici (prezent) şi acolo (trecut) există ceea ce George Banu numeşte în Parisul personal un „loc mnemonic”. Al memoriei. Cele câteva obiecte, paturi, un revolver, boxe pentru muzică, un stetoscop, un tutu de balerină, devin dintr‑odată parteneri ai unor scene de viaţă. Decuplarea de realitatea curentă se obţine, astfel, într‑o „cameră obscură” unde cu recurenţă se developează bucuria şi libertatea interioară a copiilor. Alternarea de scene între protagonişti, actori profesionişti şi copii de şase, şapte ani, dublul eroilor, semnifică şi reflectă ca nişte oglinzi bizare viaţa şi jocul sau joaca. Un spectacol deci despre puterea magică a copilăriei de a construi o lume perfectă în care moartea nu există, copiii o sfidează sub ochii spectatorilor. Căţelul Sandy, din „poveste”, interpretat de Ciprian Nicula, constant credibil, fie în ipostază de astronaut (Bobic din Trei surori), fie în cea de patruped, la limita dintre absurd şi poetic, aduce un areal de fantezie şi improvizaţie ce impulsionează dinamica şi stilul celorlalţi interpreţi. Ada Galeş (Joy), Raluca Aprodu (Lucy), Istvan Teglas (Bart) şi Alexandru Potocean (Nigel) susţin cu autenticitate şi simţ al firescului deplasările de vârste cu treceri de la maturitate la inefabilul copilăriei, ajutând‑o să reînvie. Totuşi nu totdeauna se atinge starea de ludic şi poezie pe care textul o impune. Impresia e că simpla aducere în scenă a copiilor nu suplineşte suficient o mobilitate sufletească mai pronunţată. Aceasta este şi rezerva pe care o formulez la spectacolul lui Bobi Pricop pe un text cu premise poetice, cu o anumită senzualitate, căruia însă regizorul nu‑i adaugă galoane în plus, deşi îl fixează într‑o imagine scenică ingenios configurată.
Absolventă a Universităţii din Zagreb, secţia literatură comparată, Ivana Müller încă din studenţie a fost atrasă, dacă nu chiar fascinată, de spectacole de teatru şi dans contemporan. În consecinţă, la finele studiilor, părăsind Croaţia, se decide să urmeze cursuri de specialitate la Amsterdam. Actualmente este o personalitate aristică de relief, coregraf şi autor de texte, practică intens manifestări inedite de estetizare a realului, pendulând între Paris (unde s‑a stabilit) şi capitala Olandei. În caietul programul al eXplore festival, ediţia 13 (2018) din Bucureşti, este prezentată astfel: „Ivana Müller regândeşte politica spectacolului şi a spectacularului, re‑vizualizează spaţiul imaginarului şi al imaginaţiei, chestionează noţiunea de participare, investighează ideea de valoare”, concluzia neputând fi alta decât că reprezentaţiile ei se inspiră în ansamblu „din relaţiile dintre interpret şi spectator”. Rebela sa profesiune de credinţă formulată într‑un interviu, „Rester marginal, weird et indiscipline”, îi confirmă convingerea că alinierea la cotidian condamnă la a bate pasul pe loc. În spectacolul Are still watching, al doilea pe care i l‑am văzut, este preocupată de ideea de a fi împreună performerii‑actori şi spectatorii, cei aleşi din public să citească replicile la prima vedere, în scopul descoperirii „celuilalt” pentru a deveni o „comunitate”. Experienţa colectivă în spectacolele ei apare ca o rezervă de energie care permite vindecarea de uzura timpului. Performance‑ul While we were holding it togeder a fost, de asemenea, prezent şi el, în 2017, la eXplore dance. Un grup de cinci performeri, „îngheţaţi” în diferite ipostaze statuare, proiectează imaginea unui timp „conservat” sau a unui mecanism social conformist. Textul are o structură poetică, privilegiind atât protagoniştii, cât şi spectatorii. Ivana Müller supralicită imaginaţia. Fiecare subiect se dezvoltă imaginând. „Îmi imaginez că suntem într‑o pădure… că sunt o vulpe… că sunt cosmonaut… îmi imaginez că sunt Barbarella şi iepurii… că sunt pe scena Comediei franceze … că sunt la un concert în România… că suntem ultimii oameni de pe pământ etc., etc.” Concret nimeni nu se mişcă şi nu se întâmplă nimic. Scena devine spaţiul unei memorii imaginare. Se construieşte hic et nunc, mental, o succesiune de imagini‑viziuni fragmentate din diferite oraşe ale lumii ca variante ale unor identităţi aparţinând unei realităţi autentice. În curgerea propoziţiilor se constituie o multitudine de imagini posibile, semnificative. Lent, dacă nu chiar imperceptibil, actanţii se animă. Simţi cum pulsează vitalitatea, cum timpul începe să curgă, auzi detalii sonore nu greu de definit, bâzâitul unei muşte, zgomotul făcut de o drujbă care taie copaci, aplauze după un meci de tenis… Toate acestea integrate în spectacol stârnesc imaginarul fiecărui privitor, iniţiază un dialog între dansatorii‑performeri şi sală, subliminal intersectează imagini‑poveşti diferite între cele două părţi. Personajele îşi împrumută glasurile. El vorbeşte cu vocea ei şi invers. Ivana Müller, ca şi Pina Baush, experimentează „un limbaj pentru viaţa în sine”. De la hapening‑urile anilor ‘60‑‘70 la performances‑urile douămiiste, de la Kantor la Müller, între atunci şi acum, scena continuă să rămână un orizont miraculos al limbajelor artistice novatoare. O afirmaţie a lui Grotowski, „pe Stanislavski l‑au compromis elevii lui”, mă determină totuşi să devin puţin sceptică. Îmi este teamă că excesul de experimente înghesuite sub emblema goanei după „noi limbaje”, adeseori echivalentul unor exerciţii fără bază estetică, ar putea să compromită însuşi fondul unui fenomen ce se doreşte creator.
■ Actriţă, critic de teatru, publicist
Dana Pocea