Theodor Aman a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai cultivaţi artişti români ai timpului său, după cum era de părere George Oprescu, într‑un studiu dedicat pictorului. O dovedesc concepţia sa artistică, crezul politic, de emancipare a naţiei prin cultură şi artă, atitudinile şi acţiunile sale în această direcţie.
Format la Paris în perioada 1850‑1857, la École des Beaux‑Arts, în atelierele a doi pictori celebri pe atunci în capitala Franţei, Michel Martin Droling (1786‑1851) şi François Edouard Picot (1786‑1868), studii ce veneau să le completeze pe cele începute la Şcoala Centrală din Craiova şi continuate la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, Theodor Aman avea să se întoarcă în ţară animat de dorinţa de a contribui la propăşirea culturală a conaţionalilor săi. În 1864, împreună cu Gheorghe Tattarescu, va pune bazele Şcolii de Belle‑Arte din Bucureşti şi va iniţia primele expoziţii cu caracter periodic, după modelul Saloanelor franţuzeşti, iar câţiva ani mai târziu îşi va construi casa‑atelier, prima de acest fel în spaţiul nostru, concepută special chiar de către artist şi deschisă deseori publicului ca o galerie de artă.
Dacă pătrundem în interiorul casei sale, ce funcţionează astăzi ca muzeu memorial în cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti, fiind deschis din anul 1908, descoperim dincolo de pictorul Theodor Aman un artist polivalent ce abordează tehnici diverse – gravură, pictură murală, vitraliu, sculptură. Maestrul Aman avea şi cunoştinţe de arhitectură şi s‑a implicat alături de Franz Scheller în ridicarea locuinţei atelier (februarie 1868 – octombrie 1869), dar a fost şi un pasionat de muzică, un bun violoncelist. Este autorul unei opere vaste, ce are la bază o educaţie temeinică, începută încă din copilărie, dublată şi de o muncă asiduă pe tot parcursul vieţii.
O incursiune în biblioteca lui Aman ne dezvăluie o personalitate complexă, preocupată deopotrivă de literatura clasică sau cea contemporană lui, de noile idei şi curente de gândire ce se vehiculau în mediile pariziene, de scrieri de istorie universală, dar şi de cele dedicate spaţiului românesc, cele din urmă fiind surse primordiale de inspiraţie pentru opera lui.
Cu siguranţă, mult mai cuprinzătoare în timpul vieţii artistului, biblioteca lui Th. Aman a ajuns în patrimoniul muzeului printr‑o iniţiativă a Ministerului Artelor, care o cumpără în 1926 de la soţia artistului. Prin adresa cu nr. 56.690 din 9 ianuarie 1926, custodele Muzeului Aman, Mişu Teişanu, era însărcinat să preia de la Ana Aman, printre altele, şi „biblioteca de stejar cu patru rafturi” şi 56 de volume. Multe dintre cărţile din bibliotecă, atingând domenii ca literatură, teatru, filosofie, mitologie, istorie sunt, probabil, cumpărate în timpul şederii la Paris şi denotă gusturile şi pasiunile artistului. Homer, Vergilius, Petrarca, Descartes, Voltaire, Rousseau, Molière, Corneille, Racine, Schiller, Milton, Nicolae Bălcescu sau August Treboniu Laurian sunt doar câteva nume de autori ai volumelor din bibliotecă, majoritatea frumos legate, unele chiar în piele, cu ştanţe aurii. Cele mai vechi cărţi din bibliotecă, moştenite probabil din familie, sunt cărţi bisericeşti: o carte de muzică psaltică cu notaţii în limba greacă, apoi Omiliai. Adecă cuvintele celui întru sfinţi şi de Dumnezeu purtătoriului părintelui nostru Macarie celui mare a egipteanului acuma întîia oară dintru limba elinească scoase şi tipărite în zilele prealuminatului Domnului nostru Io Alexandru Ipsilant Voevod, cu caractere chirilice, o altă culegere de texte religioase în limba greacă şi una de texte filosofice.
Animat de idealurile generaţiei paşoptiste, Aman va transpune în imagini secvenţe din istoria neamului, aducând în atenţia compatrioţilor săi momente de glorie şi figuri de eroi, menite trezirii conştiinţei naţionale. Dacă pentru Mihai Viteazul şi epoca lui se documentează, la îndemnul lui Nicolae Bălcescu, în Biblioteca pariziană, revenit în ţară are la îndemână seria publicaţiei Magazin Istoric pentru Dacia, pe care o regăsim în biblioteca personală. De asemenea, Istoria Moldo‑Romăniei, editată (1858‑1859) de George Ioanid, incluzând litografii de A. Bielz reprezentându‑i pe Traian, Decebal, Dragoş Vodă, Ştefan cel Mare, Bogdan Vodă, Radu Negru Basarab, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Şerban, Matei Basarab, Vasile Vodă, Constantin Brâncoveanu, prezentă în bibliotecă, a constituit o altă sursă de inspiraţie pentru Theodor Aman în ilustrarea unor evenimente sau personaje istorice.
În ceea ce priveşte volumele referitoare la artă, acestea sunt relativ puţine – un dicţionar, un tratat, un catalog de muzeu: M. Lacombe – Dictionnaire portatif des beaux arts, ou Abregé de ce qui concerne l`Architecture, la Sculpture, la Peinture, la Gravure, la Poésie & la Musique, M. Bulos, J. Smith – Traité de perspective dessin, peinture et gravure, suivi d`un dictionnaire des termes usités dans chacun de ces arts sau Nouveau bras du Musée au Vatican. Acestora li se adaugă Exposition Universelle de 1855 Beaux‑Arts, ce cuprinde listele cu reprezentanţii străini şi francezi participanţi la eveniment, unde, la secţiunea pictură, este menţionat şi numele lui Theodor Aman: „AMAN (Théodore), né à Campolungo (Valachie), élève de Drolling et de M. Picot, 2141 ‑ Bataille de l`Alma”, consemnând al doilea mare succes al artistului în Franţa, după acceptarea unui autoportret la Salonul Oficial francez, în 1853.
Sunt volume care i‑au hrănit nu numai spiritul, ci şi ochiul, exemplare atent legate şi frumos decorate, cărţile fiind şi protagoniste ale multor naturi moarte semnate de către artist.
Ca piesă de mobilier, biblioteca este opera lui Theodor Aman, ca de altfel majoritatea pieselor sculptate în lemn aflate în casa lui. Prezentând un decor de inspiraţie neoclasică, biblioteca este compusă din două corpuri prismatice suprapuse, detaşabile. Registrul superior are o cornişă concavă cu friză de flori stilizate, denticuli, sub care se desfăşoară frunze sinuoase, simetrice faţă de un motiv circular central. Uşa, cu câmp vitrat, este flancată de colonete torsadate, adosate cu tor şi pseudocapitel rectangular cu decor floral. Interiorul are trei rafturi cu finisaj frontal ondulat. Pereţii laterali au decor identic: chenare profilate cu decor floral central. Registrul inferior este prismatic, fără picioare, având baza canelată decorată cu grupuri de câte trei incizii verticale. În partea superioară are cornişă cu friză de palmete, sub care se află un sertar cu mici mânere metalice şi vrejuri florale dispuse simetric faţă de încuietoarea mascată de un motiv floral central. Canatul uşii are un chenar de palmete, iar în câmp un grup de obiecte cu semnificaţie simbolică: paleta ovală cu „urme” de culoare şi un relief decorativ împrejur, viţă‑de‑vie cu ciorchini, în dreapta, ghirlandă de flori şi frunze, în stânga, o fundă în partea superioară. Muchia frontală are colonete angajate torsadate. Pereţii laterali prezintă un motiv central floral vertical, în chenar decorativ profilat.
Nu se ştie exact când a fost realizată biblioteca, dar reprezentarea ei în „Primul atelier al artistului (Casa Prager)”, pictură în ulei pe pânză, datată 1861, ne conduce la concluzia că a fost făcută undeva între momentul întoarcerii de la Paris (1857) şi 1861, anul picturii amintite. Aman nu se semnează întotdeauna, nici în pictură, nici în grafică sau în sculptură; în cazul bibliotecii, găseşte însă o modalitate inedită de a‑şi atribui paternitatea acesteia, plasând pe uşa corpului inferior o paletă de culori, motiv decorativ reluat şi pe o altă piesă de mobilier expusă în muzeu. Sunt datele certe de care dispunem la acest moment. La o analiză mai atentă a tabloului în care apare biblioteca, se observă că aceasta avea în partea de sus un fronton (care astăzi nu mai există), pe care se distinge, central, un scut. Deşi aproape fotografică, pictura nu redă cu acurateţe şi ceea ce se află pe acest scut, aşa că nu putem face decât nişte presupuneri. Având în vedere că pe unele piese de mobilier din casă găsim monograma artistului înscrisă într‑un scut, „TA”, pe un dulap şi pe un lavoar sau „A”, deasupra uşilor atelierului mare, este plauzibilă ipoteza potrivit căreia şi pe bibliotecă a existat una dintre variantele amintite, iar biblioteca să fi purtat chiar semnătura artistului.
Cam din aceeaşi perioadă datează şi alte piese de mobilier, lădiţa pentru lemne sau un bahut sculptat în 1862, însă piesa care îi va aduce recunoaşterea ca sculptor este dulapul‑vitrină monumental, realizat special pentru viitorul atelier, cu care participă la Prima Expoziţie a Artiştilor în Viaţă din 1865. De altfel, majoritatea pieselor de mobilier din Casa Aman sunt opere ale artistului, fiind concepute în acord cu ambianţa interioarelor, a spaţiilor de primire de la parter şi a atelierului mare, dar şi a celor private de la etaj. Pe lângă piesele spectaculoase ce decorează atelierul, există şi piese mai mici, a căror dimensiune nu le ştirbeşte cu nimic farmecul, găsindu‑şi locul potrivit, special gândit de către artist. Unele corpuri de mobilier poartă semnătura lui Theodor Aman şi anul în care au fost create, altele nu sunt nici semnate, nici datate, însă ştim că sunt făcute de către artist, fie din menţiunile existente în inventarul din 1904 (întocmit de către Ana Aman şi Costin Georgescu, parte a actului de vânzare către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice), fie prin analogii stilistice cu alte piese a căror paternitate este certă. Ele ne relevă o altă latură a complexei personalităţi a artistului ce aspira la măreţia artiştilor Renaşterii, Leonardo da Vinci sau Michelangelo, pe care‑i admira şi ale căror efigii tronează pe faţada casei sale.
■ Muzeograf, Muzeul „Theodor Aman”. Muzeul Municipiului Bucureşti
Ionela Bucşa Şerban
