Iată‑mă din nou la Valladolid, pentru Festivalul internaţional de film de aici, ajuns la ediţia cu numărul 67 sub titlul Semana internacional de cine, sau, mai pe scurt, SEMINCI. Un privilegiu, cred, pentru cei care adoră cinematograful de calitate. Mai mult ca în alt loc, publicul local se bucură de revenirea în sălile de cinema, după doi ani de interdicţii şi o revenire parţială la normalitate (începută anul trecut) şi dovedeşte competenţă în alegerea filmelor pentru care stă încrezător la coadă. Spectatorii de aici apreciază şansa dată de regulamentul SEMINCI de a înscrie în competiţie şi titluri premiate în altă parte, numărul celor aflate în palmaresul de la Cannes, Veneţia sau Berlin fiind anul acesta unul record. Cinefilii formaţi prin frecventarea metodică a festivalului, care îşi declară preferinţa pentru filmul de autor şi tresar la auzul marilor nume de cineaşti, nu au răbdare să aştepte programarea în reţea a unor titluri despre care se ştie deja că se numără printre cele mai atractive ale anului. Şi cum ar putea să rateze cel mai nou thriller semnat de sud‑coreeanul Park Chan‑wook (Decision lo leave, Premiul pentru montaj la SEMINCI), ori de suedezul de origine egipteană Tarik Saleh (Boy from heaven, Premiul pentru scenariu la Cannes, o intrigă poliţistă în context musulman), sau răsplătitul cu Premiul special al juriului la Cannes, semnat de polonezul Jerzy Skolimovski (Eo, premiat la Valladolid pentru regie), ori noul autoportret de regizor al iranianului Jafar Panahi (No Bears) şi comedia tristă a britanicului de origine irlandeză Martin McDonagh (The Banshees of Inisherim) aflat pe lista marilor pariuri pentru Oscarul 2023?
Cei care urmăresc de mulţi ani selecţia de la Valladolid pot spune cu mâna pe inimă că în 2022 am avut parte de una dintre cele mai bine curatoriate programe, atât în profilul competiţiei principale, cât şi al celor secundare, Punto de encuentro (dedicat filmelor de debut sau celui de‑al doilea titlu din cariera unui cineast) sau Tiempo de istoria (reunind documentare din toată lumea).
Oricât de mult s‑a promovat, în principal, filmul european, am putea observa că, în palmares, s‑au împărţit laurii cu titluri venite din alte spaţii. Marele Premiu al competiţiei oficiale a revenit producţiei chineze Reîntoarcere în ţărână de Li Ruijun, povestea unui cuplu de marginalizaţi dintr‑un sat contemporan: el, fratele cel mai nereuşit al unei familii cu patru feciori, un neînsemnat lucrător agricol, pe care familia decide să‑l însoare cu o femeie aproape de 40 de ani, cu un handicap motor care nu o scuteşte de numeroase sarcini gospodăreşti în acelaşi sat. Felul în care e descris acest microcosmos (uneori în termeni vizuali de mare rafinament) ne lasă să înţelegem multe despre natura Chinei de azi, „un stat‑două sisteme”, în care unii beneficiază de privilegii şi
sunt veritabili capitalişti, iar alţii trudesc pentru a putea supravieţui slijindu‑i pe primii. Cu toate aceste premize ostile, proaspeţii căsătoriţi care devin protagoniştii filmului muncesc încrezători pentru a‑şi construi o casă proprie, în timp ce au grijă să realizeze şi cota de recolte pe care trebuie să o predea, vrând‑nevrând, statului. Deşi realităţile aduse pe ecran sunt destul de dure, tonul poetic şi rigoarea cinematografică a descrierii universului rural chinezesc înnobilează acest film privit cu răsuflarea tăiată. Un „Spic de aur” meritat şi bine primit de critică şi de public.
La ediţia cu numărul 67 au coincis părerile specialiştilor şi ale spectatorilor privind valoarea unor filme din secţiunea oficială. Juriul internaţional a decis să acorde Premiul „Spicul de argint” lungmetrajului irlandez Fata tăcută/ The Quite Girl de Colm Bairéad, reţinut în palmaresul general şi pentru Premiul FIPRESCI (al criticii internaţionale) şi drept câştigător al Premiului Publicului. Poveste a unei copile neglijate dintr‑o familie săracă cu cinci copii, încredinţată, pentru vacanţă, unei familii mai înstărite care îi oferă afecţiune – şi, indirect, demnitate – lungmetrajul se impune prin tratarea sobră a unor premise melodramatice, caracterizată de juraţi ca „o manieră foarte subtilă şi rafinată”.
Apreciate deopotrivă de juriu şi de public, interpretările actriceşti la masculin şi la feminin au răsplătit prestaţiile duoului protagonist Ivan Barnev şi Kara Elejalde din Vasil de Avelina Prat (o empatică reprezentare a condiţiei emigrantului din Europa de Est) şi a Lubnei Azabal pentru rolul unei femei puternice interpretat în Caftanul albastru de Maryam Touzani (coproducţie Franţa‑Maroc‑Belgia‑Danemarca). Regizoarea acestui lungmetraj este însoţită, în palmaresul oficial, de alte autoare, precum Cristèle Alves Meira, răsplătită cu Premiul „Pilar Miro” pentru debutul cu Alma viva, incursiune curajoasă în comunitatea romă dintr‑un sat portughez. Nume feminine apar şi la categoria Cel mai bun scenariu (revenit lungmetrajului francez Pasagerii nopţii/ Les passagers de la nuit – regia Mikhaël Hers –, care a co‑semnat dramaturgia filmului împreună cu Maud Ameline şi Mariette Désert, sau la Cel mai bun film (ex aequo) al competiţiei Punto de encuentro, Cal de război/ War Pony, a cărui regie e co‑semnată de Gina Gammel şi Riley Keough, sau la Cel mai bun scurtmetraj internaţional din aceeaşi competiţie, acordat brazilienei Laura Gonçalves pentru animaţia Gunoierul/ O Homen do lixo).
Multe sunt titlurile care merită reţinute din selecţia bogată a anului 2022, printre care se numără şi Premiul criticilor latino‑americani, acordat lungmetrajului spaniol Nu privi în ochi/ No mires a los ojos de Félix Viscaret, un alt film care confirmă că se pot combina convenţii ale filmului de gen (thrillerul) cu forme ale cinemaului personal, probabil una dintre tendinţele afirmate în acest an şi la Cannes.
Cum spuneam, de tot interesul au fost ciclurile omagiale consacrate aniversării sau mai bunei cunoaşteri a unor autori. Pe lista celor mai interesante grupaje complementare se numără şi cel dedicat, la sărbătorirea centenarului de la naştere, cineastului italian Pier Paolo Psolini (ce include şi extraordinarul film Oedip rege, în a cărui coloană sonoră se regăsesc cântece maramureşene şi replici în limba română) şi regizorului spaniol Juan Antonio Bardem, dar şi grupajul „Mungiu por Mungiu”, avându‑l ca vedetă pe compatriotul nostru Cristian Mungiu, care a fost şi protagonistul unui master class (sau al unei „clase magistral”, cum se spune în spaniolă). Premiat cu Palme d`Or la Cannes (2008) pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, el s‑a mai aflat în palmaresul marelui festival francez şi cu După dealuri şi Bacalaureat (2016), motiv de prestigiu incontestabil. Numit de una dintre revistele festivalului „un papă al cinematografului din România” şi de alta „cronicarul unei ţări în tranziţie”, el a fost reprezentat de o interesantă selecţie de trei lungmetraje şi trei scurtmetraje semnate de el însuşi, şi de trei lungmetraje care l‑au influenţat, aparţinând unor nume prestigioase precum Lucian Pintilie, Krzysztof Kieslowski, Bruno Dumont.
Lecţia de cinema a lui Mungiu a fost atent urmărită de o sală formată în majoritate de tineri, foarte dornici să afle detaliile oferite de autor despre traiectoria sa, modul în care înţelege el cinematograful, importanţa maeştrilor de gândire, ideile sale despre relaţia cu publicul. Vorbind despre experienţa proprie, Mungiu a formulat şi păreri care sună ca un averstism
ent, la care cei care se apropie plini de speranţe de lumea filmului ar trebui să mediteze. „E mai uşor să faci film atunci când eşti necunoscut, decât atunci când creezi aşteptări”, referindu‑se la presiunea pe care o exercită notorietatea asupra unui artist afirmat. Tot în cadrul masterului său el a mai exprimat păreri care ar merita reţinute de cei care îi evaluează opera, precum: „Obiectivul meu este de a realiza un cinema capabil să citeze realitatea, ţinând cont că realitatea nu are întreruperi, nu există în ea nici montaj şi nici editare”, afirmaţie care explică preferinţa lui pentru planul‑secvenţă. Exemplificarea cu planul lung de 17 minute din recentul R.M.N., atât de intens comentat de critica internaţională, a generat şi la Valladolid reacţii admirative. Nu în ultimul rând, merită semnalată consecvenţa Festivalului de la Valladolid în susţinerea cărţilor despre film, în 2022 publicând, în ediţii de lux, Puternica influenţă a filmului Jamon, Jamon de Javier Angulo, O voce puternică: Juan Antonio Bardem (volum colectiv) şi Pier Paolo Pasolini. Strigătul care nu se opreşte de Carlos F. Herredero.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
