Uciderea baciului din Miorița ca la geții lui Herodot
Ciobanii din Mioriţa planifică uciderea baciului cu trei ţăpuşe, la fel ca la geţii lui Herodot: O să‑l puie‑n tri ţăpuşe. (Varianta III p. 992 rând 10 în antologia lui Adrian Fochi, Mioriţa, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964)
Lui grea lege i‑o picat:
Să‑l împuşte, or să‑l taie,
Or să‑l pue‑n trei fârtaie,
Să‑l taie, or să‑l împuşte,
Or să‑l pue‑n trei ţăpuşte. (XXIV:567 r 6‑10)
Să‑l omoare, să‑l împuşte,
Să‑l străpungă cu ţepuşte. (X:997 r 11‑12)
Dar grea lege i‑au pipat:
Să‑l omoare, să‑l împuşte,
Să‑l străpungă cu ţepuşte. (X:99 r 10‑12)
(Au pipat: verb derivat de la subst. pipă, obiect cu care se reglează înălţimea cazanului deasupra focului. Cuvintele a pipa şi pipă lipsesc din DLR şi din toate dicţionarele.)
O atenţie deosebită putem acorda celor trei ţăpuşe sau ţepuşe, diminutiv de la ţeapă, de origine pre‑indo‑europeană (Sorin Paliga). Punerea în trei ţepuşe se poate compara cu ce scrie Herodot (IV:94), că geţii jertfeau oameni aruncându‑i în trei suliţe. Herodot zice ἀκόντια τρία, ceea ce poate însemna trei suliţe sau trei ţepuşe. Datele din variantele Mioriţei seamănă cu datele lui Herodot. Dar sunt şi deosebiri. Herodot menţionează un sacrificiu uman adevărat. Variantele Mioriţei înfăţişează planificarea unui sacrificiu, care însă nu se făptuieşte. Sacrificiile la Herodot sunt fapte consumate. Omorul din Mioriţa nu se înfăptuieşte. Situaţia la Herodot corespunde cu sacrificiile analizate de Richard H. Jones în Mysticism examined, pe când situaţia din Mioriţa e
conformă cu reprezentările teatrale şi ritualurile teatralizate (mimesis) analizate de V. Turner în From Ritual to Theatre. (Mai pe larg şi cu referiri bibliografice în: Victor Ravini, Mioriţa. Izvorul nemuririi, Editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017. În suedeză la Stockholm, 2012)
Ciobanii îl vor tăia în fărtaie (sferturi) şi vor pune trei din ele în ţepuşe:
Ei legea i o gătat:
O să‑l puşte, o să‑l taie,
O să‑l puie‑n trii fârtaie. (XCVII:603 r 9‑11; VIII, X:559; XX:564; LVI:583; LXIV:587; XCVII:603; XCIX:604; DXXXIX:912; DCLXVIII:969; XIX, XXI:1002; XX:1003; XLII, XLIII:1015; XLIX:1018)
Ori să‑l puie‑n trei fărtaie. (Virgil Medan, Cântece epice, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă, Cluj‑Napoca, 1979, pp. 355, 379)
O’ să‑l facă‑n tri fărtaie (Medan:316)
O’ să‑l taie tăt fărtaie (Medan:357, 359)
Se ştie că românii executaţi de austrieci la 28 februarie 1785 pentru că se revoltaseră au fost tăiaţi în patru bucăţi, ce au fost puse în suliţe.
O femeie în vârstă zice puie‑ntre (r 11) şi pue‑n trei (r 13):
Lui grea lege i‑o picat
Ori să‑l taie ori să‑l puşte
Ori să‑l puie‑ntre ţăpuşte,
Ori să‑l puşte ori să‑l taie
Ori să‑l puie‑n trei fârtaie. (DXXXIX:912 r 9‑13)
O pronunţie neclară (‑n trei, ‑n tri, ‑ntre, ‑ntr‑o) schimbă numeralul în prepoziţie şi duce la schimbări de sens:
Or să‑l pue‑n trei ţăpuşte. (XXIV:567 r 10)
O să‑l puie‑n tri ţăpuşe. (III:992 r 10)
Ori să‑l puie‑ntre ţăpuşte (XXIII:567 r 12, XXI:565 r 18, DXXXIX:912 r 11)
Ori să‑l ţâpe‑ntr‑o ţăpuşe (CII:606 r 10, CI:605 r 9)
Aceeaşi schimbare fonetică şi semantică apare în versurile unde ţepuşe e înlocuit cu fârtaie:
Ori să‑l pue‑n trei fârtaie (XXIV:567 r 8)
Ori să‑l puie‑ntre fârtaie (XIX:1002 r 8, XXI:1003 r 8, Medan:370)
Nu poate fi ucis nimeni prin a‑l pune între ţepuşe sau între sferturi. Forma puie‑ntre nu poate fi genuină. Textul original trebuie să fi fost pue‑n trei.
Ucigaşii înlocuiesc ţepuşele cu săgeţi:
Noi te‑om săgeta,
Şi te‑om îngropa
În staur de oi,
În jocul de miei, (LXXIV:592 r 13‑16)
Cele trei ţepuşe sunt înlocuite cu trei paie:
O să‑l puşte, o să‑l taie,
O să‑l puie pe trii paie. (CXXII:615 r 9‑10)
Modificarea a mers mai departe şi s‑a ajuns la o scenă expresionistă, neucigătoare:
Să‑l arunce‑ntre păraie (Medan:349)
Într‑o variantă aflăm că Tri mniori dalbe zbgerând, Tri păcurari trâmbgiţând dau semnalul începerii ritualului (XLI:576 r 3‑4). Toţi cei trei ciobani înştiinţează societatea înconjurătoare că vor face ceea ce lumea înţelege că vor face. Dacă ar fi vorba de o crimă, cum cred toţi cercetătorii anteriori, n‑ar trâmbiţa criminalii o crimă. Cei trei alătură oamenii din întreaga societate ca martori ai acţiunii lor şi consideră că societatea, prin răspunsul ei tacit, îşi dă consimţământul la ritualul pe care îl vor efectua. Ei socializează acţiunea pe care o pun la cale şi împart răspunderea cu cel ce va fi ucis şi cu întreaga societate. Acţiunea lor devine justificată şi legitimă. Aşadar, ei nu fac o crimă. Ei fac un ritual sfânt şi simbolic, conform unei legi cosmice divine, mai presus de orice legi sau norme juridice.
Baciul este trimis să aducă apă, iar ciobanii se sfătuiesc şi hotărăsc să‑l omoare. Fochi este convins că baciul e trimis ca o slugă leneşă să aducă apă în scopuri practice. Fochi uită că baci înseamnă şef. Deci nu i se poate porunci. Ciobanii nu dau ordine baciului, ci îşi joacă rolurile: se aşază unde‑i locu locului, la fântâna corbului ca să ţină soborul şi îl trimit pe actorul principal să aducă apă de la trei izvoare:
Unde‑i locu locului,
La fântâna corbului,
Pusă jos să hodinească
Şi ei să să sfătuiască.
Pă cel mnic l‑o mânat
După apă‑n trei izvoară,
S‑o sfătuit să‑l omoare. (Medan:318)
Nu se spune în ce scop să aducă apa. Fochi ignoră că nu poate fi practic să aducă apă de la trei locuri diferite. Mai ales când ciobanii stau la o fântână. Cele trei izvoare pot avea o valoare simbolică, în legătură cu un ritual tradiţional, sacru. (Chevalier şi Gheerbrant, Dictionnaire des symboles)
Locu locului poate fi locul unde se va desfăşura ritualul. Când cu apă o‑nturnat, Oile tăte‑o zgerat. Baciul întreabă oile, iar ele îi răspund (XXI:565 r 20). Oile îl informează pe stăpânul lor printr‑un semnal sonor fără cuvinte, iar apoi prin cuvinte. Ele repetă versul cu cele trei izvoare, ca o confirmare că au înţeles valoarea cultică, simbolică a apei şi gravitatea situaţiei. Aşadar, oile participă la ritual. Corul oilor, în toate variantele Mioriţei, poate avea acelaşi rol ca şi corul din tragediile greceşti, care, după cum se ştie, au ca prototip misterele tracilor.
Înţelesul simbolic al apei în Mioriţa poate fi explicat cu ajutorul lui Erwin Rohde. El spune că grecii sacrificau în cinstea zeiţei Hecate câini, testicule de purcei, sângele victimei jertfite şi apă. Sângele victimei şi apa erau o jertfă adusă zeiţei şi morţilor. El compară unele date din mitologia greacă cu diferite credinţe populare din Germania vremii sale şi stabileşte care elemente din aceste două culturi aparţin aceluiaşi fenomen. Apa este ceva elementar şi universal. Simbolismul apei şi legătura cu morţii sau cu sacrificiile rituale poate fi un fenomen universal din preistorie, când culturile încă nu erau diferenţiate în acelaşi fel ca în timpurile istorice. Apa poate fi gândită de ciobanii din Mioriţa ca un component necesar în legătură cu ritualul sacrificiului uman.
Dârzenia ciobanului se vede din răspunsul lui hotărât în marea majoritate a variantelor. În puţine variante, caracterul ciobanului e falsificat. Cântăreţii pun pe seama lui propria lor frică de moarte, în versuri stâlcite, ce nu revin în alte variante. El îi roagă să nu‑l omoare, să nu‑l chinuie şi le spune unde să‑l îngroape:
Străinul când a aflat
De ei, frumos s‑a rugat,
Dacă pot să nu‑l omoare
Iară de l‑or omorî
Atunci pe el să‑l îngroape
În strunguţa cea de brad
Unde oi păzea cu drag. (DCLXX:970 r 9‑15)
De mă omorâţi,
Nu mă chinuiţi,
Şi mă îngropaţi
La stâna oilor
La ţarcul mieilor (CXCVI:652 r 10‑14, CXCVII:653)
– Nu mă omorâţi,
Nu mă chinuiţi,
Şi să mă‑ngropaţi
În vârful de munte
La stâna oilor (CCL:677 r 8‑12)
Aceste versuri sunt improvizaţii individuale. Nu pot fi semnificative pentru totalitatea materialului analizat.
Modificările arată că reprezentările teatrale violente sunt atenuate. Improvizaţiile rapsozilor estompează cadrul religios al variantei auzite de ei şi se obţine un alt cadru, cu aspecte materialiste. În unele variante se observă cum cântăreţii au o conştiinţă mai mult sau mai puţin vagă, că omorul e simbolic. Este evidentă continuitatea şi evoluţia de la jertfele sângeroase ale geţilor lui Herodot, la riualurile cu simbolism teatral din Mioriţa.
Elementele naturii participă la o ceremonie ce seamănă cu o ucidere şi o înmormântare ca la teatru. Ciobanii fac un ritual, prin care baciul obţine sentimentul că moare, se rupe de lume şi se contopeşte cu cosmosul, simbolizat prin mândra crăiasă. La reprezentaţie asistă şi un public în afara textului, compus din auditorii rapsodului sau din cititorii variantelor. Mioriţa poate fi considerată o piesă de teatru cu caracter sacru, ce conţine scenariul, discuţiile regizorului şi actorului principal cu colaboratorii săi şi comentariile rapsodului.
Oricine poate să constate că în Mioriţa nu există dovezi sigure despre un omor, care să fi avut loc cândva undeva, ca la Jones. Dimpotrivă există dovezi sigure că omorul şi îngroparea sunt planificarea sau proiectul unei drame rituale ca acelea de care vorbeşte V. Turner. În concluzie: uciderea ciobanului în Mioriţa nu poate fi adevărată. Este un ritual simbolic, metaforic, cu aspect teatral. Variantele descriu recuzită teatrală şi gesturi expresioniste făcute de un grup ce efectuează o liturghie pre‑creştină. Ciobanul regizează piesa în care e actor principal şi explică cum vrea să se facă ritualul. În unele variante vrea ca scena omorului să fie reluată de două sau trei ori cu modificări, în diferite locuri, la diferite ceasuri, după poziţia soarelui. Variantele Mioriţei pot fi clasate ca texte de teatru popular cu temă mitologică, legată de munca şi de concepţiile ciobanilor.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
