După o lungă pauză (în vreme de COVID), secţiunea din La Jolla a Muzeului de artă contemporană din San Diego (MCASD) s‑a deschis cu o expoziţie fabuloasă a artistei de origine franco‑americană Niki de Saint Phalle – una dintre cele mai proeminente figuri feminine ale post‑modernismului. Expoziţia (cu titlul Niki de Saint Phalle in the 1960s) se referă la debuturile creatoare ale artistei, ce corespunde, în fapt, perioadei de mare efervescenţă artistică a anilor ’60. Artista face parte din noua avangardă, aparţinând grupului Nouveau Realisme ce propune o artă conceptualistă, un gen de neo‑dada. Grupul Nouveau Realisme reprezentat de artişti ca Yves Klein, Gerhard Richter, Jean Tinguely – partenerul de lucru şi viaţă al lui Saint Phalle – îşi propune reciclarea poetică a realităţii urbane, industriale şi publicitare. O reprezentare a lumii în actualitatea ei apăsătoare se impune cu instrumente netradiţionale, propice în a surprinde o realitate în devenire, într‑o dinamică ameţitoare, sau în deconstrucţie, în metamorfoză sub semnul nedeterministului, accidentalului, arbitrarului. Manifestul poetic îşi găseşte forma în tehnici de asamblaj, colaj, de‑colaj (demontare, descompunere a obiectului), deconstructivism, artă junk, artă cinetică.
Saint Phalle promovează o artă radicală, de factură experimentală în care plasticul şi diatriba socială coroborează în formule înnoitoare. Forma e diversificată: pictură, ilustraţie de carte, colaj şi sculptură – de la miniatural la monumental. Lucrări reprezentative sunt adunate din diverse colecţii europene, constituind cea mai mare retrospectivă consacrată artistei în Statele Unite. Expoziţia demonstrează diversitatea preocupărilor din această perioadă, cuprinzând desene, picturi, asamblaje, mulaje şi sculpturi reprezentative realizate cu o gamă variată de materiale: textile, bumbac, sârmă, metal, papier mâché, lână, deşeuri, ghips, păr.
Temerară, sfidând orice convenţie, într‑o continuă căutare de noi instrumente de exprimare, artista încearcă o abordare multidisciplinară, sondând pe lângă artele plastice şi alte dimensiuni creatoare; a publicat cărţi, a realizat filme, proiecte scenografice, design de îmbrăcăminte, de bijuterii, şi a preparat parfumuri. Între figurativ şi abstract, realism şi fantastic, Saint Phalle manifestă o imaginaţie fabuloasă, susţinută de un rafinat şi exotic simţ al culorii. O viziune antropomorfă a formelor animale şi vegetale compozite propune o lume mitizată – adesea politizată sau profund matriarhală.
Expoziţia de la MCSAD oferă lucrări străine perioadei californiene, urmărind două etape marcante din prodigioasa sa activitate: Nanas – seria femeilor colaj expandate în trei dimensiuni şi Tirs – picturi sau sculpturi (mulaje) împuşcate. Tirs inovează o tehnică particulară ce dă curs ideii de liber arbitru extrapolat din viaţă la artă, exacerbată de stările compulsive de revoltă sau reacţie la problemele societale. Câteva lucrări din această serie au putut fi văzute la New York, în 2021, în cadrul unei expoziţii intitulate „Structures for Life”/ Structuri vitale, dedicată artistei, unde accentul a fost pus pe sculpturi miniaturale, reprezentând o faună mitică de animale compozite (păsări, şerpi, dragoni) – iconografie ce ne aminteşte de creaturile fantasmatice ale lui Victor Brauner. Arta de a trage cu puşca spre a degaja energiile perverse şi a reorienta sau transcende scopul destructiv într‑un eveniment artistic concretizează manifestul eliberator al creaţiei ce a stat în centrul preocupărilor ei.
Saint Phalle e cunoscută prin sculpturile ei monumentale, strident colorate, ambientale, plasate în piaţete publice, parcuri sau în spaţiul exterior muzeelor. San Diego este unul dintre acele colţuri ale lumii ce se bucură de acest gen de artă, alături de Paris, cu fântâna Stravinsky de lângă Centrul Pompidou, Toscana, cu fabuloasa serie de 22 de figurine din Grădina Tarotului (a cărei construcţie a durat 20 de ani) – Il Giardino dei Tarocchi – un parc populat cu arcane în reprezentări mitice plasate între ruine etrusce. HON – en katedral (EA – o catedrală) e o lucrare fabuloasă plasată în holul de la intrarea în Moderna Museet din Stockholm. Un poster uriaş, reprezentând o fotografie a femeii‑catedrală, retuşată cu vopsea de artistă, e prezent în această expoziţie. Imaginea denotă o nană uriaşă – de 6 tone şi lungă de 25 de metri – gestantă, într‑o poziţie ginecologică reprezentând intrarea într‑un micro muzeu interior – un fel de parc de distracţii cu planetarium, automate cu băuturi, un acvariu, un spaţiu de joacă pentru copii, un mini cinematograf ce rulează un film cu Greta Garbo… Reprezentată ca o zeiţă a Genezei, femeia‑catedrală este în viziunea artistei un recipient de cult al artelor.
În 1990, Saint Phalle se restabileşte în Statele Unite, în San Diego, unde continuă să realizeze lucrări ambientale: sculptura Zeului Soare – Sun God – din campusul UCSD (University of California San Diego), o serie de creaţii cu caracter ludic din parcul Water Front, fabuloasa lucrare zoomorfă cu elemente vegetale – Serpent Tree (Arborele şarpe), o lucrare simbolică intitulată „Coming Together” plasată în faţă la Convention Center. O altă piesă inedită, în culori fauve, ce face parte din colecţia permanentă a MCSAD‑ului, este Ganesh – zeitatea antropomorfă indiană într‑o postură dansantă, cu un mic armadillo la picioare.
Manifestarea de la MCSAD oferă săli întregi pline cu Nanas ce copleşesc prin varietate şi stranietate, atârnate pe pereţi, din tavan, în poziţii imponderabile pentru a sugera formidabila mişcare sau dansul acestor stranii creaturi. În ciuda aspectului lor comic, siluetele au un anume hieratism ce ne aminteşte de figurinele olmece, prin formele rubiconde de bebeluş sau posturile gestuale. Tehnica de construcţie a nanelor e complexă, presupunând diverse tipuri de materiale. Un schelet din sârmă conferă o dinamică densă, realizând acel echilibru între imponderabilitate şi gravitaţional reclamat de formele lor voluptuoase. Volumele figurinelor sunt realizate din papier‑mâché (hârtie creponată), învelită într‑o meşă de sârmă, apoi sunt pictate sau placate cu un colaj de petice sau lână. Centrul uneia dintre sălile expoziţiei e dominat de o matroană verde într‑o ţinută cotidiană (Madame, or Green Nana with Black Bag), cu picioarele tatuate în structuri vegetale ca o reţea filigranată de varice. În faţa ei, o structură alambicată într‑o compoziţie vetustă de văluri şi păianjeni sugerează o mireasă mumificată. O altă Nană, înaltă cât un perete, alcătuită din petice, poartă bigudiuri şi are un bust vegetal à la Arcimboldo. Nanas, ca expresie a feminismului manifest al artistei, evocă o lume matriarhală, formele exacerbate ale figurinelor sugerând fertilitatea prin aceeaşi voluptate a formelor prezente în culturile primitive. În timp, Nanele au crescut în dimensiuni, au devenit gigantice (Nana verde, prezentă în expoziţia, sau cea mai mare – Nana‑catedrală din Stockholm). Turnate în fibră de sticlă, domină spaţiile publice cu superbia statuilor lui Botero.
Seria de Tirs (1961‑1963), cuprinsă în mai multe săli cu picturi şi basoreliefuri urmărind diverse teme sau colaborări cu alţi artişti reprezentativi ai vremii, este completată cu fotografii şi proiecţii video ce înfăţişează procesul de creaţie. Tirs introduc conceptul de artă vérité, în plină dinamică şi desfăşurare, cu participarea audienţei la fenomenul artistic. Tehnica acestor lucrări arbitrare nu este mai puţin interesantă. Pe lângă procesul complex de elaborare a materialelor, un astfel de eveniment artistic presupune ideea de spectacol, adică acţiunea propriu‑zisă de împuşcare a pungilor, a cutiilor sau a baloanelor de culoare aşezate în spatele sau faţa pânzei sau a mulajului, destinate hazardului agresiunii sau impulsului afectiv‑creator. „Am devenit un terorist în artă”, declară artista în timpul unei astfel de manifestări. Alteori, a utilizat suprafeţe de lemn pe care erau atârnate sau încastrate obiecte găsite: o umbrelă veche, roţi deformate de bicicletă. Împroşcate cu culoare, obiectele învechite, abandonate, înscrise în spaţiului cartezian al tabloului, îşi revendică dinamic a treia dimensiune, animate în procesul creator, culoarea şi compoziţia simulând funcţia recuperatoare a memoriei. Câteva dintre aceste manifestări s‑au desfăşurat la New York şi în Los Angeles. Un exemplu ilustrativ este o lucrare „Tirs to Jasper John”, prezent în această retrospectivă, parte dintr‑o expoziţie (1961) închinată prietenului său, pictorul american Jasper Johns, care a participat el însuşi la astfel de exerciţii. Expoziţia cuprinde fotografii şi lucrări ce ilustrează participarea unor personalităţi din lumea artelor la astfel de evenimente. Spectacolul de Tirs din California, de la Malibu, se realizează cu concursul pictorului Phillip Guston, a coregrafului Merce Cunningham şi a actriţei Jane Fonda. În 1961, la spectacolul unui alt tir desfăşurat la Ambasada Americană din Paris, reprezentând un omagiu închinat artistului David Tudor, printre trăgători se află pictorii americani Jasper Johns şi Robert Rauschenberg. Dintre lucrările expuse în zona de Tirs a expoziţiei, notabil este tabloul Pterodactyl over New York (1961) – un havuz de culoare împroşcat peste zgârie nori. Adevăratul monstru este însă expus la poalele tabloului – Red Dragon – o sculptură alcătuită din ghips pictat, păr şi sârmă.
La limita dintre arta pop, expresionism abstract şi post‑dada, Saint Phalle promovează o creaţie ce striveşte prin monumental, agresiune şi un manifest feminism. Activismul social combinat cu o prodigioasă intuiţie plastică, impun o artistă autentică, ce s‑a realizat deopotrivă în vechile lumi europene şi în înnoitoarele spaţii de pe ţărmul Pacificului.
■ Jurnalist cultural
Roxana Pavnotescu
