Utopiile, ce s‑a întâmplat cu ele? Zilele trecute simţeam că trăiesc într‑o utopie, în timp ce stăteam şi mă jucam cu un cub Rubik, într‑o instalaţie tot atât de colorată construită de The School of Mutants în dialog cu artiştii africani din Dakar, arătând ca o navă construită de Grupul Memphis, gata să navigheze către o lume mai bună. Ne‑am rostogolit prin cartierele vechi ale NATO din Kosovo, însoţiţi de o procesiune de lucrători de artă din toate colţurile lumii, adunaţi la Prizren pentru cea de‑a patra ediţie a Bienalei Autostrada, pentru ca să vedem câteva lucrări de artă noi, să petrecem, să cântăm, să râdem şi să dansăm, să regândim, să gândim mai bine. Ce altceva poate face lumea artei în timp de război? Când câinii latră, caravanele bienalelor merg întotdeauna mai departe.
Instalaţia nomadă în care stăteam, prea obosită după petrecerea de o zi înainte şi prea dornică să rezolv cubul Rubik – una dintre jucăriile mele preferate din copilăria mea în România comunistă – funcţiona în sine ca un cub Rubik în continuă mutaţie. De data aceasta, s‑a transformat într‑un loc de joacă pentru lecturi de poezii ale activistului rom Edis Galushi şi ale unei sumedenii de muzicieni străluciţi care au cântat Ederlezi, cântecul lâncezitor al lui Goran Bregović pentru filmul lui Kusturica, The Time of the Gypsies. Dar nu, nimeni nu părea să vrea să‑şi amintească de Kusturica, care, după unii, exotizase mult prea mult romii şi i‑a plătit mult prea puţin. Muzicieni romi, la fel ca toţi ceilalţi artişti şi culturi aflate în continuă mutaţie, („The Gipsy Group” la deschidere şi‑au însuşit gangsta rap şi blues), cântau la fiecare eveniment, invitând lucrătorii bienalei, tehnicienii şi ghizii să danseze şi să cânte cu artiştii, curatorii, criticii şi cu toţi ceilalţi, de dimineaţă până seara, în mijlocul unor discuţii lungi şi profunde şi prezentări de artă. Acest lucru m‑a făcut să mă gândesc la teoriile utopice ale lui Marx cu privire la ceea ce trebuie să facă omul pentru a evita înstrăinarea diviziunii muncii: „vânează dimineaţa, pescuieşte după‑amiaza, creşte vitele seara [şi] critică după cină”.
Din punct de vedere istoric, a fost minunat să vezi atâta bucurie, într‑un loc care a văzut atâta suferinţă, încă sfâşiat de marile conflicte etnice dintre albanezi şi sârbi. Primii sprijiniţi de NATO, cei de‑al doilea de Rusia. Dar este Autostrada Biennale o utopie marxistă? (Aş spune şi freudiană, veţi vedea în curând cum.) Da. În felul în care diviziunea muncii a fost reorganizată şi mijloacele de producţie au fost „făcute vizibile”, un alt termen marxist pe care îl folosea cineastul francez Jean Luc Godard când îi încuraja pe cineaşti să nu mai facă filme „despre politică” şi, în schimb, să le facă „politice”. Una dintre cele mai puternice experienţe estetice ale mele a fost şantierul într‑unul din hangare, unde se vedeau dulapurile unor soldaţi germani cu afişele lor de fete playboy, folosite cu câţiva ani în urmă, aşteaptând acum să fie reciclate în opere de artă. Un adevărat utopist este întotdeauna jucăuş, eclectic, mutant, mereu în derivă, alegând când şi cum să se stabilească. Bienala Autostrada este, de asemenea, o bienală foarte înrădăcinată, în cele trei amplasamente ale ei: Prizren, Pristhina şi Mitrovica.
Curatorii bienalei de anul acesta, care au curatat şi ultima ediţie, sunt Joanna Warsza şi Övül Ö. Durmuşoğlu, două femei pe care le admir de multă vreme. Durmuşoğlu pentru implicarea sa uriaşă în scene de artă performativă, queer, din Berlin şi Istanbul, printre altele. Joanna Warsza, care a devenit recent o „prietenă critică” (aşa ne spunem pentru a păstra lucrurile transparente), pentru curatoria ei a frumoaselor tapiserii ale lui Małgorzata Mirga‑Tas la Pavilionul Polono‑Romani de la Bienala de la Veneţia, anul trecut, împreună cu Wojciech Szymański, şi Bienala de la Berlin în 2012, intitulată Forget Fear, pe care a co‑curatoriat‑o împreună cu Artur Żmijewski şi cu colectivul de artă rus Voina – prima bienală care a încercat serios să creeze o punte între artă şi activism. Până şi Occupy Wallstreet fusese invitată în sala de artă. Ar putea arta să schimbe lumea, schimbând lumea artei? Bienala a devenit o agora pentru conflictele agoniste, un lux pe care societăţile din ce în ce mai războinice de astăzi nu şi‑l mai pot permite.
Bienala lui Warsza şi Durmuşoğlu din Kosovo, care este co‑curatoriată împreună cu studenţii de la CuratorLab de la Konstfack, se simte în comparaţie cu Bienale Intelectual Kriegspiel de la Berlin, atât ca un spaţiu liniştitor, pacifist pentru procesarea traumei şi a memoriei, cât şi un apel vesel să îmbrăţişăm viaţa aici şi acum, nu departe de un frumos amestec de credinţă euforică în viitor şi Weltschmerz după încheierea Războiului Rece. Titlul bienalei, Toate imaginile vor dispărea într‑o zi, vine din romanul Anniei Ernaux (2008), care evocă dispariţiile imaginilor noastre mentale, atât colective, cât şi personale.
Cea mai puternică lucrare a bienalei este realizată de colectivul de artişti ucraineni Open Group şi constă din nişte linii de plan arhitectural colorat în trei nuanţe de roşu, simbolizând sângele vărsat de războiul din Ucraina, desenate peste o curte în vechile cartiere ale NATO care ar fi putut servi pentru elicopterele sau tancurile militare, reprezentând trei muzee bombardate recent de forţele ruse în Ucraina. După ce am ascultat poveştile lui Yuriy Biley şi Anton Vargas despre ceea ce conţineau muzeele – al treilea artist, Pavlo Kovach, se afla încă în Ucraina – ne‑am plimbat în tăcere prin labirintul muzeelor dispărute, încercând să ne imaginăm imaginile care dispăruseră odată cu ele.
O altă lucrare din bienală care stârneşte gândurile sunt sculpturile fantasmagorice din fir de mătase ale lui Belle Rune, atârnate de tavan într‑unul dintre vechile hangare ale NATO, arătând ca un amestec între falusuri, rachete şi minarete. Motive de viaţă şi moarte, cultură şi război, frumos împletite. În instalaţia site‑specific a lui Kostas Bassano de pe malul râului Bistrica, se poate citi celebrul citat al lui Walter Benjamin: „Nu există document de civilizaţie care să nu fie în acelaşi timp un document asupra barbariei”. În timpul instalării lucrării, cuvântul „barbarism” căzuse în apă şi plutea de‑a lungul curenţilor râului, ceea ce trebuie să‑l fi surprins pe plimbăreţul ocazional care putea să vadă dintr‑odată cuvântul „barbarie” plutind pe râu. Dacă oamenii nu vor veni la artă, arta trebuie să vină la oameni.
Dar nu, nu a existat nici un totalitarism artistic sovietic aici. Pe faţada unei case din oraşul Prizren, două pagini gigantice de carte ale unei cărţi de rugăciuni evreieşti‑irakiene pot fi văzute plutind în vânt, realizate de Michael Rakowitz, care a prezentat şi o relatare foarte emoţionantă despre exodul evreiesc din lumea arabă, a membrilor familiei lui, obiectele lor pierdute şi înlocuirile lor spectrale pe care le‑a găsit pe eBay, şi pe care le‑a lăsat să circule printre cei din public. Pe o altă faţadă a clădirii, sunt expuse fotografii albite de soare din activitatea sa anterioară, galeria de artă Vatra, un important loc de întâlnire a rezistenţei în timpul războiului din Kosovo. În faţa unui liceu, poţi participa la instalaţia din cutii de sticle realizată de Ivo Nikic, care a construit un adăpost pentru joacă şi reflecţie, pe baza amintirilor din copilărie din fosta Iugoslavie. Unele cutii de sticle poartă sigla Coca‑Cola, care în copilăria mea comunistă în România reprezenta libertatea, acum doar un simbol al epocii colectiviste trecute, pentru că, da, până şi aşa‑zisul război avea avantajele lui în Est – timpul pe care ni l‑am acordat unul altuia pentru a povesti poveşti.
Într‑o instalaţie foto a lui Luchezar Boyadjiev, se poate asista la unele dintre celebrele statui ecvestre, cu călăreţi şterşi digital de artist. Rămân doar caii. „Maeştrii tăi te‑au trimis în vacanţă”, spune vesel artistul în timpul prezentării sale, care este o experienţă de artă în sine. Fiecărui artist i se oferă timp şi spaţiu pentru a vorbi despre munca sa, ceea ce creează o decentrare plăcută a concentrării, altfel foarte puternice, asupra curatorilor şi a cadrelor lor teoretice. Sunt uimită ce povestitori fantastici sunt artiştii, uimită de modul lor decolonial în care lucrează cu colecţionarea poveştilor, cum ar fi, de exemplu, munca de memorie psihonautică a lui Nathan Gray cu The Juluwarlu Group Aboriginal Corporation, precum şi umorul lor.
Unul dintre punctele culminante ale bienalei este spectacolul stand-up al artistei Mila Panić, care la intersecţia dintre Slavoj Žižek şi Fran Lebowitz îşi bate joc de tot, inclusiv de războiul din Ucraina, războiul din ex‑Iugoslavia, competiţia de traume, incestul, necrofilia, canibalismul, relaţia aventurilor ei sexuale cu conflictele etnice, lumea artei, chiar şi propria ei gelozie faţă de interesul brusc pentru artistul ucrainean, în special pentru artiştii care lucrează cu fotografia, care au dintr‑odată atât de mare strălucire. Dar cum rămâne cu artiştii din fosta Iugoslavie? Potrivit unora, războiul din Ucraina este primul război din Europa de la Primul Război Mondial încoace; ei trebuie să aibă o relaţie neliniară cu timpul. Nu‑mi amintesc când m‑am distrat ultima dată atât de mult la o bienală şi îmi dau seama că este prima dată când văd un comediant de stand‑up într‑un context artistic. Cum se face? Probabil pentru că umorul, în ciuda războaielor noastre culturale brutale, în ciuda tuturor eforturilor academice, este încă văzut în lumea artei, care a fost de multă vreme dominată de curatori cu cozi de mături în fund, ca o formă de artă inferioară, chiar dacă este cea mai eficientă armă împotriva fricii, a prejudecăţilor, a rasismului şi, mai ales, a prostiei.
Într‑o conversaţie cu arhitectul şi teoreticianul artei Yehuda Safran, care vizita bienala ca unul dintre membrii consiliului de administraţie, el mi‑a amintit de ceva ce uitasem, şi anume că Freud susţinea că opera de artă şi gluma au aceeaşi structură. Ambele acumulează mai întâi tensiune, apoi o eliberează. Aproape că am căzut de pe scaun – la această teorie minunată care pare o glumă în sine. Aş dori să adaug o altă dimensiune – actul sexual, şi am impresia că într‑o zi o să scriu despre relaţiile inerente dintre artă, glume şi sex. Toate mulţumită unei bienale în care artiştii şi lucrările de artă care construiesc tensiunea şi eliberează tensiunea au făcut ca atât arta să se simtă mai importantă ca niciodată, cât şi viaţa ca o mare şi minunată glumă tragicomică.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal.
Sînziana Ravini
