Coduri‑nvăluite‑n mister,
Inteligenţă fără trup,
Tablouri, sunete adesea bizare,
Artă creată de‑o lume fără chip.
ChatGPT 31.07.2023
Prompt: 4 versuri despre arta intelingenţei artificiale
Am deschis Cutia Pandorei, ne‑am tăiat craca de sub picioare. Nu ne mai rămâne nimic de făcut decât să trăim anarhic, utopic, fără constrângeri şi fără scop. Inteligenţa artificială ne preia îndatoriile şi, totodată, drepturile. Poezia, arta, viaţa, în definitiv, ni le pasăm nepăsători şi cu oarecare voluptate sadică unor algoritmi din afara înţelegerii noastre, unor maşinării care, asemenea falsului profet, ne amăgesc cu promisiuni deşarte.
Cam aşa ar suna o concluzie grăbită vizavi de prezentul nostru invadat violent de noile manifestări ale ChatGPT, Dalle, Midjourney, Stable Diffusion, Monica de la Google, Ana de la Uniqa Asigurări şi probabil în curând Maria de la magazinul din colţ şi Viki de la Felinarele Roşii, mereu pregătite să răspundă anticipat nevoilor clienţilor, chiar înainte ca ei însuşi să şi le descopere. Sigur, acum poţi scrie atât un haiku, cât şi un roman de 300 de pagini, în câteva secunde, poţi genera fotografii sau orice fel de artă digitală într‑o clipită, poţi schimba vocile din melodii dând naştere celor mai suprarealiste combinaţii muzicale, sau poţi falsifica cu uşurinţă orice discurs politic, dar poţi oare crea într‑adevăr artă? Şi dacă întrebarea poate părea din domeniul preţiozităţilor ridicole, o întrebare cu răspund subînţeles care să flateze orice cititor, prin situarea lui cumva deasupra şi în afara posibilităţilor limitate şi totodată inferioare ale maşinăriei, ei bine, aflaţi că ea nu este deloc aşa! Căci nu este cu nimic mai prejos producţia IA faţă de marea masă a mediocrităţilor care ni se prezintă astăzi ca fiind artă înaltă. Din contră, găsesc că un prompt bun poate genera mult mai multă valoare decât minţile multora dintre scriitorii noştri şi cu atât mai mult a aşa‑zişilor artişti vizuali contemporani şi, obligatoriu, independenţi. În cazul ultimilor, nici nu e greu, indiferent dacă sunt comparaţi sau nu cu inteligenţa artificială.
Iar în acest context, în care mii de artişti independenţi, lucrători în industria creativă din întreaga lume, copywriteri, web‑designeri, game‑designeri, etc.‑designeri se plâng de pierderea joburilor din cauza superiorităţii, dacă nu creative, cel puţin economice, a IA, ce se întâmplă cu artistul tradiţional, cel care lucrează nu cu pixeli, ci cu culori din tub, cu dalta şi nu cu eraser‑ul din VR, cu peniţa de bambus şi nu cu stylus‑ul? Rămâne el în afara realităţii, ca o relicvă numai bună pentru studiul antropologilor din viitorul apropiat care îl vor studia cu mănuşi bio şi mască de plastic reciclat? Este el rupt de prezent, defazat de înţelegerea noii societăţi, mai poate fi el conştiinţa propriului timp sau a căzut această sarcină pe umerii virtuali ai inteligenţei artificiale?
Răspunsul este dificil, căci doar istoria va putea trage concluziile finale, dar o variantă de la firul ierbii ar fi cam aşa: pictorul clasic, cel care nu dezertează în spatele şevaletului, rămânând cu propria lui lume stabilă, constituită, sigură, cu aceleaşi personaje care levitează dulce deasupra unor nori în formă de peşte, preparând mereu aceleaşi reţete bucolice bine primite de public, acela care rămâne treaz la lumea vie şi este mereu atent la nou, el este cel care surprinde cu adevărat expresivitatea noii noastre vieţi hibride, căci doar el are privirea atentă şi bine formată, gata să vadă dincolo de aparenţe.
El este cel care observă că în spatele posturii ciudate a tinerelor aduse de spate spre ecranul telefonului, împietrite parcă într‑o îmbrăţişare maternă tensionată, în care varianta depăşită şi materialistă a pruncului a fost înlocuită apoteotic de lumina pură, pâlpâitoare şi, de obicei, albăstruie a ecranului, există totuşi o trăire ascunsă, uneori chiar intensă, în lumea interminabilă a reţelelor de socializare. El este cel care vede dincolo de cearcănele şi de surplusul de kilograme ale trupurilor încovoiate de zei şi de zeiţe guralive împărtăşind înţelepciune de viaţă prin stories şi reel‑uri, el este cu adevărat consemnatarul timpurilor noastre, cel care surprinde cu înţelegere şi bunăvoinţă trăirea omului nou în social‑media, poezia lui involuntară, care naşte sensibilităţi şi expresivităţi nebănuite.
Şi pentru a nu vă ţine în suspans dincolo de limita suportabilităţii oricărui cititor versat care ştie că de mult trebuia deconspirat artistul despre care este vorba, voi trece numaidecât la dezvăluire: Mircea Bochiş. În prefaţa unei cărţi bibliofile a Cristinei Irian, cea care a colecţionat de pe Facebook o serie de postări cu potenţial liric notabil, din sfera suprarealismului, publicându‑le într‑un volume de poezie, Mircea Bochiş scrie un manifesto despre extinderea câmpului artei: „Avangarda nu s‑a sfârşit şi nici nu are de gând să facă acest lucru. Apar noi instrumente care contribuie subliminal să o ducă mai departe: Facebook, calculatorul şi încă multe altele pe care le considerăm elemente banale au o viaţă virtuală paralelă cu cea pe care o trăim.” Pictorul băimărean ilustrează volumul Cristinei Irian cu imagini culese de pe Facebook, în stare brută sau prelucrate ulterior cromatic, accentuând saturaţii sau inversând culori.
Acest tip de preluare a unor fotografii, realizate evident cu alt scop, chiar şi dacă subiectul este o operă colectivă de pe zidurile Mediaşului, cu intervenţii sălbatice şi anonime peste desenele murale ale unor copii, deschide cu siguranţă dezbateri motivate despre drepturile de autor. Cui, dacă într‑adevăr putem discuta despre un creator coagulat, cui i se cuvine menţionarea numelui în dreptul autorului? Copiilor, nenumăraţilor anonimi care şi‑au scrijelit numele sau tot felul de obscenităţi în jurul acestuia, fotografului care a ales o anumită oră şi un anumit decupaj pentru a le reda sau celui care le‑a recontextualizat şi le‑a revelat natura lor de posibile ilustraţii într‑un volum de poezie? Este clar că ne aflăm într‑o terra incognita, în care tot ce putem face este să ne ghidăm după legile lumii anterioare şi să ne folosim raţiunea şi propria judecată, chiar aşa învechită, cum de multe ori este acuzată. Sunt graffittiurile lui Brassai opere libere, instantanee anonime ale unei arte neasumate şi, mai mult, abandonate? Sau sunt ele construcţii de autor, decupaje regizate dintr‑o realitate efemeră, înmagazinate pentru eternitate prin ochiul şi mâna lui Brassai? Subiectul a fost de nenumărate ori dezbătut, încă de la apariţia fotografiei, iar concluziile îi conferă lui Brassai statutul indubitabil de autor cu toate drepturile asupra fotografiilor sale.
Dar astăzi, cu democratizarea absolută a fotografiei şi cu transformarea fiecărui posesor de telefon într‑un posibil Brassai, problema paternităţii imaginilor redeschide era dezbaterilor. Există un volum enorm şi în continuă creştere de moloz vizual, mii de terabiţi de pixeli adunaţi sub forma selfie‑urilor de budă, a anunţurilor de vânzare diverse, mii de apusuri leşinate cu sori sau luni nefocusate şi câte mai de câte inutilităţi aflate la limita jignirii bunului-simţ. Pe de altă parte însă, această realitate este simultan şi un izvor proaspăt şi încă neexploatat la adevăratul lui potenţial de surse poetice, melancolii lirice, asocieri dadaiste sau succesiuni suprarealiste care l‑ar face până şi pe Dalí invidios. Iar Mircea Bochiş se retrage uneori din faţa propriului şevalet care găzduieşte pânze impresionate încărcate de tensiuni expresioniste nordice pentru a răsfoi albumele de fotografii de pe social media, aceste vaste enciclopedii virtuale ale omului nou.
Iar el nu este la prima întâlnire cu aceste izvoare noi de inspiraţie, folosind cu mare succes motoarele Google de traducere pentru a da naştere unei cărţi de versuri unice şi irepetabile, pornind de la versurile în maghiară ale lui Péter Demény. Rezultatul, o serie de poeme dezarticulate de o prospeţime încântătoare, se situează în afara oricăror categorisiri comune, nefăcând parte nici din sfera automatistului, nici a dadaismului, nici a postmodernismului sau a oricărui ‑ism în general, căci el exploatează instrumente noi, tehnologice, care oferă fără prejudecată (sau judecată) serii de cuvinte care mimează inclusiv stilul sursei. Cel care decide dacă ele au dreptul la existenţă, la lectura de către terţi sub forma înaltă a poeziei este întocmai comanditarul, cel care prin decizie devine autor, în siajul şi sub auspiciile lui Duchamp.
Dacă Mircea Bochiş nu şi‑ar fi deconspirat asumat originile şi mecanismele de generare ale poemelor, el ar fi putut uşor fi bănuit de o stranie genialitate, de o creativitate miraculoasă în afara oricăror mijloace creative previzibile. Asumându‑şi însă parcursul, el ne devine profesor, arătându‑ne noile posibilităţi pe care tehnologia ni le pune la dispoziţie, cele care ne îmbogăţesc existenţa, dar acest lucru este valabil doar atât timp cât nu ne pierdem propria coerenţă în faţa lor şi nu le cedăm integral sarcina de a ne genera istoria, prin această nouă artă sui generis AI, în faţa căreia singura noastră salvare, dacă suntem tentaţi să mergem prea departe, este curajul de a striga, răspicat, atunci când este cazul, că Împăratul e gol! Ceea ce nu este cazul în discuţia de faţă, fiindcă experimentele vizual‑literare ale lui Mircea Bochiş sunt generate chiar de către IU, adică Inteligenţa umană, iar Împăratul lui este înveşmântat exact aşa cum se cuvine şi cum îi stă bine unui cap încoronat.
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
