Motivational speakers sau psihologi care îşi depăşesc competenţele îşi vând şi ei dubioasele abilităţi şcolilor din România, punând în circulaţie idei, al căror primitivism psihologic e înfăţişat ca mare şi subtilă inovaţie pedagogică. De exemplu, echivalând succesul şcolar cu succesul, ei ajung să vorbească exclusiv despre cum şcoala trebuie să producă „oameni de succes” şi „lideri”, uitând că problemele creşterii şi educării copilului nu sunt aceleaşi cu strategiile de aburcare corporată, de parvenire prin vânzări sau de monopolizare a unei pieţe. Revelaţii deschis şi, evident, imbecile sunt predicate de pe scene de conferinţe şi prin şcoli de domni, a căror prestanţă total ştiinţifică e, uneori, întărită de bluetooth‑ul înfipt în lob la fel de solemn ca un cercel în urechea unui câine comunitar sterilizat. Astfel, un asemenea apostol al succesului, fără bluetooth, fost ministru al învăţământului, spunea că trebuie să facem din copii nu oameni care rezolvă probleme, pasivi, ci activi descoperitori de oportunităţi[1]. În termeni şcolari, asta înseamnă să scoatem de pe băncile şcolilor elevi care vor căuta să găsească oportunitatea de a copia rezolvarea unei probleme în loc să o rezolve.
La cursurile de ştiinţe ale educaţiei, învăţătorii şi profesorii au ocazia să ţină pasul cu vremea şi cu şcoala activă şi creativă învăţând că: „Esenţa modelului holodinamic constă în promovarea unui model activ, articulat, integralist şi dinamic asupra învăţării educative; comportamentul şi învăţarea se explică la diverse niveluri, întrucât sunt dependente funcţional şi ierarhizate atât în plan intern, cât şi extern; triplanitatea învăţării umane este valoarea fundamentală pe care o postulează modelul lui Titone”. Se pare că, odată ce şi‑au căptuşit ţeasta cu asemenea certitudini, profesorii reuşesc să practice mai cu spor „învăţământul activ”, în cadrul căruia copiii învaţă totul prin joc, deschidere universală şi relaxare totală.
Trecerea învăţământului preuniversitar în stăpânirea negustorilor de astfel de piei de cloşcă, departe de a‑l face mai deschis, mai apropiat de elevi, îl îndepărtează de bunul‑simţ al pedagogiei de secol al XIX‑lea, ilustrat de tratatele de pedagogie ale lui George Radu Melidon şi Ioan Popescu, pe care le retipăresc în conjuncţie cu acest volum şi care ne arată exact cum s‑ar putea clădi, şi cum s‑a clădit în România modernă, un învăţământ deschis către elev şi care deschide elevul către lume. „Profesionalizarea” şi „formarea” educatorilor cu ajutorul jargonului neoscolastic care umple zecile de mii de pagini ale literaturii generate de specialiştii în „ştiinţe ale educaţiei” nu garantează decât pâinea lor, a celor care îşi închid astfel domeniul, nicidecum calitatea învăţământului românesc. Pedagogia secolului al XIX‑lea sau începutului de secol XX e mult mai modernă, mai apropiată adică de sufletul elevului, decât haloimisul pedagogiei postmoderne.
În America de Nord, la universităţile unde veneau mulţi studenţi de la şcolile publice, profesorii ştiau că, în primul an, trebuie să predea mult studenţilor pentru a le astupa acestora golurile – de gramatică, de compoziţie, de cultură generală – lăsate de un învăţământ preuniversitar public dezastruos. Cu alte cuvinte, se preda în primii ani de facultate ceea ce ar fi trebuit să se predea în gimnaziu şi liceu. Se mutau golurile dintr‑un ciclul şcolar în altul. Acesta era rezultatul „învăţării active” care ne e predicată astăzi în România, unde profesorii sunt pândiţi să nu se abată de la norma mediei Europene a timpului alocat predării. Astfel, la ultima conferinţă SuperTeach, o ramură a reformatorilor şcolii româneşti din care fac parte investitori privaţi, reprezentanţi ai firmelor de IT, directori de şcoli private, vorbitori motivaţionali şi vedete de TV, s‑a afirmat răspicat că: „Şcoala trebuie să devină prietenoasă, digitală şi să formeze specialiştii viitorului”; „Acestea reprezintă doar câteva dintre problemele cu care se confruntă, la ora actuală, sistemul educaţional românesc, potrivit celui mai recent raport de ţară privind educaţia, publicat de Comisia Europeană în septembrie, ce arată radiografia unui sistem învechit, care pune accent pe teorie fără conexiune cu cerinţele de pe piaţa muncii şi care se opune, deseori, schimbării”. O învăţătoare dedicată proiectului a susţinut că „este important ca lecţiile şi proiectele să fie lucrate în grupuri care îşi modifică periodic componenţa, sprijinind astfel comunicarea, abilităţile de lucru în echipă şi capacităţile de leadership. Totodată, aceasta susţine stimularea creativităţii şi predarea ştiinţelor exacte prin jocuri (de ex. matematica prin Sudoku)”, de vremce ce „astfel, copiii reuşesc să înţeleagă şi să reţină mai uşor informaţiile cu grad ridicat de complexitate”. Probabil că profesorii şi elevii trebuie să se îmbrăţişeze mai des, să plângă unii pe umărul celorlalţi şi să‑şi petreacă orele „comunicând” emoţii. Ce altceva poţi înţelege din mărturisirile unui alt cadru didactic care „crede că mai importante decât cunoştinţele pe care elevii trebuie să le dobândească la clase sunt relaţiile pe care profesorii le stabilesc cu aceşti elevi. Metodele sale de predare se axează pe exprimarea sentimentelor, promovând o atitudine deschisă în relaţia cu copiii şi stimulându‑i pe aceştia să vorbească despre ceea ce simt, dar şi pe conceptul unei şcoli creative”. Dacă veţi spune că astfel se pierde timpul în clasă, unde copiii nu vor mai învăţa nimic, aveţi dreptate. Dar, de fapt, aceasta e ideea.
Directiva „de sus” prevede ca timpul de predare să scadă pentru a creşte timpul de jucat Minecraft şi de verificat celularul: „Potrivit studiului TALIS 2018, realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în 48 de ţări şi economii, profesorii din România petrec 81% din timpul unei lecţii obişnuite cu procesul efectiv de predare şi învăţare, faţă de media UE de 77,8%. Restul timpului rămas (19%) îl reprezintă orele în care copiii au rolul principal: pun întrebări, experimentează, dau feedback colegilor, se autoevaluează. În ultimii 5‑10 ani, timpul petrecut în clasă cu procesul efectiv de predare şi învăţare a scăzut în aproximativ jumătate din statele participante la cercetare, în timp ce în ţara noastră, în ultimii cinci ani, timpul petrecut în clasă cu acest proces formal de predare a rămas acelaşi. Mona Şerban, profesoară de limba engleză la Academia de Limbi Străine Smart Academy din Piteşti, îi învaţă pe elevi regulile gramaticale prin ghicitori. Totodată, aceasta le oferă celor mici exemple prezentate în cadrul unor fimuleţe şi îi lasă să negocieze structura lecţiilor – practic, ei decid ce anume vor să înveţe, oferindu‑le libertate de alegere şi exerciţii de comunicare”[2].
Acelaşi amatorism duce şi la expunerea elevilor, în numele luptei împotriva pericolelor care le pândesc vârsta în ziua de azi, la tot felul de spectacole care le pervertesc mintea. Astfel, zeci de mii de elevi din judeţele Iaşi, Vaslui, Botoşani, Suceava, Neamţ şi Bacău au fost duşi cu şcoala la vizionarea spectacolului cu piesa Oricând, cu plăcere!. Manifestările s‑au înscris în rândul „activităţilor propuse de Strategia Naţională Antidrog 2005‑2012 şi de art. 24 din Programul de guvernare pentru perioada 2009‑2012 (combaterea traficului şi consumului de droguri prin programe de educaţie comunitară, de mediere comunitară ş.a.)”. Scopul mărturisit al proiectului „este sensibilizarea şi conştientizarea elevilor – 20.000, la nivelul regiunii, cu vârste între 12 şi 19 ani, prin cele 6 turnee teatrale, totalizând 60 de reprezentaţii teatrale –, prin intermediul mesajului teatral, asupra consumului de droguri, urmărindu‑se ca beneficiari ai proiectului să devină şi părinţi, şi cadre didactice. Asociaţia «Artes», împreună cu catedra de Teatrologie a Departamentului de Teatru al Facultăţii de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie Muzicală şi Teatru din cadrul Universităţii de Arte «George Enescu» Iaşi, a selectat, din scenariile prezentate în cadrul unor concursuri de dramaturgie, textul ce stă la baza montării”. Proiectul Artă da! Droguri ba! a fost „creat şi implementat de Asociaţia «Artes» România, în parteneriat cu Centrul de cercetare al Departamentului Teatru din cadrul Universităţii de Arte «George Enescu» din Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi, SC Project Activ Iaşi”, în colaborare cu Inspectoratele Judeţene de Poliţie şi cu Inspectoratele Şcolare din cele şase judeţe ale Moldovei pomenite mai sus[3].
În mod curios, deşi piesa cu pricina a fost jucată cu atât de mult succes în faţa elevilor din clasele VI‑XII, cu sprijinul atât de multor autorităţi, niciunul dintre tinerii actori în devenire nu a ţinut să pună pe vreuna din numeroasele reţele de socializare fragmente din spectacol. Această absenţă a oricărui punct de referinţă vizuală m‑a făcut curios şi am căutat şi reuşit să pun mâna pe un exemplar al piesei, descoperind astfel un text în care tinerilor li se sugerează că toate problemele lor, inclusiv consumul de droguri, au de a face cu părinţii, care nu‑i înţeleg şi care nu comunică destul cu ei. Singurii care înţeleg problemele adolescenţilor sunt ziariştii. Adică, iarăşi, pseudo‑psihologia de oenge la modă, aşternută în limbaj suburban.
Nu contest dreptul nimănui de a pune în scenă unde vrea o asemenea piesă pentru audienţe mature, dar de ce trebuie ea jucată în faţa unor elevi de 12 ani? Cura e mai periculoasă decât ameninţarea bolii şi acest tip de descântec preventiv poate produce mai multe daune psihice decât viciul pe care, chipurile, îl ţine la distanţă. Nu înţeleg de ce se poate lupta împotriva drogurilor şi violurilor prin piese cu drogaţi şi violuri, dar nu se poate lupta împotriva drogurilor şi violurilor educând copiii să absoarbă arta şi literatura bune, limitând drastic timpul petrecut online şi filtrând, prin lege, internetul de toate porcăriile. Pe de o parte, ni se spune că nu se poate face nimic, că aşa e acum, şi, pe de altă parte, suntem siliţi să dăm bani pe tot felul de înscenări porcoase care în cel mai bun caz sunt frecţii la picior de lemn şi în cel mai rău sunt stimulente întru descompunere.
Iată fragmente din Oricând, cu plăcere!. Personajele sunt Alexia, Raluca şi Tudor, de 16‑18 ani, şi Ecler, de 19‑21 ani. Alexia şi Raluca sunt prietene, iar Alexia e îndrăgostită de Tudor, un tip misterios, care dispare din când în când fără vreo explicaţie. Iată un dialog despre carnetul cu reţete al bunicii lui Tudor dintre el şi suspinânda Alexie:
„Alexia: …Nu e frumos să umbli în lucruri care nu îţi aparţin…
Tudor: …După ce s‑a îmbolnăvit.
Alexia: Ce are?
Tudor: S‑a paradit la bibilică. Alzheimer. Şi morcovii sunt mişto.
Alexia: Glumeşti?
Tudor: Nu, chiar îmi plac!
Alexia: În legătură cu bunica ta, te ţii de cioace?
Tudor: Nu. A, nu te speria, nu e periculoasă. O ceartă pe pisică fiindcă nu merge la vot.
Alexia: Pisica? (Râde.) Iartă‑mă.
Tudor: Stai liniştită, şi pe mine mă face să râd. Ia uite la tipul ăla gras!
Alexia: E un om bolnav, cum poţi să râzi de el?
Tudor: Nu e bolnav, e beat muci. Ştiu, vorbeai de mama mare. Dacă aşa îmi vine… acum o săptămână o spălam şi a făcut în cadă. Nu mă mai puteam opri din râs şi până la urmă s‑a molipsit şi ea”.
Alexia povesteşte, în această piesă la care au fost duşi elevi de 12 ani, despre convorbirile avute cu tatăl ei, farmacist: „Tatălui meu nu îi convenea că ne întâlnim. Recunosc acum că ceva‑ceva zicea el bine, dar şi abera la greu. Îi tot dădea cu PIB‑ul, că bucureştenii ne iau nouă banii şi îi cheltuiesc pe curve şi pe droguri şi din cauza asta se termină repede compensatele la noi şi eu am râs, l‑am întrebat ce legătură e între compensate şi Tudor; el a tăcut un moment, apoi a venit cu argumentul suprem: «Proasto! Eu mă zbat pentru tine, îmi plesneşte capul de atâta muncă şi tu îţi baţi joc de mine!» Absurd, nu? La fel mi‑am zis şi eu, aşa că am trântit uşa şi m‑am dus direct la Tudor. Era cu bunica lui; unchiul lui dispăruse, cum i se mai întâmpla uneori când bea până nu mai ştia de el. Bunică‑sa era sedată, făcuse scandal la Primărie, că ea de abia îşi convinsese pisica să voteze şi pisica vrea să voteze, şi bodigarzii o săltaseră pentru tulburarea liniştii publice. Noroc că unuia i s‑a făcut milă şi a chemat Salvarea”.
Alexia descoperă că Tudor se droghează, dar promite să‑l ajute. Oricum, drogatul Tudor e salvatorul Alexiei din ghearele tiranicului ei tată:
„Tudor: Iar ţi‑a făcut scandal don’ farmacist? (Schiţează, caricatural, câteva mişcări de dans. Ea nu reacţionează.) Ia‑o mai uşor…
Alexia: Nu mai suport. Plec.
Tudor: Ce s‑a mai întâmplat?
Alexia: I‑a făcut mamei scandal că de ce am desfăcut eu o sticlă de apă minerală când mai era una desfăcută.
Tudor: Păi, şi de ce i‑a făcut ei scandal?
Alexia: De idiot ce este, i‑a zis că de aia sunt eu iresponsabilă, că ea nu a ştiut să‑mi dea educaţie! A pocnit‑o, iar mie mi s‑a făcut frică şi am fugit…
Tudor: Ce cretin. Şi luzeriţa aia de maică‑ta de ce îl suportă?”
În cele din urmă, Alexia devine şi ea dependentă de droguri. Dar chiar şi aşa e vigilentă cu pensionarii:
„Tudor: (Acasă la el.) Ieşim?
Alexia: Da.
Tudor: Unde?
Alexia: Unde vrei tu.
Tudor: Nu ştiu unde vreau. În Crâng?
Alexia: Să mă scoată din sărite toţi babalâcii ăia cretini?…
Tudor: Aşa e, sunt enervanţi rău”.
După un şir de alte scene degradante şi isterice servite în ritm de mitralieră, Ecler, traficantul de droguri al celor doi, intră în scenă pentru a domina finalul piesei:
„Ecler: Cu sau fără cauciuc? (Pauză.)
Alexia: Ce?
Tudor: Cum?
Ecler: Când deranjaţi pilaful. Matur! …Generozitate… nu vreau să vă ofilească urechiuşele. Când faceţi sex, faceţi cu cauciuc?
Alexia: Nu văd ce legătură…
Ecler: E doar o întrebare.
Alexia: (Nesigură.) Cu.
Ecler: E bine. Nu vreţi să vă faceţi cu vreun ciutan. Oricum nu eşti pregătită să naşti.
Eşti prea slabă. (Începe s‑o pipăie ca să‑i exemplifice.) Ca să alăptezi îţi trebuie ţâţe serioase, nu năsturei de ăştia! Şi uite. Ai bazinul prea mic. Ai putea chiar sa mori la naştere”.
Scena e fără ieşire:
„Ecler: Nu plecaţi nicăieri. Nu înainte să dau şi eu un pic la scoică.
Tudor: (Îl înfruntă.) Nu.
Ecler: Eu nu te‑am întrebat dacă eşti de acord, eu ţi‑am spus ce o să se întâmple. Acum: poţi să rămâi aici şi să te uiţi la televizor – ba chiar o să‑ţi mai dau şi‑o bere că‑s băiat salon – sau poţi s‑o faci pe ciumegul, caz în care te voi călca în picioare. Tu alegi. (Pauză scurtă.) Nu ai înţeles… Dacă mă faci să repet am dreptul la două numere. O să dureze.
Tudor: (O ia de mâna pe Alexia şi dau să plece.) Hai. (Ecler îl loveşte puternic; Tudor cade, îşi pierde cunoştinţa. Ecler o înghesuie pe Alexia. O prinde de păr, ea încă se opune. El scoate un cuţit.)
Ecler: ‘r‑ai a dracu’ de paragladină, ştoarfă ordinară ce eşti, curvă de talcioc… ”
La această piesă, elevii de gimnaziu au fost însoţiţi de profesori, diriginţi, reprezentanţi ai forţelor de ordine.
Rezultatul acestui cocktail Molotov de haos, ideologie şi căpuşare a fost şubrezirea sistemului de învăţământ din România. Ca şi în cazul marilor sectoare ale economiei româneşti, sistemul de învăţământ a intrat acum în faza finală de disoluţie: în care va fi jumătate lichidat, jumătate privatizat. Lichidarea a început prin comasarea şcolilor săteşti, un ideal al românilor din anii formării României moderne care acum se vede abandonat. Populaţia şcolară oricum e în descreştere, şi un procent din ce în ce mai mare al noilor cohorte şcolare merge la şcoli private.
Finalul e previzibil, viitorul îmi e cunoscut. L‑am vizitat (15 ani de viaţă în America de Nord, în SUA şi Canada, unde am predat la nivel universitar şi am avut copii în şcoli publice şi în homeschooling) şi am văzut că nu funcţionează. Ceea ce e mai puţin elucidat e trecutul. De ce anume a trebuit să purcedem la „reforma” învăţământului românesc? Unde şi când s‑a simţit nevoia socială de răsturnare din temelii a şcolii clasice? Care au fost imperativele? Singura explicaţie care ni se dă acum e că trebuie „schimbare”.
În prezent, inspectoratele şcolare judeţene din România derulează un program, finanţat generos, desigur, de Guvernele Islandei, Norvegiei şi Liechtensteinului (nişte mari puteri educaţionale, alături de Finlanda), numit „Profesorul, agent al schimbării” şi în cadrul căruia s‑au „implementat multe workshopuri” (citez din profesorii care sunt agenţi ai schimbării[4]). Naivitatea acestor „agenţi ai schimbării” este uluitoare şi iese în evidenţă din paragrafe precum cel al unei profesoare de Limba şi literatura română: „Pentru mine, a fi agent al schimbării este un lucru normal, deoarece zi de zi mă confrunt cu provocările educaţiei. Mi‑am dat seama că mă pot schimba atunci când am fost selectată să particip la cele două vizite, în anul 2013 şi 2014, în cadrul Comisiei Europene de la Bruxelles, pe baza completării unor rapoarte pe teme europene, organizarea unui club «Europa, casa noastră» […]. Profesorul ca agent al schimbării este permanent preocupat de provocările majore, sub semnul aplicării noii Legi a Educaţiei […]. Un agent al schimbării iese din rând şi îşi creează propriul rând. Este înzestrat cu mentalitate antreprenorială, poate reda speranţa şi încuraja acţiunea, aceasta dovedindu‑se prin realizarea unor articole în reviste de specialitate”. O altă profesoară, tot de limba română, nici nu‑şi trage răsuflarea în timp ce ne mitraliază cu rafale de cuvinte de lemn: „Sunt agent al schimbării pentru că, din punctul meu de vedere, educaţia prin şi pentru cultură, în mediul şcolar, dar mai ales extraşcolar, este o modalitate de învăţare relativ nouă şi benefică în ceea ce priveşte rezultatele sale pozitive asupra elevilor, ce se realizează printr‑o diversitate de activităţi de educaţie de tip nonformal, prin folosirea unor strategii inovative (peer le[a]rning; reading the city sau prin education outside the classroom)”. În cadrul acestui proiect, la ISJ Olt şapte inspectori şcolari au fost „formaţi în cultura şcolară democratică”, cultură ale cărei „linii directoare” sunt „interculturalitatea, mobilitatea transnaţională şi cooperarea şcolară”[5]. Chiar avea nevoie învăţământul românesc de o asemenea producţie de limbaj de lemn, propagandă şi maculatură pentru a‑şi dospi calitatea? Le foloseşte profesorilor? Le foloseşte elevilor? Cui îi foloseşte să fie luat pe dinainte şi târât prin jargonul cleios al „reformei” şi „modernizării” ca ţăranii smulşi în goana calului, cu arcanul, de tătari? Cum se poate naşte „un viitor mai bun”, adică un sens, din asemenea aglomerare de nonsensuri? Cum să fie profesorul „agent al schimbării”? El trebuie să fie un reprezentant al lucidităţii, adică al stabilităţii pe care ţi‑o permite doar situarea pe coordonate axiologice ferme, încercate de vreme. Profesorul nu poate să‑i înveţe mare lucru pe elevi atât timp cât trebuie să jongleze neîntrerupt cu metaforele inepte şi conceptele defectuoase ale „schimbării”. Un om concentrat pe măciucile şi panglicile retorice de la sol nu poate să inspire nimănui nimic pentru că nu poate privi pe nimeni în ochi. Privirea lui e fixată pe măciuci, sufletul lui e preocupat de panglici.
Ni se spune că şcoala trebuie să pregătească elevii pentru meseriile de viitor în acelaşi timp în care ni se spune că acum există meserii la care nici nu ne‑am fi gândit acum 20 de ani. Şi atunci cum putem produce astăzi elevi pregătiţi pentru meseriile de pe faţa nevăzută a lui răspoimâine? Doar pregătindu‑i în sens clasic cât mai bine cu putinţă, învăţându‑i să fie cât mai autonomi cu putinţă şi predându‑le tot sistemul de orientare de care dispunem, singurul care nu îi va lăsa baltă într‑o lume în veşnică schimbare. De unde putem extrage repere dacă nu din trecut? Cum putem extrage repere din viitor: trimitem pe cineva acolo?
Ni se mai spune mereu şi că „aşa e acum”. Sigur, dar cine face ca acum să fie „aşa”. Cine a fabricat acest „aşa”? Şi ce se ascunde sub acest scurt adverb? Înainte de a fi „aşa” a fost altfel. Care au fost motivele pentru care ne‑am urnit din acea stare? Cine şi de ce a dat impulsul care a făcut ca, de atunci încoace, să nu ne mai putem opri din rostogolire chiar dacă ne descompunem?
Fragment din vol. Deşcolarizarea României.
Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană
Note:
[1] „Stilul de gândi ca un antreprenor, care nu e un mare rezolvitor de probleme, e un descoperitor de oportunităţi. Toate şcolile sunt setate să formeze rezolvitori de probleme. Şcoala îţi dă probleme, de matematică, de chimie etc. Dacă rezolvi problemele respective, îţi dă notă mare. Ce e recompensat în şcoală? Capacitatea ta de a rezolva probleme date […] Antreprenorii nu sunt aşa. În viaţă, dimineaţa, realitatea nu este aşa să iasă în faţă cu o tablă pe care să fie scris: iată problemele pe care le ai de rezolvat azi, se dă cutare, se cere cutare! […] Poţi fi oricât de deştept dacă nu vezi oportunitatea: fii atent, în locul ăla, terenul ăla aş putea să‑l cumpăr că e foarte ieftin şi să fac un teatru în aer liber să dezvolt activităţi de loisir, hai să‑l cumpăr!” Autorul acestor directive inspiraţionale întru ale educaţiei e Mircea Miclea, fost ministru al educaţiei, director al Cognitrom, o companie din Cluj a cărei deviză e: „Integrăm cercetările din psihologie cu soluţiile din IT pentru a produce noi cunoştinţe, soluţii, produse şi servicii inovative.” (http://www.cognitrom.ro/)
[2] Roxana Ghiorghian, „Reforma în învăţământul românesc: Şcoala trebuie să devină prietenoasă, digitală şi să formeze specialiştii viitorului”, stiripesurse.ro, 15 noiembrie 2019 (https://www.stiripesurse.ro/reforma-in-invatamantul-romanesc-scoala-trebuie-sa-devina-prietenoasa-digitala-si-sa-formeze-specialistii-viitorului_1402628.html)
[3] L. D. Clement „Artă da! Droguri ba!”, Crai nou, 11 septembrie 2009
[4] http://www.isjiasi.ro/documente/proiecte/SEE2018/Profe-sorul_agent%20al%20schimbarii%20var%20%20%2004.06.2019.pdf. Aceasta e broşura de la ISJ Iaşi, dar proiectul a fost derulat şi în judeţele Călăraşi (https://www.isj-cl.ro/images/Curriculum/Proiecte%20europene/FONDURI%20NORVEGIENE/Fisa%20proiect%20eea_calarasi.pdf), Alba (https://cjrae-ab.ro/wp-content/uploads/2019/09/Volum-lucr%C4%83ri-simpozion-%E2%80%9DProfesorul-agent-al-schimb%C4%83rii%E2%80%9D.pdf) sau Olt (https://www.isjolt.ro/ resurse- educationale-deschise-manual-pentru-construirea-culturii-democratice-scolare-cu-profesorul-ca-agent-al-schimbarii/).
[5] https://www.isjolt.ro/democratic-school-culture-with-teacher-as-a-change-agent/
