Viaţa intelectuală franceză în timpul celor două mandate ale generalului de Gaulle la Elysée este, ca întotdeauna, spectaculoasă, eliberatoare de energii novatoare, dar tensionată, mai frământată decât altădată. Democraţia a fost pusă la grea încercare de revolta studenţilor din mai/iunie 1968. O revoltă ivită parcă din senin, fără cauze sociale imediate decât dacă, printre acestea, ar fi de acceptat eventuala prioritate a politicii în faţa cursurilor din amfiteatre.
Altfel, Franţa cunoscuse un deceniu de prosperitate, iar consumismul se instalase în modul de viaţă al francezilor. Încă şi mai ciudat este faptul că revoltele studenţilor au izbucnit într‑un mediu al libertăţii entuziaste şi pe fondul unei vieţi intelectuale înfloritoare. Cultura franceză îşi recăpătase, prin cinematografie, teatru, literatură, arte plastice, un loc în preferinţele multor popoare. Elita franceză trăia momente de răsfăţ câştigat de prestigiul curentelor de gândire ozonificată. Inaugurat la 20 septembrie 1946, Festivalul filmului de la Cannes aduna anual floarea cinematografiei mondiale. François Mauriac în 1952, Albert Camus în 1957 şi Jean‑Paul Sartre în 1964 primeau Premiul Nobel pentru literatură. Din 1962, Francofonia a devenit alternativa culturală a imperiului colonial francez de ieri. Autoritatea Bisericii catolice nu se mai manifesta cu vigoarea de altădată. Şi, extrem de important, societatea franceză rămânea aproape indiferentă faţă de modelul bipolarismului, care opune dreapta liberală şi individualistă stângii socialiste şi internaţionaliste. Cu titlu de exemplu, scriitori Malraux şi Aragon, filosofii Sartre şi Michel Villey ilustrează aceste direcţii. Sunt ani de căutări care răspund frământărilor existenţialiste cu aceeaşi gravitate ca şi celor sociale. Jean‑Paul Sartre vorbeşte despre „anii Gide”, exagerând importanţa scriitorului până nu de mult comunist: „Întreaga gândire franceză a acestor ultimi ani ’30, că vrem sau nu, oricare au fost coordonatele acestora, Marx, Hegel, Kierkegaard, ar trebui să se definească, de asemenea, în raport cu Gide”. Prea mult! Mult prea mult chiar dacă am lua în serios importanţa acordată modificărilor resimţite în planul moravurilor în societatea franceză. Gide este un caz. Volumul Les Nourritures terrestres nu‑l impusese pe măsura ambiţiilor lui, încât, în căutarea notorietăţii, scrie mult, publică mult. În eforturile lui de a se face cunoscut cu orice preţ strecoară un volumaş de 19 file intitulat Corydon, o confesiune despre orientarea lui sexuală. Claudel, scriitor catolic intransigent, îi cere să nu iasă în public cu o astfel de carte; Jacques Maritain insistă şi el să renunţe să scrie despre astfel de „adevăruri periculoase”. În zadar, Gide nu renunţă. Un alt episod de teribilism îl produce Simone de Beauvoir, tovarăşa de cafenea şi de stalinism a lui Sartre, în plus lovită de valul „freudinist”, care publică, în 1949, o altă carte scandaloasă, Le deuxième sex, în care nu se sfieşte să prezinte naturalist universul feminităţii. În acelaşi timp, politic vorbind de data asta, dadaiştii şi suprarealiştii, aflaţi şi ei în căutare de vizibilitate, îşi fac din „strigătele de revoltă” o profesiune de credinţă, afirmându‑se zgomotos ca marxist‑leninişti. Claudel îi atacă frontal pe susţinătorii dadaişti şi suprarealişti ai lui Gide: niciunul nu a contribuit la adevărata înnoire a creaţiei. Breton îi răspunde cu năduf printr‑o scrisoare deschisă: „Puţin ne interesează creaţia. Cu toate forţele noastre, vrem ca revoluţiile, războaiele şi insurecţiile coloniale să îngroape această civilizaţie occidentală a cărei drojdie voi o apăraţi până la Răsărit; noi cerem să fie distrusă ca stare de lucruri inacceptabilă pentru spirit”. Tablou interesant, nu‑i aşa? Să mai adăugăm acestor manifestări consecinţele războiului din Algeria, ale decolonizării şi ale influenţei Moscovei prin intermediul Partidului Comunist.
Peisajul este mult mai complet, dar exemplele de mai sus contează în evoluţiile din viaţa intelectuală franceză până în acel mai 1968. Dacă este greu să găsim o cauză imediată a jacqueriei de la Sorbona, o putem plasa fără greşeală pe acest fundal. Atmosfera din acel mai 1968 amintea de disputele stârnite de „afacerea Dreyfus” de după războiul franco‑german din 1870‑1871. De data asta, noii „dreyfusarzi” ies din amfiteatrele universităţilor şi îi antrenează pe francezi în ritmul vertiginos şi terifiant al bulversărilor sociale. La rândul lor, „anti‑dreyfusarzii” din dreapta scenei politice îşi vor uni eforturile pentru a îngrădi cât mai mult influenţa stângii. În toiul răzvrătirilor, apar noi elite politice şi intelectuale în mediul academic şi universitar favorabile lui de Gaulle. Frontierele libertăţii individuale, ale libertăţii de gândire sunt luate cu asalt. Cauzele nu sunt neapărat interne.
Comuniştii francezi contribuie prin publicaţiile pe care le controlează la diabolizarea „imperialismul american”, iniţiază o campanie împotriva instalării de baze militare NATO în Franţa. Mulţi dintre intelectuali care luptaseră în Rezistenţă îngroaşă rândurile Partidului Comunist. Două episoade vorbesc de puterea strategiei sovietice, Congresul mondial al intelectualilor pentru pace, din 25/ 28 august, de la Wroclaw, şi Congresul mondial al păcii de la Stockholm, din 18 martie 1950. Economistul Laurent Casanova îi ceruse lui Picasso un desen, şi pictorul realizează faimosul porumbel al păcii ce va deveni emblema congresului. Rezultatele sunt surprinzătoare, Apelul pentru pace adoptat la Stockholm va fi semnat de milioane de europeni. Printre aceştia se aflau universitari, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă. În Franţa găsim nume de prestigiu: Maurice Chevalier, Pierre Renoir, Marc Chagall, Armand Salacrou, Gérard Philipe, Marcel Carné, Jacques Prévert etc. O parte din presa franceză se aliniază din mers mişcării orchestrate de Moscova. Revistele de stânga Esprit şi Les Temps modernes se refugiază în utopia unei Europe neutre şi socialiste. În 1950, Roger Stephanne, Claude Bourdet, Gilles Martinet, cu sprijinul lui Maurice Laval, Hector de Galard şi Claude Estier, scot importanta publicaţie Le Nouvel Observateur. Primii trei, foşti combatanţi în Rezistenţă, vor imprima revistei o orientare marxistă şi anti‑americană. Pe plan european, ca ecou la vremea ocupaţiei trupelor Wehrmachtului, este atacată doar Germania Federală, condusă de cancelarul Adenauer, nu şi Germania democrată aflată sub ocupaţie militară sovietică.
În opoziţie cu puternicul curent de stânga se manifestă presa de dreapta susţinută de republicani, de liberali, dar şi de democraţii şi socialiştii anti‑stalinişti. Port‑drapelul lor este Le Figaro la care colaborează, ca editorialist, Raymond Aron. La început, audienţa publicaţiei este limitată, anti‑comunismul acesteia. Profesor universitar, Aron cunoştea bine marxismul, avea prieteni printre universitarii comunişti, dar a preferat să se aşeze în interiorul curentului de dreapta. Alături de intelectuali cu orientări încă moderate, cum ar fi Léon Blum, André Gide, François Mauriac, Remy Roure, Georges Duhamel, Albert Camus (unii dintre aceştia comunişti încă!), Aron va participa la organizarea Congresului pentru libertatea culturii, replică la cel organizat în 1948, la Wroclaw. Tema congresului dreptei este libertatea ca alternativă la totalitarism. O revistă, Kultura, devine tribună a denunţării stalinismului şi a lagărelor de concentrare din URSS. Aron scrie despre aservirea Europei de către Rusia sovietică şi consideră că cea mai bună manieră de a fi evitat războiul – direcţie susţinută de mondialiştii păcii şi de aripa „neutraliştilor” – este împiedicarea transformării „războiului limitat” în „război total”. Prea clară ideea nu este, desigur, dar ea corespundea politicii Franţei în Indochina şi în Algeria. Important era că dreapta demasca politica agresivă a lui Stalin, că urmărea să anihileze teza „superiorităţii URSS” care făcuse prozeliţi în rândul intelectualilor francezi. Revista avertiza să nu se repete greşeala făcută de democraţiile occidentale faţă de Hitler. „Occidentul nu are nici o intenţie de hegemonie sau de cruciadă. Prin slăbiciunea sa, nu prin forţă, riscă să cadă în greşeala democraţiilor faţă de Hitler, să se precipite spre catastrofă. Divizat, pasiv, dezarmat, Occidentul trezeşte tensiunea Cezarului roşu. Unit şi hotărât, el descurajează toate veleităţile de agresiune armată”. Oarecum la centru se situează ziarul Le Monde, condus de Hubert Beuve‑Mery. Lansat la 19 decembrie 1944, Le Monde, succesorul lui Le Temps, se alătură eforturilor de contracarare a propagandei Moscovei. Generalul de Gaulle are o contribuţie directă la apariţia Le Monde‑ului pe care şi‑l dorea oficios al Republicii. Directorul ziarului, Beuve‑Mery, a menţinut, mult timp şi în bună măsură, independenţa publicaţiei.
Aceasta ar fi o schiţă a peisajul intelectual în care se dezvoltă revolta de la Sorbona pe care Sartre o preia din mers şi o scoate în stradă. Dacă Gide, comunist şi el o vreme, s‑a dezis de Uniunea Sovietică după un voiaj la Moscova, Sartre a rămas comunist fidel. Autoritatea lui ca profesor la Sorbona l‑a ajutat să manevreze studenţimea şi să provoace extinderea nemulţumirilor în toată Franţa. Este evenimentul care îl va determina pe de Gaulle să ceară din nou consultarea poporului. Va câştiga în privinţa confirmării lui ca preşedinte, va pierde când va forţa, cu un al doilea referendum, o reformă administrativă de amploare naţională. Sartre gândise implicarea lui în revoltele studenţilor cu intenţia de a orienta mişcarea împotriva lui de Gaulle. În parte, i‑a reuşit.
Târziu, capii răzmeriţei au realizat că miza lor a fost una falsă. Doar doi‑trei au continuat să rămână în rândurile stângii. Una dintre aceste căpetenii, Bernard‑Henri Lévy, încearcă să motiveze ideea de libertate a sorbonarzilor din mai 1968: aceasta ar fi depins de capacitatea de a gândi liber, cu propriul cap, fără tutelă. Astăzi ştim, crede noul filosof, că libertatea este spiritul secolului Luminilor, deci, al democraţiei. Ceea ce, cu siguranţă, ar fi putut să afle ca student, dacă l‑ar fi citit pe filosoful Sartre şi nu l-ar fi urmat, în mai 1968, pe omul politic Sartre.
După răscolitorul an 1968, de Gaulle nu a mai fost contestat nici măcar de adversari. Ideile lui despre politică şi despre libertate nu şi‑au pierdut din interes. Astăzi, criza gravă a Uniunii Europene îi face pe tot mai mulţi să se întrebe dacă gaullismul nu ar oferi soluţii pentru viitorul Europei. Ce poate fi încă valabil din gaullism? Raţiunea acesteia: statul puternic, naţiunea puternică şi Europa patriilor. Generalul credea că „supra‑naţionalitatea este absurdă, nimic nu este deasupra naţiunii”. „Rolul nostru în lume, spunea el în 1962, este să încurajăm popoarele să fie mândre de ele însele, să afirmăm din ce în ce mai limpede personalitatea proprie a acestora, respectând pe a altora. Asta este vocaţia noastră. Asta este datoria noastră”.
■ Fragment din vol. Charles de Gaulle, monarhul celei de a V‑a Republici, în curs de apariţie
George Apostoiu
