Regina Maria a României. Rafinament şi eleganţă
Apreciată ca o mare frumuseţe a vremii sale, părăseşte la vârsta de 17 ani Regatul Marii Britanii şi al Irlandei pentru a se căsători cu Ferdinand, Principe Moştenitor al României. Această tânără ingenuă era nepoata Reginei Victoria şi a Ţarului Alexandru al II‑lea al Rusiei…
„La strălucirea şi duritatea diamantului ea adaugă transparenţa cristalului, o inimă de aur şi o rezistenţă de fier”, spunea contele Saint‑Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, despre frumoasa, eleganta şi admirata Maria, Regina României.
Apreciată ca o mare frumuseţe a vremii sale, părăseşte la vârsta de 17 ani Regatul Marii Britanii şi al Irlandei pentru a se căsători cu Ferdinand, Principe Moştenitor al României. Această tânără ingenuă era nepoata Reginei Victoria şi a Ţarului Alexandru al II‑lea al Rusiei.
Frumuseţea şi eleganţa Reginei Maria a României erau de notorietate, creând o puternică emoţie celor care o vedeau, fascinaţi de calităţile sale fizice şi caracteriale. Din aprecierile contemporanilor, dar şi din jurnalul personal aflăm de preocupările Regina Maria pentru vestimentaţie. A considerat, din dorinţa de a fi o apariţie cât mai plăcută celor din jur, chiar şi supuşilor, că limbajul vestimentar o va susţine în acest sens. În Jurnalul său se găsesc o serie de descrieri ale vestimentaţiei sale cu diverse prilejuri. Ştefania Dinu (Ciubotaru) ne povesteşte în articolul intitulat Vestimentaţia Reginei Maria din B.M.I.M (2003) despre festivităţile de încoronare ale Ţarului Nicolae II, prilej de care regina îşi amintea cu plăcere: „Găteala cu care dobândii cel mai mare succes era rochia şi lunga mantie de gală dăruită de regina Carmen Sylva, regina‑poetă. Inspirată de vârsta mea fragedă, de părul meu bălai şi de ochii mei albaştri, hotărâse că trebuie să facă din mine o adevărată domniţă din basme; aşadar, poruncise o rochie şi o manta regală cu trenă de Curte,
amândouă cusute pe de‑antregul cu ramuri de măceşi şi cu mii de petale de trandafiri răspândite; până şi voalul ce purtam, sub o coroană alcătuită dintr‑un cerc de diamante, era presărat cu petale de trandafir sălbatic; această rochie, lucrată într‑una din şcolile noastre româneşti, mă prindea bine şi eram cât se poate de mândră de admiraţia ce stârneam”.
Descrierea rochiei de mireasă pe care a purtat‑o în ziua cununiei sale, la 10 ianuarie 1893, este emoţionantă. Acest eveniment a fost considerat de tânăra prinţesă ca unul ireal, mai ales că zorii zilei au venit cu dangătul clopotelor care anunţau nunta ei. „Prinţesa din vis purta o rochie albă din mătase grea reiată, cu fusta în formă de clopot şi mânecile exagerate de la începutul anilor ’90. Rochia era brodată cu perle şi bănuţi minusculi din argint întrucât nu‑i plăceau voalurile din dantelă i s‑a permis să poarte unul de tul, prins de o diademă din diamante peste care era aşezată o coroniţă din flori de portocal. A fost singura concesie ce i s‑a permis, în rest, ideile romantice ale lui Missy în legătură cu o vestimentaţie rafinată s‑au topit în faţa preferinţei mamei sale pentru o costumaţie greoaie. În memorii ea s‑a descris drept o „fetiţă subţire şi fără forme, cu părul foarte blond, ondulat à la Regina Alexandra, pieptănat cuminte pe frunte”, spunând că „i‑a lipsit demnitatea necesară pentru a face faţă ocaziei şi greutăţii excesive a veşmintelor”.
Încă de la venirea sa în România, încântătoarea şi fragila prinţesă Maria a căutat să fie în pas cu moda vremii. Trebuie amintit că la 1893 stilul artistic vestimentar purtat de elitele europene era stilul Art Nouveau. Mânecile à gigot, talia strânsă şi pălăria cu boruri generoase erau doar câteva caracteristici ale toaletelor timpului. Astfel, Regina Maria menţionează în scrierile sale despre preocupările vestimentare ale ei şi ale sorei sale, Ducky, cum că aveau întotdeauna grijă ca rochiile, mantalele şi umbrelele să alcătuiască împreună o plăcută armonie. Acestor toalete alese cu grijă li se alăturau, pe la anul 1897, pălăriile uriaşe, tip lighean, pe care le numeau „pălăriile împărătesei Eugénie”. „Ne prindeau foarte bine – îşi amintea Regina – şi dădeau mai mult farmec mişcării noastre când salutam lumea (cu ocazia plimbărilor cu trăsura la şosea, alături de elita bucureşteană)”.
Îşi comanda toaletele la diferite case de modă cunoscute, trecând chiar de multe ori peste temutele restricţii ale Regelui Carol I. „În tinereţe, idealul meu erau rochiile purtate de actriţele mari pe scenele pariziene. Nu‑mi dădeam seama că uneori mă îmbrăcam în chip prea arătos”, mărturisea peste ani Regina Maria. Îşi amintea, de asemenea, despre o „rochie în lungi falduri, din crêpe‑de‑Chine negru, brodată cu fir de aur şi cu albastru ca peruzeaua; mânecile erau lungi, strâmte şi se sfârşeau într‑un colţ ce acoperea puţin mâna; o purtam cu mică pălărie neagră în formă de tricorn; mă prindea foarte bine, dar îmi închipui că totul era cam bătător la ochi”. Temerile reginei au fost întemeiate, deoarece a fost mustrată de fosta guvernantă a mamei sale, contesa Alexandrine Tolstoi, care i‑a ţinut o predică împotriva prinţeselor prea gătite: „Nu se potriveşte ca o prinţesă să poarte rochii de acest fel; mi s‑a descris în amănunte toaleta d‑tale; de altfel mi s‑a spus că te prindea foarte bine”. Din descrierea acestui moment reiese foarte clar nonconformismul firesc al unei tinere prinţese, dorinţa sa de a depăşi o serie de bariere impuse de protocolul Casei Regale, dorinţa de libertate deplină în relaţiile cu cei din jur.
Ţinutele purtate în diferite ocazii erau remarcate şi apreciate de toţi cei care o înconjurau. Acestea erau descrise chiar de Regina Maria.
Orice femeie cochetă îşi aminteşte toaletele elegante purtate cu diferite prilejuri, cu atât mai mult o regină. Altă ţinută de gală descrisă de regina Maria este cea purtată la încoronarea regelui George al V‑lea al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei (la 22 iunie1911), eveniment la care a participat împreună cu regele Ferdinand ca reprezentanţi oficiali ai României. Cu acest prilej a purtat o rochie lungă, albă, dintr‑o mătase ce curgea în falduri grele, sfârşindu‑se printr‑o trenă bogată, în timp ce pe cap avea o coroană de diamante. Întâmplarea pe care o relatează în continuare este memorabilă. În timpul dansului, trena s‑a încolăcit în jurul picioarelor invitaţilor, făcându‑i să cadă pe mai mulţi dintre ei. „După aceea mă trăsei la o parte, îngrozită de ce pricinuisem, îmi luai locul pe Estrada pregătită musafirilor regali, unde am rămas ca o simplă spectatoare; a fost una din adunările cele mai strălucite şi elegante ce mi‑a fost dat să văd”.
Întotdeauna Regina Maria susţinea eleganţa rochiei cu bijuterii potrivite şi preţioase. Gustul său rafinat pentru accesorii a fost satisfăcut, în parte, de darurile primite la căsătoria cu Ferdinand, acestea fiind în special bijuterii lucrate în atelierele europene vestite ale timpului. I‑au plăcut safirele şi perlele, ceea ce a determinat‑o să‑şi alcătuiască o veritabilă colecţie de bijuterii, piese de o frumuseţe rară.
După ce devine regină, Maria acordă o atenţie sporită vestimentaţiei oficiale şi de curte, având în vedere protocolul Casei Regale. De exemplu, în perioada neutralităţii, când contele de Saint‑Aulaire a venit să‑şi prezinte regelui Ferdinand scrisorile de acreditare, era de la sine înţeles că în conversaţiile care urmau formelor protocolare orice aluzie la război sau la neutralitate trebuia evitată. Rochia purtată cu acest prilej de Regina Maria era în culori vii, asortată cu uniformele multicolore ale diplomaţilor şi ale militarilor, care a atras admiraţia ministrului Franţei. În timpul conversaţiei s‑a amintit, la un moment dat, şi de moda pariziană. Într‑o frază cu tâlc, Regina Maria se va exprima plastic, nedorind să pară o declaraţie politică: „Cum vedeţi, mie nu‑mi plac culorile neutre”.
Sfârşitul Războiului cel Mare va însemna, pentru poporul român, o mare izbândă, înfăptuirea unităţii naţionale, iar suveranii României au fost primiţi cu multă bucurie în Bucureşti, Capitala României reîntregite. Cu prilejul dineului oferit ofiţerilor francezi şi britanici, la Palatul Cotroceni, în ziua de 18 nov./ 1 dec. 1918, Regina a avut veşminte extrem de elegante, dar nicio bijuterie. Ea a făcut afirmaţia: „Toate bijuteriile mele sunt sau nu mai sunt la Moscova; s‑ar putea să nu le mai văd niciodată”.
Regina a iubit poporul român şi tradiţiile acestuia, preferând să poarte în multe ocazii elemente ale costumului ţărănesc şi de sărbătoare, adaptându‑l eleganţei europene. Asistăm, deci, la un stil eclectic în vestimentaţia de la Curte, personalizat de reginele care vor transforma costumul tradiţional românesc într‑un stindard.
După Primul Război Mondial, întregirea României a impus găsirea trăsăturilor comune, specifice întregii ţări. Portul cel mai reprezentativ pentru România Mare a fost considerat costumul de Muscel, legat de prima capitală a Ţării Româneşti, Câmpulungul din vremea lui Mircea cel Bătrân. Lucrat în ateliere speciale, cu fir şi paiete, costumul de Muscel era îmbrăcat la horă până şi în zona Sucevei. Principesa Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, a îndrăgit veşmintele ţărăneşti şi le‑a purtat ori de câte ori a avut prilejul. De altfel, de la viitorul soţ, principele Ferdinand, ea primeşte în dar un frumos costum de Muscel, primul său costum popular. După Leo Claretie, „prinţesa Maria nu era româncă, dar s‑a românizat. Această românizare a concretizat‑o mai ales prin prisma înclinaţiilor sale artistice”. Prinţesa s‑a complăcut să îmbrace fermecătoare veşminte ţărăneşti, cu broderiile lor fine şi strălucitoare, să fondeze societăţi, să facă să renască industriile artistice naţionale. A fost foarte pasionată de frescele vechilor mănăstiri, de arcurile joase, de capitelurile trapezoidale, de penumbrele misterioase ale mănăstirilor de altădată şi de capelele seculare. Totdeauna imaginativă şi inspirată, Principesa Maria purta costumul popular în chip foarte personal, adoptând piesele după gustul său. Astfel, ea nu‑şi va aşeza niciodată marama de borangic peste păr, ca un văl, aşa cum făcea Regina Elisabeta, urmând moda ţărăncilor, ci şi‑o va înfăşura strâns în jurul capului şi pe frunte, aproape ca un turban, lăsând să‑i atârne marginile pe spate, ca o mantilă. Considera că portul popular îi prindea foarte bine şi pe copiii săi, aşa că, adesea, aceştia erau îmbrăcaţi ca ţărăncuţe şi ciobănaşi, coborâţi parcă de pe pânzele lui Nicolae Grigorescu. A ţinut ca ei să fie imortalizaţi de obiectivul aparatului fotografic astfel, alături de ea, ca o veritabilă familie de ţărani. Pasiunea pentru portul tradiţional românesc nu s‑a estompat vreodată. Astfel, la 12 februarie 1927, Maria, devenită între timp regină, participa împreună cu nora sa, principesa Elena, la o reuniune, amândouă îmbrăcate în port naţional, aşa cum menţiona în jurnalul său: „Seara a trebuit să mergem în costum românesc la o întrunire a Ligii Culturale la Cercul Militar”. În acest gen de costumaţie foarte personală a fost surprinsă Regina Maria în foarte multe fotografii, înainte şi după război. În 1918, la Bicaz, unde se retrăgea adesea într‑o căsuţă ţărănească, apare pozând în pridvor alături de Nadejde Ştirbey, soţia lui Barbu Ştirbey, amândouă în port popular. Când suveranii vizitează Transilvania în mai‑iunie 1919, Maria poartă un fel de scurteică pe talie, cu poalele evazate, brodată pe piept, la umeri şi manşete, în spirit popular. Şi la Balcic, îndrăgita ei reşedinţă de vară de pe malul Mării Negre, se îmbrăca în văluri albe, amintind de feregeaua musulmană. La Bran, regina cu fiicele şi invitatele ei purtau ie şi catrinţă, confundându‑se adesea cu ţărăncile din zonă, pe care le vizita şi cu care stătea, prieteneşte de vorbă. Capul îl avea întotdeauna acoperit cu specifica‑i legătură, ale cărei colţuri se revărsau pe umeri şi pe spate.
Maria‑Camelia Ene
