Constantin Chiriac conjugă, împreună cu echipele sale totdeauna competente şi devotate, profesionalismul, ambiţia şi perseverenţa pentru a organiza de fiecare dată impecabil Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, oraş asociat astăzi, în ţară şi pe mapamond, cu „evenimentul” FITS. De la an la an acesta a „crescut” precum protagoniştii din basmele populare româneşti. Cea de a treizecea ediţie, desfăşurată între 23 iunie ‑ 2 iulie a.c., a inclus pe afiş, cum era de aşteptat, o ofertă de peste opt sute de evenimente din optzeci de ţări! Structurată de obicei în diverse secţiuni, indor şi outdor, destinate spectacolelor de teatru, dansului, muzicii, circului, expoziţiilor, instalaţiilor, conferinţelor, lansărilor de carte etc., desfăşurate de‑a lungul a zece zile, în săli de teatru, pe stradă, în biserici, la muzee, „nebunia” lui Chiriac a transformat urbea din centrul Transilvaniei nu doar într‑un spaţiu lingvistic al cetăţii Babilonului biblic, ci şi într‑un dialog între culturi diferite.
Din păcate, dispariţia pământeană, întâmplată la începutul anului, a lui George Banu, fabulos om de teatru, prezenţă statornică a festivalului, a lăsat în sufletul tuturor iubitorilor de arta spectacolului, indiferent de formele de manifestare, o imensă tristeţe şi un imens regret de a nu‑l mai avea printre ei. Ar fi împlinit 80 de ani pe 22 iunie. Absenţa sa fizică, a harului cu care modera conferinţele de la Centrul Habitus sau Sala Mică a Filarmonicii de Stat, a disocierilor lui elevate, şi câte şi mai câte, vor rămâne însă multă vreme apăsătoare pentru toţi cei care l‑au preţuit şi admirat. Secţiunea George Banu din festival a fost un omagiu cuvenit. E adevărat, privirea nu l‑a mai zărit printre spectatori. Nici nu am mai stat la taifas, dinainte cu o cafea sau un pahar de bere, la terasele de pe pietonala Bălcescu. L‑am regăsit în schimb în cadrul expoziţiei de imagini şi texte de la Muzeul Brukenthal, având „ca suport grafic lucrări new media” de Oana Maria Cajal, în cele două cărţi lansate postum, Privirea de aproape (Editura Junimea) şi Ultima oară (Editura Muzeul Literaturii Române), în evocări ale prietenilor.
Derutată în bună măsură de spectacolul lui Tiago Rodriguez, În măsura imposibilului, revendicat dramaturgic din mai multe interviuri realizate, în şi după perioada pandemiei, în Geneva, cu persoane care lucrează în organizaţii umanitare precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Medici fără frontiere, mă decid să extrapolez înspre altitudinea creativă a lui Radu Afrim din Seaside Stories. Nu lipseşte de aici apetitul pentru temele corozive ale cotidianului. Însă traumele unui prezent tensionat, fragilitatea existenţei umane, complicatele imprevizibilităţi existenţiale, inclusiv manipulările şi diversiunile politice, sunt integrate într‑o viziune spectacologică inventivă, coerentă, nu lipsită de repere culturale. Radu Afrim menţine în opţiunile lui repertoriale un echilibru fertil între autorii clasici şi cei contemporani, între scenariile personale şi cele pe care adeseori le decupează din texte aparţinând altora. Menţionez câteva din spectacolele sale, Oraşul cu fete sărace (după nuvelele lui Radu Tudoran), Năpasta (I.L. Caragiale), Pădurea spânzuraţilor (după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu), Inimă şi alte preparate din carne (după scrieri de Dan Coman), Ierbar (după volumul de poeme Cartea plantelor şi animalelor al Simonei Popescu), Repetiţie pentru o lume mai bună (dramatizare după romanul lui Mihai Radu), ale căror texte reiterează modalităţi (oniricul, halucinantul ranforsat de poematic etc.) recognoscibile într‑o operă regizorală exemplară, cu evidente însemne convergente cu estetica afrimiană.
Pornind de la prozele scurte ale unor autori cu identitate literară afirmată, Dan Alexe, Marius Chivu, Nicoleta Dabija, Tudor Ganea, ori aflaţi la debut, precum Simona Goşu, Lavinica Mitu, regizorul realizează un scenariu dramaturgic al cărui element referenţial este marea. Şi când spunem mare, deloc surprinzător, gândurile deja se îndreaptă înspre vacanţă, nisip, plajă, soare, iubire, ba chiar înspre un câmp lexical ce trimite la un spaţiu al lejerului seducător, dacă nu şi al facilului. Numai că regizorul îi întinde spectatorului în serie capcane. Căci marea de sub orizontul privirilor, asemenea „madlenei proustiene”, prilejuieşte spectatorului o călătorie‑plonjon în marea dinlăuntru, ca să citez titlul uluitorului film al lui Amenábar, adică o suită de momente şi retrăiri ce aparţin deopotrivă trecutului. Scenografia lui Theodor Cristian Niculae, edificată la o scară minimalistă, aduce în prim-plan o fâşie de plajă a litoralului românesc. Nisip, scoici, căsuţe din lemn, stabilopozi, un bar, un post de radio estival şi un perete de plasme ca fundal în care se zbate marea, surprinsă într‑o diversitate de cadre, care invită la reverie, tinereţe şi erotism. Ţipetele pescăruşului, configurat scenic de Relu Pescărelu, ca un rapel către libertate (antagonic fluturelui imens, omniprezent, ca stază a metamorfozei, efemerului, din Inimă şi alte preparate din carne), ori apariţiile împinse înspre hilar ale cântăreţilor Nana Mouskouri (cu barbă) şi Albano & Romina Power sunt intruziuni în cursivitatea scenică aparţinând, aminteam câteva rânduri mai sus, de stilul şi esenţa artistică regizorală. În cele nouă tablouri, Alerga frumos cu genunchii la piept (Tudor Ganea), Fragil (Simona Goşu), O împreunare de vis (Dan Alexe), Vieni qua, La vulturul de mare cu peştele în gheare, Wyoming (Marius Chivu), Toţi cerceii din Vamă (Lavinica Mitu), Îi plăcea marea (Nicoleta Dabija), Te depărtezi (Nina Cassian), apar protagonişti diverşi, cu tipologii şi caractere complexe în spaţii şi timpi diferiţi care polarizează ca tramă erosul. Patroana barului, femeie lipsită de prejudecăţi, o supravieţuitoare adaptată vremurilor, neuitând să precizeze, când este cazul, că „toţi morţii erau tineri, numai eu am rămas”, Lili Aroganta, va fi martora întâmplărilor sezonului estival. Interpretată de Mirela Pană cu autenticitate şi haz dublat de o doză de vulgaritate pitorească, „tanti Lili” este personajul nodal, care dinamizează succesiunea scenelor şi fondul lor dramatic într‑o atmosferă încărcată de energie şi vibraţie. Fiecare cadru atinge o dimensiune psihologică a emoţionalului, reconstituie multiple ipostaze ale iubirii (adolescentine, filiale, agonice, în contratimp, carnale, posesive etc.) pe care le redă prin detalii plastice, gesturi şi nuanţe de interpretare remarcabile. Între regizor şi actori pare că s‑a stabilit funcţional o comunicare definitorie pentru spectacolele construite pe principiul cercurilor concentrice. Aflat faţă în faţă cu realităţi bine cunoscute, ingenios transfigurate de regizor, fiecare spectator va descoperi propriul „corelativ obiectiv” în ideea lui T.S. Eliot că emoţia poate fi exprimată şi identificată ca proces de asociere cu alte imagini, evenimente, obiecte. Cu apariţii în mai multe ipostaze, cameleonic, Theodor Şoptelea demonstrază un potenţial artistic extrem de generos. Are farmec şi stângăcie în Cătălin (adolescentul moldovean), este un El de‑a dreptul mesmerizat, cu simţurile stârnite de sex-appealul Monicăi (Liliana Cazan), femeia ieşită la plajă cu câinele Paco, pe care o urmăreşte cu privirea, finalizând un orgasm, amintind într‑o oarecare măsură de o scenă celebră din filmul Malena al lui Giuseppe Tornatore. Şi toate astea alături de Ea, iubita de aceeaşi vârstă (Cătălina Mihai, cuceritoare prin aerul de zăpăceală, prospeţime şi naturaleţe), preocupată să răsfoiască o revistă glossy şi să facă teste de compatibilitate. Nina Udrescu (Mama), în secvenţa picnicului pe nisip, ca un personaj fellinian, cu expresivitate facială de o uimire dezarmantă, dar şi cu o gestică ritualică la fel, îşi duce existenţa pierdută în universul său interior. Făcând parte din garda veche a teatrului, aidoma lui Iulian Enache (Tatăl captiv într‑o depresie rezultată în urma unui accident aviatic), actriţa punctează condiţia tragică a individului trecut prin experienţe-limită. Una din cele mai frumoase scene din spectacol este Îi plăcea marea. După dispariţia tragică a propriei surori, personajul feminin rămas în viaţă, asumându‑şi la nivel de conştiinţă ideea de vină, e interpretat de Lana Moscaliuc cu resurse de reală complexitate. Pentru a amplifica durerea, deznădejdea, precum şi puterea de regenerare, de supravieţuire, regizorul multiplică personajul, alăturându‑i încă cinci „sosii”. În acestea evoluează Alina Manţu, Laura Iordan, Anaїs Agi Ali, Mihaela Velicu şi Cristiana Luca. Secvenţa de dragoste sălbatică, violentă, dintre protagonistă şi necunoscutul ivit din apa mării, misterios ca un „zburător cu negre plete”, beneficiază de o încărcătură psihologică ridicată, sugerând o înfruntare dintre viaţă şi moarte. Moment apoteotic al descătuşării. Fiecare din cele şase interprete, înveşmântate în negru, având în mână o geamandură roşie, ca nişte nimfe ale apelor, într‑o coregrafie de rafinament şi concentrare, reuşesc să se integreze procesului moral trăit de protagonistă cu sensibilitate şi intensitate dramatică. La rândul lor, actorii Ştefan Mihai, Cristiana Luca, Marian Adochiţei, Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Cătălin Bucur, Remus Arghip, pe lângă cei deja amintiţi, îşi susţin rolurile cu implicare şi poftă de joc. Încă o dată Radu Afrim demonstrează că teatrul creează viaţă şi nu relatează viaţă.
Fără îndoială, Teatrul de Stat din Constanţa, graţie noului său manager, Erwin Şimşensohn, adevereşte proverbul că „omul sfinţeşte locul”, devenind de ceva timp din ce în ce mai vizibil pe harta teatrală a ţării. Iar Seaside Stories, deşi are anvergură de eveniment de necontestat, nu e singura reprezentaţie care îndreptăţeşte o astfel de constatare.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
