De obicei îmi este greu cu romanele ce înfăţişează viaţa de zi cu zi. De fiecare dată când reuşesc să citesc unul, simt că ar trebui să mi se acorde un premiu pentru răbdare. Dar bineînţeles că mă înşel. Ce înseamnă Căutarea timpului care a trecut, dacă nu un roman grozav de zi cu zi? Viaţa de zi cu zi ne scapă constant. Cine îşi aminteşte exact ce a făcut ieri în jurul orei 17 sau ce a mâncat alaltăieri la micul-dejun? Viaţa de zi cu zi trece, de obicei, pe lângă noi ca un hoţ în noapte. Uneori o vedem, alteori nu. De unde începe? Unde se termină? Nimeni nu pare să ştie. În orice caz, filosoful francez Maurice Blanchot a reuşit să o localizeze, când a susţinut că viaţa de zi cu zi este ceea ce se află la limita capacităţii noastre de a percepe. Un scriitor care pare să fie preocupat de această limită este Emily Bergman. În romanul Pe partea de jos a zilei, care a apărut întâi în daneză anul acesta, ea examinează diverse situaţii cotidiene din perspectiva unei femei au pair.
Aşteptările mele pentru acest roman erau destul de mari când am citit că a fost distins atât cu Premiul Michael Strunge, cât şi cu Premiul Blixen pentru Talentul Anului, precum şi alte câteva premii, precum Premiul pentru Literatură Politiken, Premiul Montana şi Premiul Criticii. Stilul sobru, simplu şi cald aminteşte de cele mai bune momente ale poveştilor pentru copii profund socialiste ale lui Hans Christian Andersen, mâhnirea lor plină de înţelepciune şi lipsa de efecte căutate, în ale sale cele mai rele dintre câteva înregistrări grăbite din jurnal, care nu au fost încă procesate. Povestea este lentă. Acţiunea este aproape inexistentă. Dacă n‑ar fi fost un vis sexual în care Anna, aşa cum se numeşte eroina poveştii, visează că face sex cu toată familia, mi‑ar fi fost greu să pătrund frumoasa suprafaţă a reclamei la şampon.
Dar întunericul este acolo. Anna fuge de o tristeţe din cauza morţii premature a fratelui ei în urma unei supradoze şi de o familie cu contururi foarte neclare. Ea merge din familie în familie de parcă ar căuta familia pe care nu a avut‑o niciodată. Lucrurile de zi cu zi devin ca un zid între ea şi emoţiile ei amorţite. Ce altceva mai este de spus despre pasaje de genul: „Se întâmpla adesea ca resturile de mâncare să plutească pe canalul de scurgere în timp ce făceam duş şi să le fi spoit accidental de‑a lungul picioarelor când m‑am săpunit. Puteau să fie linte în ulei de măsline sau sosul de arahide al Anastasiei, ardei iute şi frunzuliţe de condimente negre care străluceau în lumina vibratoare a tuburilor fluorescente”. Nicăieri nu aflăm ce simte de fapt Anna faţă în faţă cu mâncarea rămasă ca atare, care, la fel ca multe alte lucruri bine descrise sau gunoaie din casă, funcţionează ca un semn al întoarcerii celor reprimaţi.
Pe partea de jos a zilei de Emily Bergman (Editura Bonniers, Stockholm) este atât un roman despre melancolie, cât şi despre dimensiunile alienante ale muncii emoţionale, întrucât, cu ce lucrezi ca au pair, dacă nu în primul rând cu emoţiile, atât ale tale, cât şi ale celorlalţi? Uneori Anna apare ca o mamă mai bună decât mamele însele, alteori ca o asistentă socială cinică: „să spună, de exemplu, că e un copil imposibil sau un geniu, părea doar o scuză pentru a evita să‑l cunoască”, uneori ca un detectiv metafizic în căutarea unui sens care nu există. Uneori mă întreb dacă Anna într‑adevăr este interesată de slujba aceasta au pair. Dacă slujba nu este o modalitate de a obţine o perspectivă asupra vieţii altor oameni, şi atunci pur şi simplu de a obţine puterea pe care nu a avut‑o niciodată asupra vieţii sale şi de aceea are adesea senzaţia de a se învârti într‑o lume în miniatură. În sfârşit, întâlnesc punctul dureros. Într‑o noapte, Anna visează că mama ei este mică şi că ea însăşi este mare. Apoi îi spune mamei ei: „Ar fi trebuit să fiu dădaca ta. Ar fi fost mai bine”. Asta spune totul. Sau punctul dureros este în altă parte? Într‑o ceaşcă de cafea sau în alt lucru nesemnificativ? Cine ştie? Pe măsură ce oamenii încep să semene cu obiectele dimprejurul lor şi obiectele prind viaţă, poate că lucrurile poartă în sine toate răspunsurile.
O întrebare morală
E păcat de bărbat, constat eu când citesc cel mai recent roman Moralitate, scris de Lyra Ekström Lindbäck (Editura Modernista, Stockholm). Nu numai că, după #metoo, bărbaţii nu mai au voie să se implice în agresiuni sexuale. În epoca #postmetoo, nu mai au voie să trişeze sau să‑şi folosească poziţiile de putere pentru a face sex fierbinte cu subalternele, interzis, fără a ajunge în romane cheie uşor de decodificat. Nu sunt ironică, ci profund preocupată de dispariţia bărbatului alfa, intelectual cu dublu moral, pentru că atunci împotriva cui să ne răzvrătim?
Moralitate, aşa cum este intitulat atât de dramatic romanul lui Ekström Lindbäck, este despre o tânără doctorandă în filosofie morală, care călătoreşte la o universitate din Republica Cehă pentru a‑şi scrie teza. Supervizorul atractiv este un profesor suedez, recunoscut la nivel internaţional, iar co‑supervizorul este soţia lui. Nu durează mult până când Anna, aşa cum este numită eroina romanului, începe o relaţie sexuală secretă cu profesorul de aproape 50 de ani care va aluneca înainte şi înapoi între jocurile de‑a v‑aţi ascunselea în clădiri post‑sovietice, lenjerie sexy, cumpărarea de cadouri de Crăciun pentru copii şi citate din Wittgenstein. Cultura cehă este prezentată ca un fundal de teatru pentru doi indivizi foarte absorbiţi de sine, care suferă ocazional de dileme morale şi realizări precum că filosofia are nevoie de literatură pentru a se redescoperi. Ici şi colo ajungem să absorbim şi problemele morale clasice, cum ar fi „paradoxul smereniei”: cum poate cineva să se străduiască în mod conştient să fie smerit, fără ca asta să lunece în complezenţă?
Ce citesc de fapt? Un roman porno intelectual sau un roman de filosofie lasciv? Parcă Lumea lui Sophie (de Jostein Gaarder) s‑ar fi fuzionat cu Fifty Shades of Grey (de E.L. James). Cartea este şi despre plăcerile depăşirii limitelor, despre supunerea care eliberează, despre inutilitatea luptei eterne dintre rolurile de gen. Războiul care se desfăşoară nu este între dragoste şi sex, ci între cine ajunge să ocupe primul loc în inima celuilalt? În cazul Annei, ea nu este a doua femeie, ci a treia, în curând poate a patra sau a cincea femeie. Şi asta în ciuda sau poate tocmai datorită capitalului ei sexual. Anna este un Übermensch stilat şi lumesc, care controlează totul şi pe toată lumea, inclusiv pe ea însăşi în căutarea recunoaşterii. Anna ajunge să fie o divă rănită, dar nu dintr‑o inimă zdrobită, ca pe vremea Annei Karenina, ci dintr‑o imagine de sine zdrobită. Ar trebui să empatizăm cu carieriştii răniţi? Asta e întrebarea.
Deşi nu sunt deosebit de mişcată de soarta Annei, este eliberator să citesc despre o femeie care îndrăzneşte să‑şi recunoască laturile întunecate într‑un mod atât de clar. Îmi plac fraze de genul: „Gustul puterii arde metalic pe limbă şi nu ştiu dacă este al meu sau al tău”. Ekström Lindbäck este o stilistă genială, o moralistă curajoasă, care mă face să visez la o lume în care femeile nu trebuie să‑şi mai ceară scuze pentru puterea lor sexuală, o lume în care ar putea construi imperii sexuale în jurul lor, dincolo de bine şi de rău, dincolo de şteoalfe şi madone. Romanul ar putea declanşa şi o dezbatere morală despre capitalul sexual al femeilor în spaţiile publice. Cât de departe ar trebui să mergi în numele propriei dorinţe şi al construcţiei de mărfuri? Unde sunt eroinele de astăzi? În timp ce Elon Musk şi băieţii din Silicon Valley îşi folosesc multiplele capitaluri pentru a „salva lumea”, femeile din vremea noastră par mulţumite să se salveze doar pe sine. E destul de bine. Trebuie să începi de undeva.
Sociologul francez Eva Illouz susţine că schimbările societale au loc printr‑o schimbare a ordinii puterii de gen. Suntem la ani-lumină de o asemenea schimbare. Diferenţele biologice ne mai despart. Atât timp cât femeile nu pot avea copii până la vârsta de 60 şi 70 de ani sau să fie considerate obiecte sexuale pe viaţă, în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii, lupta între sexe va continua. Abia atunci când am devenit egali la toate nivelurile, ne putem pune cea mai importantă întrebare: cum să nu devenim capitaliste sexuale? În orice caz, pentru mine este cea mai importantă întrebare morală.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
