În Albania, Bucurie (scris uneori Bukurije) e nume de fată. Albanologul Johann Georg von Hahn spune că bucuria în albaneză înseamnă frumuseţea, iar bucura înseamnă frumoasa.[1] Iorgu Iordan zice că Bucur vine din albaneză, unde bukur înseamnă frumos. Alexandru Graur spune: „Bucureşti e format, evident, de la un Bucur, dar povestea cu Bucur Ciobanul a fost inventată numai pentru a explica numele oraşului.”[2] Afirmaţia lui se confirmă: avem şapte toponime Bucureşti. În afara capitalei, sunt şase sate străvechi cu numele Bucureşti şi nu au vreo poveste de acest fel. Cinci au fost înglobate în comune cu alt nume. A rămas doar comuna Bucuresci, în judeţul Hunedoara.[3] Avem şi satele Bucureasa, Bucureni, Bucuru, două sate Bucura, două Bucuroaia şi Lacul Bucura. Albanologul franco‑albanez Mathieu Aref spune că în albaneză Bucur eşt înseamnă cea care este frumoasă, frumoasa, frumoasă este ea.[4] Etruscologul belgo‑albanez Albert Nikollay mi‑a scris personal: „Bucur (frumos), bukurosh‑bukuroshët (frumuseţe‑frumuseţi, masculin), bukuroshe‑bukuroshet (frumuseţe‑frumuseţi, feminin), Bukur + est = Bukuresht = Frumos este.” Chiar aşa este şi a fost capitala României.
De unde avem cuvântul cioban? DLR explică ciobán (masculin) şi defineşte patru noţiuni: 1. în franceză înseamnă berger, 2. numele unor câini mari ciobăneşti, 3. viţel de bivol, 4. steaua Vega.[5]
Dexonline prezintă 56 de noţiuni.[6] Investigarea etimologiei acestui cuvânt a început acum un secol şi jumătate. Nu s‑a putut ajunge la un consens în legătură cu provenienţa lui.
Alexandru Cihac zice că cioban e preluat de la turci.[7] Tot de la turci cică au luat şi albanezii cuvântul bucuros.[8]
Bogdan Petriceicu Hasdeu arată că nu era posibil să înveţe românii oieritul de la turci. Zice că cioban în română vine de la cumani şi că turcescul čoban vine din persană.[9]
Sextil Puşcariu anulează etimologia lui Hasdeu şi repetă părerea lui Cihac.[10] Puşcariu era iniţiatorul şi coordonatorul DLR, unde şi‑a impus verdictul: cioban vine de la turci.
Gheorghe Ivănescu respinge etimologia turcească şi se întoarce la cumani.[11]
Iordan şi Graur evită să discute etimologia cuvântului cioban.[12]
Ovid Densusianu evită şi el, dar se sprijină pe Hasdeu (Columna lui Traian, V, 103) şi pune daco‑românul cioban şi macedo‑românul tšoban(baš) pe lista de „cuvinte pentru care s‑a admis o origine ilirică”.[13] Aşadar, Hasdeu oscilează între cumani şi iliri.
Puşcariu şi DLR ignoră atât cuvântul persan semnalat de Hasdeu, cât şi originea ilirică semnalată tot de Hasdeu şi citată de Densusianu. Conform lui Puşcariu şi DLR, cuvântul turc čoban a venit mai întâi în limbile din Peninsula Balcanică: bulg. čoban, čobanin, serb. čòban, čòbanin, alban. čoban, grek. txομπανης. DLR precizează: čoban în limba albaneză înseamnă păstor şi Român. Dacă ar fi venit de la turci, ar fi însemnat păstor şi Turc.
DLR spune că de la popoarele balcanice cioban „poate” că a trecut în română. Zice că cioban a trecut din albaneză la aromâni, unde e foarte rar (čobanbaš) şi în toponimul Ciobanlades în Tesalia, iar prin serbo‑croată la istro‑români (ţobån). Cuvântul s‑ar fi transmis de la tătari sau prin români la ruşi (čabánŭ), la polonezi (czaban „păstor, un fel de dans, un fel de berbece” şi caban tot „un fel de berbece”) şi la ruteni (čaban „păstor, bou”, čobányk „o pasăre de pădure”). Apoi cuvântul a trecut din română în maghiară (csobán, csobány).
DLR tratează separat cuvântul cioban (neutru), cu sensul vas de lemn şi ciobănie (fem.): un vas de doage cu două funduri. Zice că accentul e necunoscut. Cuvântul are trei etimologii: de la slavi, maghiari şi sârbi. Susţine că vine: „Din slav. čban, intrat în limba română, probabil, sub forma cioban, din ung. csobány, un fel de ploscă, iar sub forma ciobăne din sârb. čòbanja Cf. Szinnyei, 335, Melich‑Gombocz, Magy. etym. Szotár, 1118, Berneker, Slav. Wörterbuch 165. Cf. ciuvaniu”.[14]
Romulus Vuia arată că românii din vechime erau consideraţi ca unul din cele mai importante popoare de ciobani şi că vechi documente scrise menţionează că, în baza unei tradiţii străvechi, românii umblau cu turmele de oi din Moravia (Europa Centrală) până la Marea de Azov şi în Caucaz şi din Polonia până în Grecia. Popoarele din această zonă au cuvinte comune cu referire la oierit şi au aceeaşi tehnologie, organizare şi amenajări.[15]
Ovidiu descrie în Tristele ciobanii locali, turmele de oi şi lâna lor aspră (Vellera dura ferunt pecudes). O metopă de la Adamclisi prezintă oi. Ce cuvânt aveau ciobanii locali pentru cioban? Nu se poate explica dispariţia acelui cuvânt şi înlocuirea lui cu un cuvânt cuman sau turc.
Pliniu cel Bătrân scrie în cartea XI.97.1 că brânza de oi a ciobanilor (coebanum caseum) ajungea la Roma din Liguria (în nord‑vestul Italiei). Caseum a devenit caş. Lingviştii au demonstrat fără echivoc că românescul cioban nu poate veni din coebanum. Întrebarea e de la cine a preluat Pliniu cuvântul coebanum? Desigur, de la liguri, nu de la turci. Ligurii de unde îl aveau? Ligurii erau de origine pelasgică. Limba pelasgilor n‑a dispărut fără urme, cum s‑a crezut, ci stă la temelia limbii albaneze (vezi Contemporanul, 9, 2022, p. 37).
Adolphe Pictet pornea de la lingvistică şi făcea ipoteze antropologice. Ipotezele lui au fost respinse, însă datele lingvistice menţionate de el sunt consemnate în documente vechi în limbi indo‑europene. Aceste elemente au fost aruncate odată cu ipotezele, precum copilul odată cu apa. Pictet menţionează că: rădăcina pa‑ urmată de sufixul ‑na, ca în sanscrită pâna (adăpost) şi în zend shôitrapâna (protector de ţară), a dat în persană gôpân, ģûbân, ćôpân, ćôbân [cioban], în ilirică zupan, în slava veche jupanŭ şi în daco‑română jupane [sic !] (fr. seigneur).[16] Cuvântul dialectal zupân din unele variante ale Mioriţei corespunde cu iliricul zupan.
Pictet spune că g şi ģ sau k şi ć se pot înlocui între ele. Un fenomen de interschimbare între k şi ć este în persană. O alternanţă de acelaşi tip fonetic ca în persană se vede între dialectul daco‑român şi cel istro‑român: cioban şi ţobån. Acelaşi fenomen se găseşte în poloneză între caban şi czaban.
Cioban însumează şi defineşte toate sinonimele sale: baci, mocan, momârlan, oier, păcurar, păstor etc. Depăşeşte categoria de substantiv şi trece în adjectiv, verb şi adverb. Intră în nume compuse: de plante (traista-ciobanului, spanacul-ciobanilor, măciuca-ciobanului ş.a.), păsări (pasărea ciobanului) şi de stele: Vega, Ciobanul‑cu‑oile (Lira), Cobiliţa‑Ciobanului (Lebăda), Luceafărul‑ciobanilor (planeta Venus) ş.a.
Niculescu‑Varone notează opt jocuri populare cu nume derivate de la cioban.[17] Lahovari prezintă 36 de toponime derivate de la cioban şi 11 de la mocan.[18] Numele de familie Ciobanu este cel mai frecvent nume de meserie devenit nume de familie. E cel mai productiv cuvânt din română. Mai productiv decât copil şi moş, de origine dacică.
Bogăţia semantică a cuvântului cioban cuprinde oameni, animale, păsări, plante, obiecte şi stele. Cum să denumească românii atâtea categorii de noţiuni cu un cuvânt străin, care la străini nu denumeşte aşa ceva? Dacă ar fi venit de la turci, ar fi fost productiv şi la turci. Dar nu este deloc. Nu puteau popoarele numite în DLR, până şi cele din afara Imperiului Otoman, să fi învăţat de la un popor pribeag şi vrăjmaş un cuvânt pentru a defini o meserie pe care o practicau înainte de a veni în contact cu duşmanul. Românii nu au luat de la turci şi de la cumani cuvântul cioban, ci cuvântul duşman.
Cioban este un cuvânt bogat şi fundamental. În principal denumeşte cea mai veche meserie a strămoşilor românilor. Etimologiile turcă şi cumană pentru cioban sunt insuficient argumentate, nesigure, se exclud reciproc şi falsifică istoria. Nu sunt acceptabile. Cad.
■ Scriitor, eseist, publicist
Note:
[1] J. G. von Hahn, Albanesische Studien, Verlag von Friedrich Mauke, Jena, 1854, vol. III, p. 16.
[2] Al. Graur, Nume de locuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p 46.
[3] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, p. 164.
[4] Mathieu Aref, Les Pélasges. Précurseurs de la civilisation greco‑romaine, Éditions Connessainces et Savoirs, Saint‑Denis, 2016, p. 330.
[5] Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, Partea II, Litera C, Academia Română, Bucureşti, 1940, p. 436.
[6] https://dexonline.ro/definitie/cioban/definitii
[7] Al. Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco‑romane, Frankfurt, 1870‑1879, pp. 565‑566.
[8] Idem, p. 715.
[9] B. P. Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, vol 3, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 71‑74 (Prima ediţie 1886).
[10] Sextil Puşcariu, Limba Română, vol 1, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940, p. 314.
[11] G. Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 437.
[12] Al. Graur, Etimologii româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963.
[13] O. Densusianu, Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, vol. 1, p. 36 (Prima ediţie 1921).
[14] Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, Partea II, Litera C, Academia Română, Bucureşti, 1940, p. 435.
[15] Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 131 (O culegere a operelor sale publicate începând de la 1914).
[16] Adolphe Pictet, Les origines indo‑européenes ou les Aryas primitifs. Essai de paléontologie linguistique, vol. 2, Librairie Joël Cherbuliez, Paris‑Genève, 1863, pp. 9‑10.
[17] G.T. Niculescu‑Varone, Costache şi Elena Găinaru-Varone, Dicţionarul jocurilor populare româneşti, Editura Litera, Bucureşti, 1979, pp. 45‑46.
[18] G.I. Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 1‑5, Societatea geografică română, Bucureşti, 1902.
Victor Ravini
