Chiar când remarcam că nu prea se aude vocea pacifiştilor în contextul belicos mondial, noua ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania a pornit sub deviza „Make films, not war!”. Parafrază binevenită la celebra zicere a contestatarilor hippie ai Războiului din Vietnam din anii 1960‑70, deviza TIFF 2022 a fost bine exploatată promoţional pe parcursul evenimentului de zece zile care a adus urbei Cluj‑Napoca statutul de „oraş al filmului” oferit de UNESCO încă din 2021. Exuberanţa participanţilor, amplificată de abandonarea oficială a precauţiilor şi interdicţiilor sanitare din cei doi ani ai ameninţării Covid 19, a fost motivată şi de includerea unor (numeroase) concerte şi party‑uri printre proiecţiile găzduite de săli de cinema, dar şi de multe grădini cinematografice sau spaţii în aer liber, clujene sau din vecinătate.
Desigur, pentru cei care urmăresc festivalul de la început – şi mai ales pentru criticii de film –, TIFF este, în primul rând, locul unde s‑a afirmat Noul Cinema Românesc şi unde se pot vedea, la fiecare nouă ediţie, majoritatea producţiilor autohtone din zona ficţiunii, documentarului, animaţiei sau scurtmetrajului în secţiunea Zilele Filmului Românesc. Selecţia de anul acesta a fost una dintre cele mai ample şi, judecând după numărul titlurilor din competiţie sau din proiecţiile speciale, s‑ar putea crede că s‑a lucrat ca în vremuri normale. Creşterea numărului de titluri reflectă însă alte tendinţe: afirmarea, din ce în ce mai decisă, a producţiei independente, adică fără susţinere financiară de la CNC, în urma concursurilor de proiecte (ale căror decizii finale sunt mereu contestate) şi accesibilitatea instrumentarului digital, care a democratizat constant cinematograful, atât în realizarea, cât şi în distribuirea filmelor. Recunoscând fidelitatea programatorilor faţă de secţiuni complementare deja celebre, precum Supernova, Fără limită, Ziua maghiară, Focus (anul acesta concentrat pe titluri din Polonia şi Israel), am remarcat că unele au trecut în competiţia oficială, ca de pildă What`s Up Doc, cu o selecţie de documentare de tot interesul. După cum am remarcat că secţiunea Va urma, prezentând seriale, a căpătat o importanţă crescută şi a devenit mai diversă în conţinut. Am remarcat, de pildă, serialul din Serbia Blocul 27, pentru felul inteligent în care tratează tropii filmului horror cu adolescenţi, dar şi pentru prezenţa în distribuţie a cineastei Ivana Mladenović, în rolul unei investigatoare cu principii morale ferme.
Dacă tot am amintit prezenţa Ivanei Mladenović, afirmată în cinemaul românesc graţie unui film precum Soldaţi. Poveste din Ferentari, aş panorama brusc înspre competiţia Zilele Filmului
Românesc, unde o trăsătură marcantă a ediţiei a fost contribuţia însemnată a cineastelor‑femei. Aici trebuie să menţionăm în primul rând două câştigătoare, Alina Grigore, al cărei Crai nou a primit Premiul pentru cel mai bun debut în lungmetraj, şi Monica Stan, al cărei Imaculat a primit Premiul FIPRESCI, al presei internaţionale. Desigur, cele două au fost remarcate deja internaţional anul trecut, primul film citat câştigând Marele Premiu „Scoica de aur” la San Sebastián, iar celălalt, două premii în cadrul secţiunii Giornate degli autori la Festivalul de la Veneţia. Celor două regizoare li s‑a alăturat în acest an, la TIFF, Ligia Ciornei, cu filmul independent de debut Anul pierdut 1986, a cărui naraţiune pune relevant în relaţie practica primejdioasă a avorturilor ilegale în comunism şi efectele dezastrului nuclear de la Cernobâl.
Selecţia Zilelor… a fost şi ocazia de a înregistra schimbările importante în profilul cinematografului românesc, mai ales în cel acceptat internaţional ca definitoriu pentru NRC. Astfel s‑a compromis definitiv adjectivul „minimalist”, care în cazul filmului înseamnă mai degrabă recursul la „o tramă minimă”. Acest lucru este foarte vizibil în special în naraţiunea modulară adoptată, de pildă, de Bogdan George Apetri în Miracol (Premiul pentru cel mai bun lungmetraj al secţiunii), partea a doua a trilogiei începută anul trecut cu Neidentificat. Încorporând ca şi în precedentul film tropi ai thrillerului (sau polocierului), regizorul scenarist foloseşte o strategie a opacităţii scopurilor care amplifică suspansul. Şi Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric de Gabriel Achim foloseşte o structură narativă sofisticată pentru a relata drama familiei unui actor căruia îi moare fetiţa, din arsenalul scenaristic făcând parte şi interesante elemente metacinematografice. Interpretul principal, Bogdan Dumitrache, este protagonist şi în Om Câine, lungmetrajul de debut al regizorului Ştefan Constantinescu, unde joacă rolul unui bărbat care se întoarce în ţară din Suedia, unde lucrează, pentru a‑şi confirma bănuielile legate de infidelitatea soţiei (jucată cu ironie de Ofelia Popii). Acest film câştigă prin tratarea cu accente de umor a temei geloziei, strategie ignorată, din păcate, de altă opera prima, Balaur de Octav Chelaru, care relatează povestea unei tinere profesoare de religie (jucată de Mălina Manovici) care se aventurează într‑o relaţie extraconjugală cu unul dintre elevii săi. Prezentat în premieră la San Sebastián, Marocco de Emanuel Pârvu este o dramă de familie care ilustrează consecinţele dramatice ale dominaţiei machiste asigurată de cultura patriarhală din societatea noastră. Figura tatălui (jucat aici de Şerban Pavlu), în relaţie conflictuală cu propria fiică, este diferit reprezentată în Metronom de Alexandru Belc, lungmetrajul selectat şi premiat anul acesta la Cannes (Premiul pentru regie al secţiunii Un Certain Regard). Aici părintele (interpretat de Mihai Călin) încearcă să‑şi înveţe fiica (Mara Bugarin) lecţia conformismului ca strategie de supravieţuire în perioada comunistă, când un grup de liceeni este anchetat de Securitate pentru că adresează o scrisoare realizatorului unei emisiuni muzicale de la postul de radio Europa Liberă în 1972.
Despre presiunile morale din acea epocă vorbeşte şi documentarul selectat şi premiat în secţiunea What’s Up, Doc?, Pentru mine tu eşti Ceauşescu de Sebastian Mihăilescu. Premiat şi la festivalurile de profil Doclisboa şi Jihlava, lungmetrajul hibrid al lui Mihăilescu (ce aliază elemente de ficţiune şi documentare) are şi un interesant profil autoreflexiv, descriind un casting pentru un film despre anii de tinereţe ai fostului dictator.
Revenit după un impresionant parcurs festivalier internaţional început la Rotterdam şi Goteborg, noul lungmetraj de animaţie semnat de Anca Damian, Insula, a fost prezentat în afară de concurs în Zilele Filmului Românesc, fiind însoţit de o interesantă expoziţie de realitate augmentată la Muzeul de Artă. Atestând permanenta voinţă a autoarei de a se reinventa, filmul este un musical plin de culoare cu tentă suprarealistă, adaptând o piesă a lui Gellu Naum ce reinterpretează povestea lui Robinson Crusoe, beneficiind de colaborarea compozitorului Alexandru Bălănescu şi a cantautoarei Ada Milea.
Dintre cele 18 scurtmetraje care au întregit selecţia Zilelor Filmului Românesc au fost remarcate mai ales Aurică, viaţă de câine de Mihai Dragolea (Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj), un proiect hibrid, aliind ficţiunea şi documentarul. Autorul declară că a fost inspirat de cazul real al unui deţinut care a evadat şi a trăit timp de trei luni într‑un lan de porumb, dar şi de povestea lui Aurel Marton, un bărbat de 50 de ani, care şi‑a petrecut aproape jumătate din viaţă în şcoli de corecţie şi închisori. Destul de surprinzător că acest scurtmetraj a învins concurente foarte valoroase precum Plastic semiotic de Radu Jude, Fragmentări de Miruna Minculescu (o Menţiune specială) sau Planuri de vacanţă de Alexandru Mironescu, premiate în alte competiţii internaţionale
Sigur că TIFF rămâne în memoria cinefililor şi graţie filmelor remarcate de palmares. Anul acesta Trofeul Transilvania a revenit unui lungmetraj premiat mai devreme la Festivalul de la Sundance,
bolivianul Casa noastră/ Utama, opera prima a regizorului Alejandro Loayza Grisi. Cu antecedente de fotograf, cineastul descrie impresionant lupta cu efectele secetei a unui cuplu în vârstă trăind într‑o zonă rurală izolată. Rafinatele imagini ale filmului recomandă asocierea autorului la familia „cineaştilor‑pictori” (după clasificarea lui Jacques Aumont, din L’Oeil interminable. Cinema et peinture, 1989), artişti „ai cadrului şi ai punctului din care se filmează”.
Palmaresul principalei secţiuni competitive a mai inclus Premiul pentru cea mai bună regie, acordat cineastului Guðmundur Arnar Guðmundsson, pentru ,,universul credibil, original şi strălucitor’’ creat în Făpturi de vis/ Beautiful Beings, Premiul de interpretare, acordat pentru rolurile excepţionale din filmul Amanţi de o noapte/ The NightBelongstoLovers, cuplului actoricesc Laura Müller şi Schemci Lauth, Premiul special al juriului – Ficţiune despre viaţă/ Feature Film About Life de Dovile Sarutyte) şi o Menţiune specială acordată actriţei Eszter Csonka, pentru rolul din filmul Tandreţe/ Gentle de Laszlo Csuja şi Anna Nemes.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
