Adevărurile parţiale sunt cea mai credibilă dezinformare. Herodot (480‑425 î.Hr.) spune despre traci adevărul şi numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Informaţiile lui sunt fragmentare, frânte din contextul social şi uneori inexacte. El prezintă strămoşii noştri într‑o lumină falsă.
Înainte de a supune acest eseu atenţiei dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediţie critică), plus că a scris cărţi de cercetare lingvistică, istorie literară sau câte a mai scris şi care a fost omagiat în Contemporanul din mai 2018. Redau un fragment din e‑mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ştefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i‑ar fi plăcut investigaţia ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco‑daco‑geţi”.
Să începem cu ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul Jumătăţi (Herodot şi Guizot): „Iată ce spune Herodot în Cartea a IV‑a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef): «Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci». Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai departe. Ajungem la Cartea a V‑a. Ce zice Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez din paragraful 3: «După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt». Aici, însă, se termină jumătăţile care se citează de regulă spre a ne autoflata. Să citim ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos: «Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu‑i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi». Simţiţi cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi staţi, că n‑aţi auzit încă toată cealaltă «jumătate». În paragraful 6 al Cărţii a V‑a, zice aşa, pardon: «La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă». Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V‑a, că «la traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare», chiar că, din lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă primul «denigrator» (în slujba cine‑ştie‑căror agenturi) al neamului nostru şi al tranziţiei noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George Pruteanu] n‑am timp să comentez, ci doar v‑am supus judecăţii ambele jumătăţi ale
observaţiilor sale nepărtinitoare”. Închei citatul din eseul lui George Pruteanu.
Dânsul, Adrian Marino, profesorul meu Ştefan Munteanu şi noi toţi românii suntem intrigaţi de aceste vorbe denigratoare ale lui Herodot. Herodot nu distinge cu claritate categoriile sociale şi face generalizări pripite. În Cartea a V‑a a istoriilor sale (paragr. 5 şi 6) zice că unii traci „au mai multe femei, pe care le cumpără foarte scump de la părinţii lor şi le păzesc cu străşnicie. Ceilalţi traci obişnuiesc să‑şi vândă copiii, cu condiţia să fie duşi în afara ţării. Ei nu veghează asupra fiicelor lor şi le lasă libertatea să se unească cu cine le place”.
Să clarificăm. Tracii din primele două categorii (regii şi războinicii) îşi cumpărau femeile din aceeaşi categorie socială ca şi ei. La tracii din categoria a treia, producătorii, dacă aveau avere, căsătoria era un contract economic aranjat de părinţi. Numai la tinerii săraci putea fi vorba de sentimente şi de o unire liber consimţită. Numai fetele lipsite de orice avere aveau „libertatea să se unească cu cine le place”.
Tracii îşi vindeau copiii acum două milenii şi jumătate. Elveţienii au vândut în secolul al XIX‑lea şi al XX‑lea până prin anii 1980 sute de mii de copiii elveţieni, fete şi băieţi, din părinţi elveţieni sadea. Copii vânduţi de propriii lor părinţi sau răpiţi în mod legal de către Statul elveţian pentru a fi vânduţi ca sclavi la alţi elveţieni. Unii dintre aceşti copii încă mai trăiesc şi au depus mărturii despre bestialităţile şi abuzurile sexuale la care au fost supuşi în propria lor ţară de către compatrioţi de acelaşi sânge şi de aceeaşi religie creştină. Puteţi găsi pe internet, căutând pe Google: enfants esclaves suisse. Un documentar despre crimele Elveţiei contemporane faţă de copiii elveţieni a fost difuzat la televizor în România şi în alte ţări. Pe vremea lui Herodot, exportul de copii traci era floare la ureche pe lângă mârşăviile Elveţiei contemporane.
La romani, legea nu permitea ca un cetăţean al Romei să cumpere libertatea altui concetăţean. E de remarcat asemănarea dintre felul cum era reglementată vânzarea copiilor la traci şi la romani: numai către străini. Legea dată de Romulus la întemeierea Romei, aplicată în tribunal şi explicată de către juristul Ulpianus (170‑223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului Iustinian (527‑565 d.Hr.) şi prevedea că fiul adult al unui cetăţean liber, indiferent de vârstă, de situaţia sa materială acumulată prin merite proprii şi orice funcţii înalte ar fi căpătat, faţă de tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un obiect neînsufleţit sau ca un animal domestic, pe care tatăl putea, după bunul plac, să‑l ucidă sau să‑l vândă ca sclav, absolut legal. Dacă fiul îşi câştiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în proprietatea tatălui său. Tatăl avea dreptul să‑l vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia eliberare (trina mancipatio) îşi căpăta libertatea definitivă faţă de tatăl său. Situaţia fiului unui cetăţean roman liber era mai precară decât a sclavilor, care, odată eliberaţi, nu puteau recădea în sclavie. În Dreptul Roman, orice om liber, chiar senator sau general triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi dădea tatălui său dreptul de viaţă şi de moarte asupra lui. Ştim de la Edward Gibbon că asemenea cazuri erau destul de frecvente în Imperiul Roman şi că „un tată îşi pedepsea după bunul plac copiii săi, pentru vinovăţii reale sau imaginare, să fie biciuiţi, să fie încarceraţi sau exilaţi, să fie trimişi la munci forţate, în lanţuri, la fel ca şi cei mai de jos dintre sclavi”. Aşa ceva nu era la traci.
În continuare, în Cartea a V‑a, în paragr. 6 şi 7 scrie: „Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul şi jaful, nimic mai dispreţuit decât munca câmpului. Tracii nu adoră decât pe Marte, Bacus şi Diana. Însă numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenţi şi nu jură decât pe el”.
Regii traci îl au pe Mercur, la fel ca regii gali şi germani, cum ştim de la Cezar şi Tacitus. Tracii care îl adorau pe Marte erau războinici de meserie, consideraţi nobili. Când nu era război, trândăveau. Numai pentru războinici şi pentru regi era onorabil războiul şi jaful, iar munca la câmp era o ruşine. Nu putea fi onorabil şi pentru cei jefuiţi, din categoria producătorilor de bunuri materiale, care erau majoritatea societăţii şi aveau ca zei pe Bacus şi Diana. La toate popoarele indo‑europene războinicii trăiau din jefuirea triburilor vecine şi a celorlalţi membri din acelaşi trib, pe care îi dispreţuiau. La fel trăiau aristocraţii în Galia lui Cezar, la germanii lui Tacitus, la vikingi sau la perşi şi în India. Dispreţul elitelor sociale din diferite ţări europene faţă de ţărani şi meseriaşi nu a dispărut nici în zilele noastre.
În Cartea a X‑a, Herodot spune că: „albinele umpleau teritoriul de la nord de Dunăre”. Se ştie din multe surse că dacii aveau albine şi vindeau miere negustorilor greci. Însă Herodot se îndoieşte şi adaugă că „albinele nu puteau suporta frigul” de la nord de Dunăre. Această inadvertenţă între cele două afirmaţii ale sale pune sub semnul întrebării seriozitatea informatorilor săi greci despre clima la nord de Dunăre. Cum putea Herodot să înţeleagă fenomenele sau aspectele sociale, religioase şi morale ale tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele şi frigul? Vedem cât de incomplete şi chiar inexacte sunt cunoştinţele lui Herodot, încât el însuşi contestă informaţia corectă pe care o primise despre albine. Se vede cât de limitate şi în afara contextului real erau informaţiile lui Herodot, uneori contradictorii sau false. Herodot are totuşi meritul de a ne ajuta să ştim că strămoşii noştri traci aveau o societate elitistă structurată ierarhic, cu deosebiri de rang social, consfinţite prin religie şi aveau aceleaşi valori morale ca toate popoarele de atunci, din vestul şi nordul Europei până în India, ba chiar superioare Imperiului Roman şi Elveţiei de azi.
Acum, când atât eu, cât şi dumneavoastră ştim ceea ce ştim, problema rămâne cum se va preda de aici înainte în şcoli despre tracii lui Herodot? Cum transmitem cunoştinţele noastre despre strămoşi şi despre identitatea noastră ca români, la generaţia tânără? Cum ne facem datoria faţă de străbuni şi faţă de strănepoţi?
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
