Contraofensiva serialului
Ne‑am obişnuit, în zilele lungi ale pandemiei, să căutăm cinemaul cu disperare pe micile ecrane şi mai ales pe platformele de streaming, cărora le devenim clienţi de nevoie. Nu e o noutate că aceste platforme vor face legea şi în domeniul producţiei cinematografice, investiţiile uriaşe în filme ale companiei Netflix, care au ajuns să câştige premii la mari festivaluri (vezi Roma lui Alfonso Cuaron) sau să fie nominalizate la Oscaruri (vezi The Irishman al lui Martin Scorsese sau Mank‑ul lui David Fincher de anul acesta).
Nu ştim încă exact cifra de câştiguri a platformei Netflix, dar se presupune că au fost mult amplificate de închiderea sălilor de cinema în multe zone ale globului, România fiind plasată, din păcate, sus în clasament, cu cele aproape opt luni de interdicţie motivată de măsurile anti Covid-19. Dar, în afară de Netflix, oferta audiovizuală – mai ales de seriale – a rămas mai atractivă decât din alte surse şi pe posturile de televiziune, mai ales HBO, care rămâne, de asemenea, un producător respectat de filme şi seriale.
Contraofensiva serialului asupra „filmelor de cinema” nu e un fenomen recent. Audienţa medie a filmelor de ficţiune pe micul ecran a început să scadă încă din anii 90 ai secolului trecut, agravându‑se accelerat în noul mileniu. Filmele şi serialele TV detronează cifrele de audienţă ale acestora, explicaţiile ţinând şi de ofera audiovizuală mai diversă în noile formate TV şi, nu în ultimul rând, graţie puterii imaginii TV de a crea şi de a întreţine un star system, la fel de atractiv ca în epoca de aur a Hollywoodului, când a funcţionat în favoarea cinemaului văzut pe marile ecrane. Desigur, există şi alte explicaţii: „Una dintre raţiunile acestui triumf al serialului este faptul că se bazează pe personaje recurente, încarnate de aceiaşi actori populari, care joacă în fiecare nou episod. Telespectatorii sunt mânaţi de curiozitate şi doritori să cunoască răsturnările de situaţie şi continuarea epopeii, le place să‑i regăsească pe eroii cu care s‑au obişnuit, cu trăsăturile şi mediul lor specific. Are loc un fel de rendez‑vous regulat care fidelizează publicul”. (Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy, în Ecranul global, Editura Polirom, 2008)
După aceste criterii s‑au condus şi cei care au iniţiat serialele româneşti produse mai ales de HBO Europa în ultimul deceniu. Aceste formate au mizat uneori pe girul acordat unor nume de regizori şi de actori prezente pe genericul filmelor aparţinând noului cinema românesc, nume asociate cu selectarea şi premierea la mari festivaluri internaţionale, precum Cannes, Berlin, Locarno etc. Episoadele de serial semnate de unii dintre aceştia, precum Constantin Popescu şi Adrian Sitaru (În derivă), Bogdan Mirică (Umbre), Igor Cobileanski (Hackerrville), au generat o audienţă importantă şi comentarii destul de entuziaste ale criticii de specialitate. Acestor serii li s‑a adăugat, în perioada pandemiei, Bani negri, regizat de Daniel Sandu, cineastul care câştiga, în 2018, mai multe premii Gopo cu lungmetrajul său de debut Un pas în urma serafimilor.
În aceste triste luni pentru cinefili, unii telespectatori români au căutat să compenseze lipsa premierelor unor producţii naţionale cu vizionarea unor seriale care aduc aminte de filmele bune ale noilor cineaşti. Bani negri, mini seria în şase episoade lansată la finele lui 2020, a satisfăcut, în general aşteptările publicului. Chiar şi cei care nu prea văd filme pe marele ecran l‑au agreat, probabil şi pentru că este o comedie care integrează şi elemente de thriller. În plus, totul gravitează în jurul unei teme foarte mult mediatizată pe meleagurile noastre: corupţia generalizată.
Scenariul scris de Daniel Sandu mixeză cu pricepere situaţii ale căror protagonişti sunt cât se poate de tipici pentru zilele noastre. În prim‑plan se află doi tehnicieni de la semafoare, cu nume care se suprapun, în general, peste imaginea fraierului (sau ghinionistului): Dorel (Alexandru Papadopol) şi Ionel (Cristian Bota). Ei plănuiesc în glumă, la o bere, să‑şi depăşească situaţia financiară precară atacând maşina băncii. Şi asta, desigur, folosindu‑se se situaţia lor de stăpâni ai semafoarelor, „forţele speciale de trafic rutier”, cum se autointitulează.
Numai că cei doi sunt luaţi în serios de cineva care trage cu urechea, nimeni altul decât interlopul Adi Năstac (Gavril Pătru), care vrea să profite de situaţie, forţându‑i, de fapt, să dea lovitura. Încercările de a se sustrage şi dilemele morale ale celor doi amici, de fapt nişte inşi decenţi, cu aspiraţii de familişti banali, dau naştere unor scene comice, cu qui pro quo‑uri şi fugăriri în tradiţia comediilor clasice. Dorel şi Ionel se lasă până la urmă ghidaţi de interlop şi de „gorilele lui”, trezindu‑se că vor trebui să împartă prada şi cu o directoare de bancă foarte cinică şi manipulatoare (Medeea Marinescu), precum şi cu un poliţist dispus să rişte, căpitanul Caraion (Valeriu Andriuţă), foarte sigur pe statutul lui respectabil de nezdruncinat.
Hărţuiţi atât de gangsteri locali, cât şi de autorităţile corupte, Dorel şi Ionel dau lovitura fără tragere de inimă, banii ce le revin din „marele jaf” devenind, totuşi, mijlocul de a rezolva probleme critice ale familiei. Dorel îşi ajută fiica genială (Maruca Băiaşu) să patenteze un ceas ingenios, iar Ionel organizează, în fine, nunta mult visată, cu toată recuzita costisitoare promovată de firmele organizatoare de asemenea evenimente.
Cu complicitatea actorilor săi principali, Alexandru Papadopol şi Cristian Bota, cineastul Daniel Sandu face totul pentru a evidenţia naivitatea celor doi, mai degrabă victime ale reţelei de corupţie locală decât delincvenţi. Mecanismul comic se bazează şi pe clasicul efect al cuplului contrastant, mereu defazat şi stângace, numai bun de generat catastrofe. Deşi moravurile criticate sunt foarte contemporane, fundalul poveştii e desenat în culori oarecum pastelate. Ni se spune că ne aflăm într‑un orăşel de provincie (filmările majoritare au fost realizate la Piatra Neamţ), în care personajele locuiesc într-un fel de vilişoare cu peluză destul de confortabile, amintind de serialele americane cu eroi middle class care trăiesc în suburbii. La fel ca în serialele americane descriind astfel de medii sociale cu vieţi călduţe, apare uneori şi câte o furtună declanşată de delincvenţi (sau mafioţi) care tulbură apele şi pun la încercare stabilitatea familiilor.
În Bani negri merită apreciat efortul lui Daniel Sandu de a ocoli reprezentarea prea stereotipică a categoriilor sociale din tramă, acest lucru fiind vizibil mai ales în portretizarea gangsterului jucat de Gavril Pătru, a cărui ferocitate e oarecum motivată de o mare dramă de familie. Fetiţa lui e foarte bolnavă, are nevoie de o operaţie costisitoare în străinătate şi, deşi „banii negri” o ajută să ajungă acolo, copila moare în urma intervenţiei.
Chiar dacă ceilalţi vinovaţi principali, căpitanul de poliţie şi directoare băncii Euro Est, scapă nepedepsiţi, şi cei doi fraieri ajung după gratii, jaful nu pare să genereze consecinţe prea dramatice. Exagerarea comică e mai degrabă un pretext pentru cineast de a satiriza impunitatea corupţilor de azi. Concluzia e drastică, dar obiectivul principal al serialului, acela de a amuza publicul, e îndeplinit. Banii negri poate considera reuşită şi operaţiunea de valorificare a popularităţii actorilor. Se detaşează, în primul rând, Alexandru Papadopol, actorul asociat cu imaginea tânărului român şantajat de mafioţi locali, devenită emblematică în Marfa şi banii (2001) de Cristi Puiu. Un alt actor asociat cu titluri de vârf ale noului cinema românesc, Valeriu Andriuţă (interpretul preotului în mult premiatul După dealuri – 2010 – de Cristian Mungiu) surprinde, portretizând aici, în registru satiric, poliţistul corupt. Şi, desigur, vedeta feminină a filmului este Medeea Marinescu, actriţa Naţionalului bucureştean, fosta copilă‑minune din feeria lui Gopo Maria şi Mirabela în Tranzistoria (1989), bancheră rece şi inflexibilă în Bani negri. Merită apreciată, în general, factura comicului din serialul lui Daniel Sandu, departe de accentele grosiere din alte serii TV produse în România, mai ales de Pro TV. Să vedem dacă reacţiile favorabile ale publicului nostru vor da ideea unor noi sezoane ale acestui serial. Merită să vedem cum cinemaul nostru supravieţuieşte măcar în formatul serialului, mai ales că avem, cu siguranţă, nevoie de umor.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma