La finele lui 2022 a fost lansat unul dintre filmele cele mai reuşite din ultimii doi ani, Oameni de treabă de Paul Negoescu, cu şanse mari de a se regăsi pe lista premiilor anuale naţionale. Prezentat în campania publicitară drept „o comedie neagră”, lungmetrajul produce o surpriză în filmografia regizorului, remarcat înainte mai ales pentru succesul producţiei Două lozuri (2016), adaptare liberă după Caragiale. E o surpriză şi incursiunea cineastului în lumea rurală, undeva într‑un sat de pe lângă Botoşani, Negoescu fiind un citadin get‑beget, după cum se vede şi într‑o creaţie anterioară, O lună în Thailanda (2012), o foarte ironică descriere a măruntelor idealuri din lumea hipsterilor.
Pornind de la un scenariu scris de Oana Tudor şi Radu Romaniuc, Oameni de treabă îl are în centrul intrigii pe Ilie (Iulian Postelnicu), un poliţist-şef de post într‑un sat cu fundal natural idilic, unde s‑a refugiat după ce a dat‑o în bară atât în căsnicie, cât şi în funcţia ocupată la oraş, unde se pare că a deranjat nişte influenţi potentaţi locali cu excesul de zel dovedit într‑o anchetă. Aşa se face că e mutat la ţară, de unde revine (în primele scene), însă, la Botoşani, încercând să‑şi vândă apartamentul de două camere deţinut, în trecut, cu fosta soţie, Mona (Oana Tudor). Din discuţia dintre cei doi, reuniţi în fostul cămin înainte de a primi agenţi de vânzări şi clienţi, aflăm câteva detalii despre trecutul eroului, ca şi despre intenţia ascunsă a deciziei. Ilie intenţioneză să‑şi cumpere o livadă în satul unde locuieşte acum. Aici remarcăm contribuţia specială a celor doi scenarişti de profesie actori şi includerea în tramă a scopului cu valoare simbolică care îl motivează pe protagonist. Este, desigur, o trimitere la „Livada cu vişini” a lui Cehov şi, pentru a înţelege mai bine mesajul său, putem apela la excelenta carte a lui George Banu dedicată piesei. Intitulat chiar „Livada de vişini, teatrul nostru”, volumul apărut în România la Editura ALLFA (2020) şi dedicat unor montări relevante ale textului dramatic, acesta tălmăceşte semnificaţiile importante ale piesei. George Banu vorbeşte despre „complexul livezii” (ca luptă pentru păstrarea unei „amprente mentale” a valorii noastre). El identifică prezenţa acestui trop şi în alte opere literare sau cinematografice, care amplifică importanţa lui. George Banu scrie: „Dacă într‑adevăr există un complex al livezii, atunci, pornind de la Livada de vişini, el se lasă reperat şi altundeva. Această expansiune confirmă natura particulară a operei; ea nu e unică, ci prismatică, divergentă şi multiplă. Livada de vişini se regăseşte în Ghepardul lui Lampedusa şi Visconti, ca şi în Salonul de muzică de Satyajit Ray sau, şi mai recent, în piesa lui Slavkin, Cercul, ori în filmul lui Mihalkov, Soarele înşelător. Ea devine imaginea exemplară a unui anume fel de a sfârşi…” Dar cartea lui George Banu pune accentul şi pe o altă idee a piesei cehoviene care are legătură cu filmul lui Paul Negoescu, atunci cînd observă că „Lopahin se aseamănă cu Mephisto, deoarece el propune, ca şi acesta, un pact de salvare pentru care se plăteşte acelaşi preţ, preţul vânzării de sine”.
Aici se află esenţa conflictului mocnit din Oameni de treabă şi, dacă ar fi să‑i găsim un echivalent lui Lopahin, acesta este primarul corupt (Vasile Muraru) care face legea în mica aşezare rurală şi îi oferă gratis poliţistului livada pentru a se asigura de tăcerea lui atunci când afacerile mafiote legate de traficul de ţigări, pe care‑l conduce, sunt luate la ochi. Ilie devine obsedat de achiziţia terenului cu pomi pentru a avea „o bază”, o confirmare a reuşitei lui sociale, sau măcar un semn că nu e chiar un ratat.
Deşi are multe dintre elementele Noului cinema românesc, ca de exemplu lungile scene cu mâncatul ciorbei, lungmetrajul lui Paul Negoescu preia elemente din convenţiile policier‑ului, vezi noul caz unde trebuie să lucreze cu un coleg nou sosit. Acesta este Vali (Anghel Damian), proaspăt absolvent al Academiei de Poliţie şi mare consumator de pelicule americane de gen. Deşi şeful de post, în intenţia lui de a nu‑l supăra pe primarul corupt, descurajează ancheta metodică şi eficientă întreprinsă de el în rândul sătenilor, care‑l duce rapid la descoperirea felului cum funcţionează reţeaua de traficanţi, nou-venitul trece peste ironiile care‑l compară cu Superman şi cu Bruce Willis, dar e rănit grav de delincvenţi. Aici naraţiunea îşi schimbă brusc tonul şi interpretul principal, Iulian Postelnicu, se transformă accelerat în om de acţiune. Din poliţist laş şi corupt, el se metamorfozează în idealistul luptând „unul împotriva tutoror” şi în protagonistul unor scene dinamice care dau, desigur, satisfacţie celor care se plâng de o bună bucată de vreme de naraţiunile slow din filmele noastre. Dacă Oameni de treabă oferă plăcerile aşteptate de fanii peliculelor cu împuşcături, aceasta nu înseamnă că e lipsit de nuanţe şi de subtilitate în structurarea naraţiunii şi în sugerarea scopurilor personajelor. Iulian Postelnicu, remarcat mai ales graţie rolurilor 
negative din Un etaj mai jos de Radu Muntean şi Arest de Andrei Cohn, portretizează foarte nuanţat ezitările şi conflictele interioare ale personajului Ilie, care‑şi abandonează în final proiectul salvării individuale bazate pe laşitate. El a fost, de altfel, foarte premiat pentru interpretarea din lungmetrajul lui Negoescu, la festivalurile internaţionale de la Namur şi de la Cottbus. Nici filmul nu a trecut neobservat în competiţiile internaţionale, fiind deja premiat cu o Menţiune specială la Namur şi cu Premiul pentru regie la Festivalul de la Leskovački. Această coproducţie româno‑bulgară îşi datorează succesul şi altor contribuţii marcante la realizarea sa, printre care merită menţionată imaginea Anei Drăghici şi interpretarea ansamblului actoricesc, cu participări memorabile ca cele ale lui Vasile Murar, Anghel Damian, Crina Semciuc (văduva şantajată de reţeaua de traficanţi) sau Daniel Busuioc (preotul corupt care‑l secondează pe primar). Se poate considera că Oameni de treabă face pasul mult aşteptat al remodelării cinemaului românesc nou care, fără a renunţa la achiziţiile admirate şi recunoscute internaţional, se arată mai dornic de apropierea de public şi de aşteptările sale.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
