Comunicat de presă. Academician Dumitru Radu Popescu – In memoriam

Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române anunţă cu profundă tristeţe încetarea din viaţă a academicianului Dumitru Radu Popescu (19 august 1935 – 2 ianuarie 2023), romancier, eseist, arhitect de reviste literare, dramaturg, poet şi scenarist. Pentru valoarea artistică a operelor sale literare, D.R. Popescu a fost ales între membrii corespondenţi ai Academiei Române în anul 1997. A devenit titular în 2006 şi a deţinut până la sfârşitul vieţii funcţia de director general al Editurii Academiei Române.

Fiu al unei familii de învăţători originari din Mehedinţi, D.R. Popescu s‑a născut în judeţul Bihor, unde a urmat clasele învăţământului primar şi secundar. A fost timp de trei ani (1953‑1956) student al Facultăţii de Medicină din Cluj, pe care a părăsit‑o pentru a se dedica studiilor filologice din acelaşi oraş (finalizate în 1961) şi profesiei de scriitor, căreia îi va consacra, cu un devotament exemplar, întreaga şi laborioasa sa existenţă. Anii de formare profesională petrecuţi la Cluj şi drama Transilvaniei (subiect al unora dintre romanele şi dramatizările sale) şi‑au pus amprenta ca repere inconfundabile ale biografiei şi operei marelui dispărut.

D.R. Popescu a urmat toate treptele disciplinei interioare a scrisului, de la aceea de corector şi redactor („Steaua“), până la redactor‑şef („Tribună“, 1970), „Contemporanul“ (1982), „România literară“ (1988), secretar al Asociaţiei Scriitorilor şi, ulterior, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1982‑1989).

Autor complet, D.R. Popescu s‑a manifestat în aproape toate domeniile artei literare. După debut (versuri, 1953) avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi prozatori din generaţia ’60, poate cel mai inventiv dintre aceştia. Bun sfetnic pentru realizările artistice ale confraţilor, posedând un stil opus reţetelor convenţionalizate, D.R. Popescu venea în anii cenuşii, în care realismul socialist se transformase pe nesimţite în „obsedant deceniu“, cu subiecte originale şi o viziune realist‑critică impregnată de tragism existenţial, modernă, inteligentă, imprevizibilă, cu o percepţie care dilata realul în fabulos. Opera şi‑a urmat, în întregime, cursul pe care pornise. Între cele mai reprezentative lucrări semnate de D.R. Popescu se numără un lung şir de povestiri şi romane, care încep cu Vara oltenilor (1964), Dor (1966), Duios Anastasia trecea (1976), Leul Albastru (1981), ciclurile F (1969) şi Viaţa lui Tiron B., care continuă cu alte şi alte volume, scrise după 1989 (Dumnezeu în bucătărie, 1994, Truman Capote şi Nicolae Ţic, 1995, Paola şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, 1998), în care talentul înnăscut, vigoarea stilului şi imaginaţia debordantă nu şi‑au diminuat cu nimic din intensitatea şi prospeţimea iniţială.

În dramaturgia lui D.R. Popescu, piesele de teatru Aceşti îngeri trişti (1970), Piticul din grădina de vară (1973), O batistă pe Dunăre (1997), Dudul lui Shakespeare (2000) cultivă parabola ca gen social, integrând personajele şi trăirile acestora în tabloul mai vast numit opera omnia.

De‑a dreptul impresionantă, eseistica lui D.R. Popescu a fost adunată în volumele Galaxia Grama (1984), Complexul Ofeliei (1998), Actori la curtea prinţului Hamlet (1999), Puşca lui Caragiale (2003).

De‑a lungul întregii activităţi talentul său a fost răsplătit cu numeroase premii. A fost laureat al Premiul Uniunii Scriitorilor în anii 1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980, 1994, 2003. În 1964 i s‑a atribuit Premiul Cinematografiei pentru cel mai bun scenariu. Cinci ani mai târziu (1969) a primit Premiul I.L. Caragiale al Academiei R.S.R., iar în 2008 i s‑a decernat Premiul Naţional pentru Literatură.

Trecerea lui Dumitru Radu Popescu în eternitate, alături de colegii generaţiei sale şaizeciste, reprezintă o grea şi nemeritată pierdere la început de an 2023.