Artist din generaţia formată în deceniul şase al secolului trecut, venerabilul sculptor Emil Pricopescu este un membru marcant al Filialei buzoiene a Uniunii Artiştilor Plastici din România, numărându‑se, de altfel, printre membrii ei fondatori. Practician al artei şi pedagog, deopotrivă, Emil Pricopescu se înscrie în galeria de aur a sculptorilor care au dăruit „poienilor rotate” ale Măgurei Buzăului rodul talentului şi al trudei lor, în cadrul celei mai ample tabere de creaţie ce s‑a desfăşurat vreodată în România.
Rămaşi printre noi sau plecaţi la cele veşnice, cei 172 de sculptori ai Măgurei poartă ca pe o aură de legendă apartenenţa lor la prima, cea mai mare şi cea mai reprezentativă tabără de creaţie, pentru că în plină perioadă de cenzură ideologică, prin tenacitatea şi abilitatea sculptorului Gheorghe Coman, la Măgura Buzăului fiinţa timp de şaisprezece ediţii consecutive o academie liberă de sculptură ce avea să devină, ulterior, una dintre cele mai mari rezervaţii de sculptură în aer liber din Europa.
Prin participarea sa la ediţiile a IV‑a (1973) şi a XI‑a (1980) Emil Pricopescu a lăsat la Măgura Buzăului două lucrări dăltuite în calcar numulitic din cariera de la Ciuta, ambele făcând parte din ciclul „Homo Faber”. De aceea, pentru mine personal, domnul Emil Pricopescu este, înainte de toate, un sculptor al Măgurei Buzăului, adică un reprezentant al spiritului liber în artă, un participant şi un martor, totodată, al naşterii unei mişcări artistice fără precedent în spaţiul românesc.
Asemenea majorităţii sculptorilor din generaţia sa, ce pot fi consideraţi cu deplin temei artişti postbrâncuşieni, Emil Pricopescu este influenţat în chip major de spiritul autorului „Coloanei infinitului”, fie că e vorba de lucrările pe care le realizează în lemn, în piatră sau în bronz. Ecouri ale „Porţii sărutului”, ale „Rugăciunii”, ale „Mesei Tăcerii” şi ale „Coloanei fără de sfârşit” reverberează în sculptura lui Emil Pricopescu, o creaţie de sinteză, aflată la întretăierea a două epoci: cea modernă, amprentată major şi definitiv de creaţia lui Constantin Brâncuşi, şi cea contemporană, în perpetuă mişcare, supusă multor căutări şi experimente.
Sculptor „clasic” în sensul abordării materialelor tradiţionale destinate acestei arte (lemn, piatră, marmură, uneori metal sau teracotă) şi al selecţiei temelor, Emil Pricopescu ciopleşte şi modelează cu măiestrie, în deplin respect faţă de natura materialului şi de expresivitatea lui intrinsecă. A selecta materialul de lucru în concordanţă cu subiectul ales pentru a fi reprezentat constituie apanajul artiştilor pe deplin dăruiţi creaţiei lor, iar Emil Pricopescu face parte, indiscutabil, dintre aceştia. Atunci când lucrează lemnul, artistul ştie, asemenea cioplitorilor tradiţionali, să‑i urmeze fibra şi să descopere în trunchi forma sugerată de însăşi natura esenţei alese, să nu înlăture decât ceea ce cu adevărat prisoseşte. Mai mult, forme inspirate de lucrările de tehnică tradiţională din lemn sunt preluate şi reinterpretate în spirit modern în unele dintre compoziţiile sale.
În deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, obiectele tradiţionale realizate din lemn erau redescoperite de sculptori şi valorificate în arta lor, demers ce avea să se constituie într‑o veritabilă direcţie în sculptura românească.
La o privire de ansamblu asupra operei lui Emil Pricopescu pot fi distinse cel puţin trei direcţii sau trei modalităţi de expresie artistică în care, alături de ecourile brâncuşiene, se întrezăresc şi unele ce vin dinspre „Himerele” lui Dimitrie Paciurea, îndeosebi în cazul unora dintre portrete.
O categorie distinctă de lucrări, monumentale sau de atelier, o constituie cele antropomorfe, cioplite în lemn sau piatră, fie că e vorba despre personaje reale, personaje simbolice, personaje alegorice ori sinteze de forme anatomice stilizate, uneori contopite într‑un volum compact, vertical, ce refuză cu obstinaţie golul. Personajele lui Emil Pricopescu au imprimate pe chipul lor trăiri puternice, astfel încât accentele expresioniste devin deîndată vizibile. „Dincolo de durere” e o lucrare reprezentativă în acest sens. Majoritatea personajelor sale sunt înfăţişate în posturi aparte, ce sugerează fie starea de meditaţie sau rugăciune, fie plonjarea în sine, explorarea interiorităţii, a propriului eu. Distincte sunt, în cazul acestora, volumele pline, de o materialitate accentuată, cărora însă nu le lipsesc rafinamentul şi eleganţa.
În seria lucrărilor antropomorfe se înscriu şi torsurile feminine de inspiraţie brâncuşiană, mostre de măiestrie şi relaţie armonioasă cu materialul de lucru. Verticalitatea pronunţată a acestora se regăseşte în majoritatea sculpturilor lui Emil Pricopescu, dispunerea pe orizontală a compoziţiilor sale fiind mai rară.
Sculptorul ciopleşte şi modelează, deopotrivă, portrete ale unor personaje celebre ale istoriei sau culturii naţionale, precum cele al lui Ştefan cel Mare, Alexandru Marghiloman, Mihail Sadoveanu, George Emil Paladi, dar şi portretul tatălui său, preotul Ioan Pricopescu, sau al fiului său, Florin. Sunt lucrări ce reuşesc să surprindă caracterul particular al fiecăruia dintre cei reprezentaţi şi acea trăsătură a chipului care‑i defineşte inconfundabil, artistul dovedindu‑se un iscusit fizionomist.
O a doua serie de lucrări semnate de Emil Pricopescu sunt cele cvasi‑abstracte, ce abordează teme majore, unele de inspiraţie mitologică, precum Pasărea Phoenix, căreia artistul îi imaginează şi o serie de „Cuiburi”. Ideea renaşterii şi a reînnoirii perpetue devin astfel teme de meditaţie constantă pentru sculptorul care percepe nu doar lumea fizică, ci şi pe cea transcendentă. Din această categorie fac parte şi compoziţiile din ciclul „Mirabila sămânţă”, „Homo Faber”, „Femina Faber”, precum şi lucrarea cu titlul „Coloana copilăriei”, amprentată de cifra 7, o preluare şi o interpretare în cheie personală a „Coloanei infinitului”.
Majoritatea compoziţiilor cvasi‑abstracte ale lui Emil Pricopescu sunt elansate pe verticală, armonios alcătuite, cu un vizibil gust pentru simetrie, simplitate şi forme geometrice clar alcătuite, capabile să interacţioneze şi să alcătuiască un ansamblu cu valenţe simbolice explicite.
Ovoidul brâncuşian, alături de mai multe tipuri de reprezentare a bobului de grâu, cu trimitere evidentă la pilda biblică – ideea renaşterii în duh este şi aici bine pusă în evidenţă – sunt două motive recurente în această a doua serie de lucrări realizate de Emil Pricopescu de‑a lungul timpului. Sculptorul ciopleşte şi polisează materialul, lăsând vizibil dialogul dintre suprafeţele cu textură naturală sau asupra cărora intervine minimal şi cele îndelung elaborate.
Cea de a treia serie de lucrări realizate de Emil Pricopescu este alcătuită din compoziţiile cu tematică religioasă explicită cel mai adesea, disimulată doar uneori. Numărul lor semnificativ, precum şi varietatea de subiecte şi personaje neotestamentare sau chiar veterotestamentare precum: Sfânta Treime, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Crucea Răstignirii, Lupta lui Iacob cu Îngerul, ori trimiterile la acestea, ne dezvăluie un artist cu o pronunţată dimensiune spirituală, cu o viaţă ce l‑a pus în centrul ei pe Dumnezeu. Nici nu ar fi putut să fie altfel, cât timp artistul s‑a născut în familia unui preot şi, fără îndoială, s‑a format în spirit creştin. În felul acesta, Emil Pricopescu se înscrie între artiştii contemporani, din ce în ce mai numeroşi, fie ei pictori, sculptori, graficieni sau artişti decoratori care redescoperă bogăţia spiritualităţii creştine şi inepuizabilele ei resurse de teme apte spre a fi supuse meditaţiei plastice.
Sculpturile cu tematică spirituală realizate de artist fac parte, şi ele, din categoria compoziţiilor cvasi‑figurative, unde este pusă în valoare o geometrie riguroasă a formelor, susţinută de pronunţata verticalitate a ansamblului. O serie de cruci cu diverse forme şi de troiţe cioplite în marmură completează această serie de căutări de natură religioasă, impunându‑se privirii prin simplitate, claritate şi esenţializare a formei.
Emil Pricopescu, artist cu o foarte bogată activitate de atelier, dar şi ca sculptor care a dăruit cetăţii lucrări de for public, profesor cu vocaţie pentru numeroase generaţii de tineri artişti, reprezintă un reper profesional şi moral pentru viaţa culturală, de altfel bogată, a Buzăului contemporan.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
