Teatrul Saint Ann’s Warehouse, situat în Dumbo, cartierul artistic al Brooklynului, revine în această stagiune cu o nouă montare a influentei autoare, regizoare şi actriţe britanice, Emma Rice, inspirată de romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi. Emma Rice a fost directorul artistic al teatrului Shakespeare’s Globe de la Londra până în 2018, când a înfiinţat compania şi şcoala de teatru Wise Children, unde a pus în scenă această producţie.
Romantismul pregnant al operei de referinţă e transpus de Emma Rice într‑un poem scenic, cu o plastică de basm şi o atmosferă de vodevil, insistând mai mult pe dimensiunea gotică a romanului. Piesa – o adaptare muzicală – propune un teatru de idei şi atmosferă. Iubirea dincolo de moarte, jumătatea fiinţei, răzbunarea, dorinţa de parvenire sunt teme ale cărţii abordate într‑o reprezentare mecanicistă. Şarja, comicul de situaţie, muzica şi dansul anunţă caricatural personajele cu trăsăturile lor reprezentative şi fixează momentele esenţiale ale romanului în coordonate de nunţi, morţi şi naşteri.
Într‑o formulă narativă expediată, regizoarea sugerează cum istoria se repetă ciclic chiar şi la nivel individual, urmărind cele două familii, Earnshow şi Linton, la fermele lor, Wuthering Heights şi Thrushcross Grange, din ţinutul mlăştinos Yorkshire.
Un personaj colectiv se anunţă încă de la prima scenă, mlaştina – The Moors – întruchipată de un grup ad‑hoc de actori, alcătuit circumstanţial din personajele prezente în scenă. The Moors îndeplineşte funcţia corului antic; narează, comentează şi incantează. Rechizitoriul lor e însoţit de dans şi muzică într‑o coregrafie unitară, burlescă sau cathartică. Grupul e condus de un personaj îmbrăcat în nuanţele compozite ale mlaştinii, cu un tufiş de ierburi uscate pe creştet, interpretat de aceeaşi actriţă ce joacă rolul servitoarei Nelly (Katy Ellis), rezonerul acestei poveşti, îndeplinind,
în alt plan, aceeaşi funcţie cu dirijorul mlaştinilor.
Catherine (Lucy McCormick) şi Heathcliff (Liam Tamne), cei doi protagonişti ai romanului, se bucură de o apariţie scenică individualizată şi nuanţată, în timp ce celelalte personaje sunt înfăţişate stereotip şi caricatural, într‑o aură de muzică şi dans, ca şi cum ar face formal parte din recuzită.
Scenografia este minimalistă şi unitară. Două eşafodaje de scaune răsturnate cu felinare la capete încadrează alternativ – după fluxul narativ, aducând în prim-plan pe rând cele două ferme – un perete derelict în culori sumbre – parcă desenat de o mână de copil – pe care atârnă strâmb o uşă şi un altul pictat într‑un gri luminos, brăzdat de sus până jos de ochiuri de geam. Un ecran pe fundalul scenei aduce proiecţii video, fotografii – cu arborele genealogic al familiilor reunite – şi un cer tumultuos, senin sau magic, după dispoziţiile „romantice” ale personajelor.
Muzica originală – între folk şi pop în ritmuri baroce – e oficiată de grupul Sid Goldsmith, ce ocupă un colţ al scenei, cu un contrabas, un violoncel şi două instrumente de percuţie.
Piesa e segmentată în două acte. Un prolog fixează premisele demersului. Precum în roman, povestea e narată de servitoarea Nelly, actualului chiriaş – Lockwood – de la Thrushcross Grange. Incitat de istoria bizară a celor două familii, Lockwood se află în vizită la Heathcliff, stăpân de‑acum pe ambele domenii. Un tablou apocaliptic anunţă un Wuthering Heights bântuit de vânturi şi spirite, cu un cer brăzdat de fulgere. Lockwood abia se ţine pe picioare, hărţuit de un vânt năprasnic, spectrul lui Catherine şi de câinii de la ferma austeră şi neospitalieră locuită de Heathcliff, de nora sa, Cathy Linton (fata lui Catherine Earnshaw), şi de Hareton, fiul lui Hindley Earnshaw – un tânăr stângaci şi iliterat. Lockwood descoperă un Heathcliff damnat, care îşi terorizează nora – a cărei privire îl răscoleşte, amintindu‑i de iubita sa, Catherine. Prologul e încadrat de episoadele burleşti cu câinii dezlănţuiţi de sosirea şi plecarea lui Lookwood de la fermă, reprezentaţi de marionete ‑ cu capetele alungite ca o tigvă în prelungirea unor beţe arcuite ‑ în stil bunraku, manipulate de actori ce îndeplinesc şi alte roluri în scenă. Aceleaşi marionete vor întruchipa mai târziu câinii de la Thrushcross Grange ce o vor muşca pe Catherine, în timp ce îi spiona, împreună cu Heathcliff, pe fraţii Linton (Edgar şi Isabella).
Trecerea de la un tablou la altul, cu schimbările minimale de cadru, este imperceptibil mascată şi introdusă de The Moors ce vor dansa şi cânta în prim-plan. Prima scenă ce succede prologului aduce târgul din Liverpool, unde domnul Earnshaw îl adoptă pe orfanul Heathcliff. Următorul tablou desfăşoară copilăria lui Heathcliff, Catherine şi Hindley Earnshaw, sugestiv reprezentată de acelaşi teatru de marionete din prolog. Marioneta Heathcliff prezentată la fermă de domnul Earnshaw – ce din motive nedesluşite e lipsită de picioare – e întâmpinată cu rezervă de celelalte păpuşi. Urmează agresiunea lui Hindley şi jocul afectiv al lui Catherine, care‑l va îndrăgi imediat pe tânărul Heathcliff. Păpuşile sunt deodată aruncate şi‑i regăsim pe cei trei tineri proiectaţi în acelaşi decor şi aceleaşi raporturi mai accentuate. Heathcliff aleargă în extaz cu Catherine în cârcă în jurul scenei; mereu în conflict cu Heathcliff, Hindley ((Tama Phethean) – dominându‑l fizic, un Lati Lungila nătâng – îl provoacă şi îl bate.
Emma Rice surprinde structurile repetitive ale romanului într‑o reprezentare scenică ritmată, stereotipă şi mecanicistă. Femeile mor la naştere sau imediat după, istovite şi depresate de mezalianţele făcute (Catherine Earnshaw, Francis – soţia lui Hindley Earnshaw, Isabella Linton). Toate gravidele poartă simbolic un săculeţ oval din cârpe peste pântece. Pentru că gestantele vor muri la scurtă vreme după naştere, bebeluşii înfăşuraţi în scutece devin copiii mlaştinii, care‑i preia şi leagănă prin actorii ce o întruchipează. Odraslele se căsătoresc incestuos cu descendenţii de pe ramurile paralele ale familiei unite (Cathy, Hareton, micul Linton). Când îşi pierd jumătatea, soţii sau iubiţii sunt condamnaţi la alcoolism, singurătate sau sunt damnaţi şi îşi găsesc devreme moartea (Edgar, Hindley, Heathcliff). Încrengăturile, datele şi evenimentele sunt cântate şi notate cu acribie pe tăbliţele negre, atârnate de gâtul actorilor ce compun The Moors. Morţile, naşterile şi accidentele sunt asistate de acelaşi doctor ce pare să traverseze imuabil trei generaţii. Cu aspect de vrăjitor, doctorul Keneth – cu mănuşile lui de un verde strident – pare un personaj de basm, extras din adâncurile mlaştinii.
Interiorul conacului de la Thrushcross Grange, spionat de Heathcliff şi Catherine, prin peretele cu geamlâcuri, pare o casă de păpuşi. Fraţii Linton se mişcă burlesc şi stereotip. Isabella poartă pantofi roşii şi o rochie albă, cloş, de prinţesă-balerină şi îşi întâmpină oaspeţii în posturi şi salturi coregrafice. Heathcliff este alungat din cauza condiţiei sale modeste şi a aspectului său neîngrijit, dar Catherine, rănită de câinii – marionetă, va rămâne o vreme la fermă, unde se va instrui şi va deprinde bunele maniere. Câteva artificii de regie reliefate în vestimentaţie şi gestul scenic şarjat potenţează evoluţia personajelor. Transformarea lui Catherine, interesată tot mai mult în averea şi atenţia pe care i‑o arată Edgar, e scenic realizată prin rochia cu mâneci bufante de păpuşă şi mişcarea rigidă, afectată, încorsetată. Felul său de a fi, liber şi sălbatic, de odinioară dispare. Heathcliff interceptează confesiunile pe care i le face lui Nelly şi părăseşte Wuthering Heights. Va reveni după ce Catherine se căsătoreşte cu Edgar, să se răzbune. Isabella, interpretată cu talent de Katy Owen, ce va juca şi în rolul micuţul Linton – fiului Isabellei cu Heathcliff – este cea mai realizată prezenţă scenică. Vestimentaţia de balerină sau de prinţişor oriental adaugă aurei de basm ce învăluie cele două personaje sechestrate sub cheie la Wuthering Heights – precum Rapunzel – de demonul Heathcliff. Mamă şi fiu, cu constituţii fragile şi virtuţi lamentabile, sunt victimele seducţiei pusă la cale de Heathcliff, pentru a intra în posesia celor două domenii. Jocul colorat al actriţei, ce împrumută din comedia dell’arte, vine cu un registru bogat ce articulează subtil stări de extaz, infantile amestecate cu nesiguranţă, instincte de conservare şi oroare. Francis, soţia lui Hindley, este şi ea o apariţie inedită; un portret caricat, ce anunţă o femeie simplă, needucată, ce poartă ochelari cu dioptrii groase şi se mişcă împiedicat. Grotescul portretului adaugă comicului de situaţie prin contrast; de exemplu, dragostea pe care i‑o arată Hindley, ce se apucă de băut după moartea ei. Pentru că nu i‑a acordat respectul cuvenit, după o bătaie bună, Heathcliff va fi retrogradat la condiţia de servitor.
Al doilea act, de altfel, foarte scurt, serveşte drept epilog. Se urmăreşte vizita aceluiaşi personaj Lockwood, ce revine opt luni mai târziu la Thrushcross Grange, pentru a afla continuarea poveştii lui Catherine şi Heathcliff. Relatarea lui Nelly capătă o dimensiune fantasmatică în închipuirea lui Lockwood. Un happy‑end macabru e transpus într‑o reverie senzuală. Heathcliff o posedă în sfârşit pe Catherine, ce a continuat să rătăcească prin Wuthering Heights, după cum el însuşi a condamnat‑o la bântuire veşnică, când i‑a devastat mormântul. Heathcliff îi mărturiseşte lui Nelly că şi‑a petrecut toată noaptea afară, cu Catherine, şi că e pregătit să moară.
Despărţirea de lume şi unificarea iubiţilor în moarte se realizează sub semnul Eros – Thanatos într‑o dimensiune cosmică. The Moors ne anunţă că cei doi iubiţi se privesc pentru ultima şi prima oară la lumina incandescentă a lunii – o lună plină, simbol al nunţii în cer şi al iubirii eterne.
■ Jurnalist cultural
Roxana Pavnotescu
