Aşadar, comunitatea copywriterilor şi a graphic‑designerilor din lumea a I‑a se agită de mai bine de jumătate de an, jumătate în plin extaz, privind către viitorul utopiei tehnologice, jumătate în stare de revoltă sau/ şi de resemnare, suspinând după prezentul confortabil în care au încă un rol de jucat. Vă întrebaţi, poate, de unde depresia celor din urmă, iar eu vă voi răspunde: în curând, cei mai mulţi revoltaţii resemnaţi vor fi înlocuiţi de Inteligenţa Artificială. Pe de o parte, avem esteţii filosofi care apreciază în mod abstract frumuseţea algoritmului şi întrezăresc posibilitatea unei lumii conduse armonios de IA, iar pe de cealaltă, îi avem pe cei practici şi prevăzători care încearcă să găsească un compromis, o soluţie decentă la iminenta lor descalificare din posturile pe care le ocupă.
Teama sună cunoscut, în definitiv fiind aceeaşi nelinişte gotică a înlocuirii omului de maşină, născută în epoca industrializării de acum mai bine de 200 de ani. La fel ca şi atunci, spaima se va demonstra a fi justificată, căci aşa cum liniile automate de producţie şi de asamblare au înlocuit miile de navetişti ai fabricilor, aşa se va întâmpla şi cu cei care produc „content” online sau offline, multiplicat tot după aceeaşi reţetă grafică şi conceptuală previzibilă şi monotonă. Iar pentru a argumenta cele susţinute mai sus, vă voi spune ce face Inteligenţa Artificială, nu numai în mod gratuit, ci şi aproape instantaneu: generează imagini (şi foarte în curând videoclipuri) pornind fie de la un simplu text introdus de solicitant, dar şi variaţiuni complexe ale unei imagini sursă, minim schiţată, iar rezultatul este în mod absolut spectaculos, cel puţin la fel de bun ca strădaniile facturate generos de către cei din industriile creative. De la fotografii realiste la lucrări grafice sau picturale, cu compoziţii bine susţinute şi de cele mai multe ori surprinzătoare şi neconformiste, IA‑ul este mult mai bine pregătit pentru sarcina care i se dă decât majoritatea celor care lucrează la o agenţie tipică de publicitate sau în servicii care sunt, într‑un fel, asimilate domeniului creativ artistic. Totul însă cu o singură condiţie: ca textul pe care îl introduci să fie pe măsura aşteptărilor tale, căci dacă în acest joben dadaist infinit combinatoriu, care este IA‑ul, bagi gunoi, atunci nu te poţi aştepta ca rezultatul să fie ambrozie şi smirnă. Iar aici apare, de fapt, marea ruptură dintre teorie şi practică, prin dezechilibrul enorm între posibilităţile tehnologiei şi cele ale imaginaţiei umane actuale.
Miile de imagini pe care le‑am văzut în ultimele luni generate de IA în programele text‑to‑image ca Dall‑e, Midjourney sau mai proaspătul Stable Diffusion, mi‑au arătat o enormă lipsă de imaginaţie a utilizatorilor. Într‑o primă etapă s‑au îmbogăţit operele artiştilor consacraţi, de la Bosch la Dalí, cu mii de OZN‑uri invadând oraşe incerte, redate aproximativ la fel, cu texturi şi forme care identificau cu exactitudine originea imaginii în sfera IA. În a doua etapă au început să prolifereze arhitecturi gaudiene, unele rămase la nivelul de propuneri de faţade, altele alunecând în amenajări dulcege de florărese scăpate în borcanul cu jeleu de trandafiri. Simultan au apărut şi fotografiile „artistice”, cu chipuri hiper‑expresioniste brăzdate de riduri improbabile, cu anatomii deformate şi topite una în cealaltă, alături de siluete vagi privind în zări romantico‑gotice – science‑fiction, folosite majoritar ca fundal pentru citate cvasi‑exacte din Dalai Lama, sau poate chiar pentru propriile gânduri lirice ale unor suflete gingaşe din mediul on‑line. Ultima categorie este cea a artiştilor care experimentează pornind de la propriile opere, iar aici rezultatul este într‑adevăr demn de urmărit mai departe. Doar în această perspectivă IA‑ul este utilizat conform naturii lui, adică aceea de instrument şi nu de substitut al creaţiei sau al creatorului. Cu siguranţă, aşa cum am scris mai sus, munca lipsită şi de cel din urmă dram de imaginaţie şi de originalitate, prestată de majoritatea funcţionarilor din industriile creative, va fi înlocuită de algoritmi, căci rezultatele vor fi identice, iar costurile aproape inexistente. Tot ce poate fi automatizat şi astfel optimizat va fi întocmai adaptat la noile tehnologii, iar asta cât mai rapid posibil, conform logicii unei pieţe libere. În rest, drama copywriterilor şi a semenilor lor va rămâne complet ignorată de restul lumii, cea care merge cu 30 de km/h, în trenuri insalubre, cu sacoşe încă pline de conserve şi ciorbe la borcan, printre care se strecoară constant navetiştii plini de păreri politice exprimate sec şi definitiv. Arta digitală generată de IA va rămâne într‑un mediu hiper exclusivist, va umple probabil timp de două sezoane ecranele bienalelor de artă din lume până când va deveni un produs expirat şi va fi sau nu va mai fi gustată de un public oricum instabil şi interesat doar circumstanţial, în funcţie de echilibrul pe care artiştii îl vor găsi între propria imaginaţie şi propaganda ideologică nelipsită de la astfel de evenimente. Poate pentru o scurtă perioadă, cât va fi încă proaspătă, va genera ceva agitaţie şi pe pieţele internaţionale de artă, aşa cum au făcut‑o şi NFT‑urile despre care acum se mai vorbeşte doar în lipsă acută de alte subiecte. În rest, lumea va avea nevoie în continuare de lucruri concrete, de tablouri, sau de sculptură, manualitatea şi meşteşugul vor continua să fie căutate şi apreciate, ba chiar din ce în ce mai mult, aşa cum ne arată, de exemplu, la ultimele sale ediţii, Bienala de la Veneţia. Simultan, artiştii care lucrează la construcţia realităţilor virtuale vor popula Metaversul, pe de o parte, cu creaţii originale, care la rândul lor vor constitui un sector al pieţei de artă, iar pe de alta, cu designuri utilitare, cele pe care le ştim din propria lume, dar numai că o vor face mult mai rapid, acţionând ca şefii de şantier responsabili însă pentru o echipă de IA‑uri care lucrează aproape cu viteza luminii.
Aşa cum am menţionat mai devreme, IA‑ul nu este decât un instrument al creaţiei, profund dependent de imaginaţia utilizatorului. Din păcate, cei care au acces şi lucrează cu această tehnologie fac parte dintr‑o civilizaţie obosită, istovită de o reală putere creatoare. Nu poate exista un dialog fructuos între om şi IA în urma căruia să se nască, dacă nu o capodoperă, măcar o imagine decentă, dacă primul nu are nimic în cap aprioric. Nimicul generează nimic, indiferent cât de avansată este tehnica şi cât de sofisticate procedurile. În mod ironic, ne aflăm, în sfârşit, în faţa geniului din lampa lui Aladin şi singura dorinţă pe care o putem formula nu depăşeşte anvergura unei shaorme cu de toate, dar bine garnisite cu ideologii de stânga.
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
