Dante Aligheri a scris Divina Comedie la timpul perfectul simplu. Se ştie că perfectul simplu are o soartă vitregă în mentalitatea unor români. Într‑o carte publicată în 1974, nu mi s‑a dat voie să pun perfectul simplu în gura oltenilor, pe motiv că este oltenism. Să mai ziceţi careva că cenzura avea de a face cu Ceauşescu şi cu dictatura comunistă! Avea de a face cu dictatura inculţilor, năimiţi să facă rău culturii şi să ne devitalizeze limba.
Gramatica Academiei noastre pune perfectul simplu sub rubrica denumită „timpul perfect” fără să specifice aspectul temporal, cu toate că specifică celelalte timpuri trecute (ediţia 1963, p. 238, paragraf 227). Şi totuşi menţionează necesitatea acestui timp gramatical: „Perfectul simplu exprimă o acţiune terminată de curând (chiar în ziua care se vorbeşte): fusei azi la moară […], iar perfectul compus exprimă o acţiune care s‑a terminat mai de mult”. Pe aceeaşi pagină zice că „vorbitorii mai tineri care au urmat la şcoală, citesc ziare, participă la viaţa politică, administrativă sau au părăsit pentru o perioadă satul îl înlocuiesc cu perfectul compus”. Aşadar, înlocuirea perfectului simplu cu perfectul compus nu porneşte de la sat. Nu porneşte de la firul ierbii. Ostracizarea lui vine de sus, de la cancelarie, subordonată forurilor superioare. Deci, este dirijată. De către cine şi în ce scop?
Wikipedia afirmă că folosirea perfectului simplu pentru acţiuni foarte recente e caracteristică graiului oltenesc şi exemplifică: „Fenomen dialectal cântai; corespondent în varietatea standard am cântat.” Unde este definiţia noţiunii de standard în vreo limbă? Cine stabileşte standardul unei limbi, când standardul nu e definit? Standardul într‑o limbă nu poate să fie eliminarea unor categorii gramaticale şi simplificarea limbii pe înţelesul celor ce maltratează acea limbă.
Wikipedia mai afirmă absenţa perfectului simplu în Moldova, în Transilvania şi prin alte părţi. Cine a scornit că perfectul simplu ar fi un oltenism şi a cimentat prejudecata că e ruşine să îl folosim? De ce trebuie să râdem de cei care îl folosesc? Să râdem şi de scriitorii noştri clasici? Perfectul simplu e folosit frecvent de către clasicii noştri moldoveni şi ardeleni. Îl folosesc poeţi de importanţă naţională: Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, George Coşbuc şi prozatori de calibrul lui Costache Negruzzi, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Citez frânturi de rânduri rupte la întâmplare din operele lor şi pun în evidenţă perfectul simplu la vedere:
Vasile Alecsandri, Crai‑nou:
Numai de soare fu sărutată. Un străin mândru atunci trecu. Auzi glasul, veni îndată. Şi‑n calea fetei pe loc stătu. Căci trecu noaptea, şi dimineaţa Găsi copila fără suspin. Trei zile‑n urmă Crai‑nou se duse, Şi, cu el, mândrul străin pieri, Sărmana fată în drum se puse Şi mult îl plânse, mult îl dori! Rămase singur un biet mormânt!
Mihail Eminescu, Luceafărul:
Din sfera mea venii cu greu (se repetă); Trecu o zi, trecură trei; Ea trebui de el în somn; Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere; Dar ce frumoasă se făcu; Hyperion se‑ntoarse.
Scrisoarea III:
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile‑ncoace; Pentru‑a crucii biruinţă se mişcară râuri‑râuri, Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă; După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod; Cum veniră, se făcură toţi o apă ş‑un pământ; Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium; De‑aşa vremi se‑nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Epigonii:
Viaţa‑i fu o primăvară, moartea‑o părere de rău; Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
George Coşbuc, La Smârdan:
Neam român, văzui odată; Dar abia rosti cuvântul; Şi văzu gemând pământul; Zornet auzi prin zare; Din mormânt ieşi puterea; Tresăriră iuţi românii; La Smârdan aşa vru Domnul; N‑avu mila nici un rost.
Costache Negruzzi, Cum am învăţat româneşte:
Ceteşte‑mi, îmi zise, o viaţă d‑a sfinţilor din cartea aceasta. Sfârşind, îşi puse ochilarii, tinse tabla neagră, şi chemând un băiat ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. Băiatul scrise. Băiatul mai scrise. Dascălul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest maiestos. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Bărbaţi, femei, copii, toţi săriră şi s‑apropieră de tablă, strigând bravo de răsuna sala. A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună‑dimineaţa, scoase din sân o broşură cartonată cu hârtie pestriţă, zicându‑mi … După aceste parabole, adaose: Pentru a‑ţi paradosi limba românească… Aceea nu e treaba d‑tale, îmi răspunse cu un zâmbet ce semăna a strâmbet. Ba nici gândesc, zisei azvârlind abecedarul sub masă. Sfârşind, strânse ochilarii, îşi luă şlicul şi ieşi. Simţii că mi se lua o greutate de pe inimă. A! pedant ignorant şi îngâmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale!
Ion Creangă:
Ivan mulţămi mai marilor săi… mai trase câte‑o duşcă două… Dumnezeu blagoslovi turbinca… şi apoi zise.
Mihail Sadoveanu, Baltagul. Începutul capitolului 2:
Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei. Se auziră pe drumuşor talănci cunoscute. Vitoria îl auzi răcnind şi suduind. Vitoria simţi un fior prin spate. Minodora aşeză cofa cu apa la locul ei şi începu a râde. Stăpâna strânse din umeri. Deodată vântul trecu şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmă. Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea zvon. Inălţând fruntea, Vitoria simţi adiere rece dinspre munte. Suviţele castanii din jurul frunţii i se zbătură. Clipi din ochi, silindu‑se oarecum să se trezească deplin. Intr‑adevar, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Cu mişcări iuţi, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare. Bombănind, Mitrea aduse scara. Mitrea coborî gâfâind, căută ulcica, o cufundă în apă şi bău cu sete, pufnind, apoi deşertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să cerceteze şi să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adapost, alungate de cele dintâi stropitori reci. Vitoria privi cu uimire la cocosul cel mare porumbac. Inima‑i bătu cu nadejde.
Liviu Rebreanu. Pădurea spânzuraţilor, primele două pagini:
„Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându‑se spre gropari. Auzi?… Ţara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu‑şi graiul spre a se face mai înţeles. Ţăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte. Nici nu‑i vina lor că ţara‑i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu‑se în lopată. Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care, neînţelegând vorbele străine, plecă ruşinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru. Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luându‑şi seama. Aşa‑i, bine zici, don’ căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într‑un bolovan. Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos. Apoi tăcu brusc. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor. Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului. Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură: Ce viaţă mai e şi asta…”
Să‑mi explice şi mie careva! Cum se face că aceşti stâlpi ai limbii române folosesc perfectul simplu fără să fie olteni?
Cum s‑a ajuns la absurditatea că perfectul simplu ar fi un dialectalism sau regionalism oltenesc? Afirmaţia că ar fi ceva specific graiului oltenesc este o dovadă de ignoranţă sau pe ce se întemeiază? Pe cine deranjează perfectul simplu? Desigur, în primul rând pe cei ce nu sunt în stare să conjuge verbele la prefectul simplu. Şi pe mai cine altcineva? Nu cumva aversiunea împotriva perfectului simplu e ticluită ca unealtă pentru a manifesta dispreţul unora împotriva altora şi să ne dezbine?
Se ştie că perfectul simplu se găseşte în toate limbile romanice. Lingviştii anonimi care au scris în Wikipedia afirmă că provine din limba latină. Însă în limba latină nu există perfectul simplu. Cum să provină de acolo de unde nu există? Ni se dau explicaţii trase de păr şi cu piruete retorice, înjghebate pe prejudecata că latinii ne‑au coborât din copaci. Nu este logic posibil ca toate limbile romanice, de la Atlantic şi până la Marea Neagră, independente una faţă de alta, să inventeze perfectul simplu pe cont propriu şi să obţină aceeaşi structură gramaticală, cu acelaşi aspect temporal, adesea chiar şi cu aceleaşi terminaţii. Ba tocmai şi cu omonimii bazate pe schimbarea accentului, ce prilejuiesc jocuri de cuvinte şi umor.
Ar fi mai cinstit să recunoaştem că nu ştim de unde provine perfectul simplu în limbile romanice, decât să plăsmuim o ipoteză pe care să o vindem drept concluzie. Unii lingvişti, la fel ca şi alţi erudiţi părerişti din alte domenii, se poticnesc de propriile lor ipoteze când nu pot aduce dovezi, cu care să susţină o concluzie. Dacă recunoaştem că nu ştim ceva, nu înseamnă că suntem ignoranţi. Ignoranţi suntem când ascundem faptul că nu ştim şi facem afirmaţii neîntemeiate. Ştiinţa îşi are limitele ei: nu are răspuns la toate întrebările. Ignoranţa nu are nicio limită: la toate întrebările vine cu răspunsuri născocite.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
