Louis Aragon a afirmat că viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi. Mulţi au repetat sau reformulat cu convingere previziunea lui. Ca să facem previziuni asupra viitorului, trebuie să cunoaştem trecutul. Se ştie că rolul femeii în societate se reflectă în religii şi că religiile au cimentat structurile sociale. Cultul zeiţei mame, creatoarea umanităţii, a naturii şi a universului, a fost în vigoare la toate popoarele şi a durat mai mult decât orice altă religie, vreo 30.000 de ani de atestare arheologică.
Reprezentările zeiţei mame primordiale sunt răspândite din Franţa până în Siberia, la lacul Baikal. Majoritatea lor covârşitoare s‑au găsit în România şi la sud de Dunăre. Cele mai numeroase sunt vechi de 6.000‑7.000 de ani. Arheologul Vicu Merlan a descoperit acum câţiva ani, lângă Iaşi, un sanctuar cu 21 de ipostaze ale zeiţei mamă, plus alte obiecte importante, cu semnificaţii încă nedesluşite, cum nu s‑au mai găsit nicăieri. Au fost expuse în mai multe ţări. Zecile de mii de statuete feminine descoperite în pământul României şi în zonele vecine arată că în paleolitic aici a fost o populaţie mai densă, cu mult mai evoluată tehnic şi spiritual decât în celelalte teritorii ale lumii preistorice. Zona Carpato‑Dunăreană a fost o vatră de formare şi de răspândire a civilizaţiei arhaice şi a culturii acelei lumi. Toate aceste statuete feminine sunt fără îndoială zeităţi protectoare ale fertilităţii, fecundităţii şi maternităţii, într‑o societate matriarhală.
Femeile au observat soarele şi luna, cu ciclurile lor repetitive, şi au remarcat interacţiunea lor cu ciclurile biologice şi cu anotimpurile. Astfel s‑a ajuns încă din preistorie la crearea unor calendare. Aşa-numitul Calendar al babelor impunea femeilor respectarea unor zile sfinte, prin diferite interdicţii şi repausuri obligatorii. Deci, regla şi controla munca şi odihna femeilor. Nu şi a bărbaţilor, fiindcă nu‑şi puteau neglija o zi întreagă animalele pe care le îngrijeau. Provine din matriarhat şi a rămas în vigoare până în vremuri recente. În unele limbi vechi, cuvântul calendar e de genul feminin. În română, la singular este masculin, iar la plural e feminin, adică e de genul neutru. În gramatica veche, genul neutru se numea ambigen, întrucât are structura masculinului şi a femininului, iar nu structura morfologică a neutrului din limba latină sau germană.
În română şi în toate limbile romanice soarele este de genul masculin, iar luna de genul feminin. În limbile germanice soarele este de gen feminin, iar luna, masculin. Aceasta poate fi o moştenire din matriarhat, când femeile au preluat astrul cel mai important şi necesar activităţilor lor, lăsând bărbaţilor astrul mai puţin important, dar necesar vânătoarii nocturne. Luna nouă se numeşte, în română, Crai Nou, ca în opereta lui Ciprian Porumbescu cu acest nume. Crai Nou poate să fie vestigiul unui zeu lunar masculin, mai vechi decât luna la feminin.
Oamenii preistorici citeau în stele, scriau în stele şi arhivau în stele. Cea mai luminoasă stea de pe cer deasupra Carpaţilor este Aldebaran, din constelaţia Taurul, care, la români, are legătură cu noaptea de Sânziene şi cu Ileana‑Sânziana‑Cosânzeana din basmele noastre, zeiţa solstiţiului de vară. A doua stea ca luminozitate e steaua Vega, adică Ciobanul, din constelaţia Lira, numită Ciobanul cu Oile. Steaua Vega a fost steaua polară a cerului nordic cu vreo 12.000 de ani în urmă şi va fi din nou peste vreo 13.000 de ani. Întrucât steaua cea mai luminoasă văzută de la noi este o zeitate feminină, rezultă că stelele şi‑au primit numele şi rolurile în matriarhat, iar ciobanii erau subordonaţi femeilor.
Constelaţiile Ursa Mare şi Ursa Mică pot fi denumiri la fel de vechi ca şi cultul ursului, răspândit din vestul Europei până în Japonia. Forma de feminin a cuvântului ursa, nu ursul, arată că observarea şi explicarea universului, în matriarhat, se făcea din perspectiva femeilor. Ursitoarele stabileau ursita copiilor nou-născuţi şi pot fi, totodată, divinităţi în legătură cu cititul în constelaţii şi cultul ursului. În patriarhat ursitoarele au fost coborâte din cer şi aruncate în infern. Indo‑europenii au inventat căruţele trase de animale şi ne‑au lăsat denumirile Carul Mare şi Carul Mic.
În matriarhat, toate aspectele vieţii şi naturii erau văzute şi desluşite din perspectiva femeilor. Femeile puteau discuta cu elementele naturii divinizate. Religia îi ajuta pe oameni să capete conştiinţa de sine, le‑a dat repere morale şi răspundea la toate întrebările omului în legătură cu viaţa, mersul vremii şi al universului. Femeile prevedeau viitorul, deci îl planificau şi erau factorul de decizie în toate situaţiile. Rivalităţile de putere decizională dintre femei sunt reflectate în mitul cu Baba Dochia.
Claude Lévi‑Strauss afirmă că oamenii arhaici au făcut cei mai decisivi paşi spre progres şi cele mai importante descoperiri tehnice (agricultura, domesticirea animalelor, ţesutul şi ceramica) cu opt sau zece mii de ani în urmă, în plin paleolitic şi matriarhat, la care noi n‑am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri şi să le modernizăm. Aceste activităţi erau protejate de divinităţi feminine, ceea ce dovedeşte că sunt descoperiri la care femeile au avut un rol hotărâtor. Arheologii n‑au găsit arme din matriarhat şi nici dovezi de sclavagism sau clase sociale. Tricotarea şi ţesutul erau protejate de Atena şi se baza pe un sistem de numărătoare binară (ocheţi pe faţă şi pe dos), descoperire ce ilustrează premisa ciberneticii şi a informaticii. Atunci, în negura vremii, femeile au făcut prima descoperire matematică, de unde a pornit procesul de gândire ce a dus la computerele de azi.
În mezolitic şi neolitic, unii oameni devin sedentari, în special femeile, iar alţii rămân semi‑nomazi, cum ar fi ciobanii. Ciobanii sunt continuatorii celei mai vechi, mai răspândite şi mai caracteristice meserii a românilor. Abia spre neolitic apar pentru prima dată reprezentări masculine, limitate la simple simboluri ale masculinităţii. Bărbatul din Perechea de Gânditori de la Hamangia are o situaţie privilegiată, întrucât stă pe un scăunel, pe când femeia stă direct pe jos. Ei trăiesc în neolitic şi în patriarhat.
Unele divinităţi feminine au fost acceptate de indo‑europeni ca soţii sau fiice ale zeilor patriarhali. Personajele feminine întunecoase din mitologia greco‑romană sunt foste zeităţi luminoase din matriarhat, simbolizând vechea ordine socială a zeiţei mame şi a altor zeităţi feminine, detronate şi demonizate. Divinităţile indo‑europene masculine, ale bărbaţilor, preiau puterea în cosmos şi în societate, în defavoarea divinităţilor feminine. Aşadar, în defavoarea femeilor. Viziunea asupra naturii a femeilor dătătoare de viaţă este eclipsată de viziunea însetată de vărsarea sângelui şi ucigătoare de viaţă a bărbaţilor, la care au fost programaţi mental prin riturile de iniţiere ca vânători şi războinici, transmise apoi prin educaţie şi imitaţie. Viziunea sângeroasă a bărbaţilor este bine exprimată în mitologiile indo‑europene şi e mult mai clar vizibilă în Biblie, în special în unele cărţi din Vechiul Testament, ce înfăţişează lupta înverşunată a monoteismului masculin împotriva politeismului feminin cu divinităţi ale naturii.
Cultura noastră iudeo‑creştină a înflorit din două trunchiuri trainice: unul cu rădăcini în mitologia indo‑europeană, misogină şi războinică, iar altul în mitologia biblică, tot misogină şi războinică. În matriarhat şi chiar la indo‑europeni, lumea fusese creată de o zeiţă mamă, pacifistă. În Biblie lumea este creată de un zeu masculin şi războinic. Dumnezeul din textele cele mai vechi, de la care s‑au inspirat autorii Bibliei, păstrează reminiscenţele etimologice ale unui nume feminin parţial deteriorat, parţial păstrat. Cuvântul Elohim, tradus ca Dumnezeu, în ebraica veche era o formă de plural de la numele unei zeiţe, ceea ce atestă existenţa unor divinităţi feminine dispărute. Etimologia cuvântului Elohim dezvăluie că provenea din matriarhat şi din politeism, iar mai târziu teologii evrei i‑au dat în mod convenţional înţelesul de masculin singular. O altă reminiscenţă a religiei matriarhale este faptul că Dumnezeu (în Cartea Facerii) modelează omul din pământ. Iar numele lui Adam în ebraică înseamnă pământ.
Pământul fusese anterior un simbol universal al fertilităţii naturii şi a femeilor şi era patronat de zeităţi feminine. Cuvintele brazdă, glie, ţară, ţărână sunt de genul feminin. Un pământ, două pământuri: în fr. la terre, în germ. die Erde, e feminin. Stratul de pământ roditor se numeşte die Muttererde (pământul mamă) şi der Mutterboden (terenul mamă). Boden e masculin, ceea ce poate avea o legătură cu dreptul bărbaţilor de proprietate asupra terenurilor. În credinţele pre‑creştine, pământul era fecundat de ploaia din cer, iar zeiţa pământului Geea sau Gaia de către Zeus, tot din cer, unde i‑a luat locul divinitatea supremă din Biblie. Gaia era zeiţa primordială, mama titanilor şi strămoaşa tuturor zeilor. Nu trebuie să ne mire lipsa de logică din genealogiile zeilor. Proveneau unii dintr‑o religie, alţii din alte religii.
Puternica asociaţie naţională Kokopelli a agricultorilor francezi ce se opun hotărârilor birocratice destructive are aderenţi în diferite ţări. Sediul central şi congresele au loc în satul Mas d’Azil, de lângă grota cu vestigiile arheologice din matriarhat. Are ca deviză „Tobele zeiţei Gaia se trezesc” (Les tambours de Gaïa se reveillent). Richard Wagner, în opera Amurgul zeilor (Götterdämmerung), credea că zeii din preistorie au murit. Se înşela.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
