Spaniolii au votat schimbarea, tradusă în destrămarea jocului de plasare a balonului, puterea, de la echipa roşilor la cea a albaştrilor şi invers. Şi totul pe cale democratică, aşa cum scrie în cărţile politice, ignorând teatrul la scenă deschisă
De ceva timp, înainte de alegerile programate la fiecare patru ani, nu vorbim de alegerile care survin în urma renunţării bruşte la mandat, în Spania, au loc tot felul de situ
aţii, parcă rupte din film, care focalizează atenţia electorilor şi care fac să răstoarne un regim. Din 1982, Felipe González, secretarul general al Partidului Socialist al Muncitorilor Spanioli (PSOE), devine pentru 13 ani şi jumătate, până în 1996, preşedintele Guvernului (în Spania se alege doar prim-ministrul, Şeful Statului este Regele). Vorbim de două legislaturi consecutive în care PSOE deţine majoritatea absolută în Parlament, urmate de o legislatură, în 1989, în care socialiştii ocupă exact jumătate din numărul de mandate şi de alta, în 1993, când, pierzând majoritatea, sunt nevoiţi să pacteze cu naţionaliştii catalani şi başci. În 1996, se produce schimbarea regimului; socialiştii pierd în faţa conservatorilor, reuniţi în jurul Partidului Popular, în fruntea căruia se afla José María Aznar.
Să vedem ce evenimente preced schimbarea, pe care popularii o vedeau încă din 1993. Deja din a doua jumătate a anului 1992, Guvernul condus de Felipe González se vedea obligat să gestioneze atât criza economică ce se instaura încet-încet, cât şi scandalurile care începeau să răsară unul după altul. Cel mai cunoscut este cazul Roldán, ce poartă numele lui Luis Roldán, primul director civil al Jandermeriei (Guardia Civil) din toate timpurile, care a reuşit să strângă o avere din comisioanele ilegale plătite de firmele care obţineau contracte de lucrări de construcţii (oho, şi cât era de construit pe atunci în Spania!) şi din fondurile rezervate Ministerului de Interne. Cunoscându-i-se faptele este acuzat, însă, în mod surprinzător, a reuşit să fugă din ţară.
Alt scandal, în trei acte, este cazul GAL (Grupul Antiterorist de Eliberare). În primul act, doi poliţişti, cărora li se promite una şi alta se face, declară necăjiţi şi în urma declaraţiilor lor sunt deţinuţi înalţi funcţionari din administraţia socialistă. Al doilea act are legătură cu aşa-numitul război murdar contra ETA, care se soldează cu arestarea unui general al Jandermeriei. Al treilea act aduce în prim-plan documentele CESID, Centrul Superior de Informare pentru Apărare, înlocuit în 2002 cu actualul Centru Naţional de Inteligenţă. Aceste hârtii arătau cotele ridicate la care ajunsese strategia de persecuţie a Guvernului prezidat de Felipe González. Pe scurt, era vorba de sustragerea de către şeful numărul doi al Serviciilor Secrete a unor documente care implicau mai mulţi politicieni socialişti în cazul GAL. Aceste documente, ne spune jurnalul El País, ajunseseră la Mario Conde, preşedintele Băncii Spaniole de Credit Banesto, cu scopul de a şantaja instanţele Statului ca să neutralizeze acţiunile judiciare întreprinse contra lui şi contra lui Javier de la Rosa, director general al Băncii Garriga Nogués, filiala Banesto în Catalonia. Javier de la Rosa îşi încheie în 1986 etapa de director cu o avere de 500 milioane de euro şi cu un arest de gradul al treilea într-o închisoare din Catalonia, care presupunea să doarmă în penitenciar, dar să iasă dimineaţa pentru a-şi pregăti apărarea. După 6 ani, alegând posibilitatea de a fi asasinat datorită existenţei multor clădiri în apropiere, care puteau fi sediul eventualilor başbuzuci, este transferat la Madrid, unde împarte celula cu Mario Conde, condamnat şi el la douăzeci de ani de închisoare – în acelaşi regim care îi permitea să iasă ziua şi îl obliga să doarmă în arest – de către Tribunalul Suprem. Cazul Banesto, al cărui protagonist este Mario Conde, a însemnat o gaură patrimonială de 3 miliarde de euro în 1993. Aşadar, o parte din acele hârtii erau transcripţii ale interceptărilor telefonice ilegale; alţi doi vornici ai Guvernului îşi prezintă demisia.
Evenimentul care atrage atenţia este atentatul recunoscut de ETA, în aprilie 1995, din care liderul opoziţiei, José María Aznar iese, ca prin minune, nevătămat. Cele 40 kg de exploziv distrug doar maşina, un Audi blindat. O lună mai târziu, la alegerile locale, Partidul Popular obţine victoria şi îşi începe guvernarea în aproape toate capitalele de regiuni şi în oraşele mai importante. O neînţelegere cu naţionaliştii catalani şi başci îl obligă pe prim-ministrul Felipe González să convoace în 1996 alegeri generale. PP câştigă alegerile după mai mult de o decadă de încercări nereuşite, departe totuşi de majoritatea absolută, pe care o vor obţine abia în 2000, ca urmare a unor decizii şi a unor reforme bine gândite şi aplicat, traduse în bunăstare şi într-un vizibil ridicat nivel de trai. Sunt ani când Spania înfloreşte.
Şi iată cum un atentat a schimbat un guvern! Ajungem în 2004, după 8 ani de guvernare populară Aznar. Cu trei zile înainte de alegerile generale, la 11 martie 2004, explodează zece bombe în patru trenuri de navetişti, cauzând, de data asta, un număr impresionant de morţi şi răniţi. Cum nicio grupare nu-şi asuma responsabilitatea, autorităţile vehiculau două posibile nume: ETA şi Al-Qaeda. Poporul se simte înşelat, vrea să ştie care îi sunt duşmanii şi se concentrează în faţa sediului Partidului Popular din strada Génova, obligându-l pe ministrul de Interne să declare că, în conversaţiile celor cinci marocani, s-a auzit Al-Qaeda. Aceste afirmaţii însemnau finalul guvernării lui Aznar, aliatul Statelor Unite, care obligaseră Spania să ia parte la un război care nu-i aparţinea, dus în Irak şi Afganistan. Evident, corsi ricorsi, PSOE obţine victoria, fără să aibă totuşi majoritatea absolută. Al cincilea prim-ministru învestit este José Luis Rodríguez Zapatero, un personaj fabricat la repezeală, iniţial cu şanse neclare de a-l răsturna pe Mariano Rajoy, căruia Aznar îi încredinţase şefia partidului şi care era cunoscut publicului graţie funcţiilor de ministru pe care le deţinuse timp de 7 ani, între 1996 şi 2003.
Urmează aproape două legislaturi sub ZP –acronim cu care e cunoscut José Luis Rodríguez Zapatero –, marcate de un filon profund social. Criza mondială şi o economie de risipă îl obligă pe Zapatero să organizeze, după modelul antecesorului său, Felipe González, alegeri anticipate. Alfredo Pérez Rubalcaba, un greu al Partidului Socialist Spaniol, ministru atât în timpul lui Felipe González, cât şi în Guvernul lui José Luis Rodríguez Zapatero se bate şi dezbate cu Mariano Rajoy, în 2011, care, fără nici cel mai mic dubiu, avea în mână toate cărţile mari. Bucurie enormă, în sfârşit, la sediul albaştrilor din strada Génova. Radiografia celor patru ani cu un guvern de dreapta o face Pablo Iglesias, candidatul unui nou partid, înfiinţat acum un an, Podemos, în minutul de aur, spaţiu acordat fiecărui partid, în cadrul dezbaterilor politice televizate, realizate în campaniile electorale, pentru a convinge electoratul. Îmbrăcat informal, blugi şi o cămasă lila, culoarea partidului, cu părul prins la spate, într-o coadă, profesorul de 37 de ani, le amintea spaniolilor două lucruri:
Vreau să vă cer două lucruri: primul, să nu uitaţi; să nu uitaţi cardurile black (carduri care au permis unor 80 de consilieri şi directori a două bănci din Madrid să cheltuiască, pentru reprezentare, ca supliment salarial, peste 15 milioane de euro), evacuările forţate ale celor care nu-şi mai pot plăti ratele la bancă, însă datornici în continuare băncilor, să nu uitaţi operaţiunea Púnica (în 2014 Jandarmeria a arestat 51 de politicieni, edili, funcţinari şi oameni de afaceri implicaţi în adjudicarea de servicii publice în valoare de 250 milioane de euro, timp de doi ani, în funcţie de comisioane ilegale care reprezentau 2-3% din suma totală a contractului), să nu uitaţi „Luis, fii tare” (prim-ministrul Mariano Rajoy şi preşedintele Partidului Popular îi transmite, alături de E greu, însă vom face ce vom putea, acest sms trezorierului partidului, Luis Bárcenas, care fusese arestat pentru că procurorii descoperiseră printre altele, existenţa unui cont în Elveţia cu suma de 90 milioane de euro), să nu uitaţi concedierile care i-au lăsat fără drepturi pe muncitorii din Andaluzia, să nu uitaţi de acţiunile pe care băncile le-au plasat fraudulos propriilor clienţi fără să le explice riscurile, înşelându-i, să nu uitaţi listele de aşteptare din sistemul de sănătate, să nu uitaţi reducerile din bugetul educaţiei, să nu uitaţi articolul 135 (articol prin care doar liderii PP şi PSOE au schimbat Constituţia Spaniei, care, ca orice Carta Magna, nu poate fi schimbată aşa, într-o seară, într-un birou!, şi care, printre altele, au introdus faptul că datoria Spaniei are „prioritate absolută”), să nu uitaţi reforma salariaţilor (care presupune anularea unor importante drepturi ale muncitorilor).
Al doilea lucru pe care vi-l cer este să zâmbiţi; să zâmbiţi Mişcării 15-M (mişcare cunoscută şi ca mişcarea indignaţilor, cetăţeni care au ocupat, începând cu data de 15 mai 2011, piaţa din centrul Madridului cu intenţia de a promova o democraţie participativă, care să încheie atât bipartidismul PP-PSOE, cât şi implicarea dominatoare în viaţa politică a băncilor şi a corporaţiilor), să zâmbiţi pieţelor (aceste mişcări ale indiganţilor s-au multiplicat în multe alte pieţe din majoritatea oraşelor spaniole), să zâmbiţi vecinilor care se împotrivesc evacuărilor, să-i zâmbiţi Adei Colau (în prezent primarul Barcelonei, Ada Colau a fundat în 2009 Platforma celor afectaţi de ipoteci, ca în 2013 să vadă aprobată legea referitoare la darea în plată), să zâmbiţi micilor întreprinzători, să zâmbiţi celor care se trezesc la şase dimineaţa pentru a merge să muncească şi celor care se trezesc la şase dimineaţa şi care nu au unde să meargă să muncească, să zâmbiţi mamelor cu program de lucru de 15 ore pe zi, să zâmbiţi bunicilor care fac eforturi să întindă pensia de la o lună la alta. Să zâmbiţi, să zâmbiţi, deoarece, da, se poate (lema partidului).
Pentru prima dată în Spania apar noi formaţiuni cu şanse de a obţine un număr important de deputaţi, încercând să rupă binomul partidelor istorice PP şi PSOE. Tinerii se vedeau reprezentaţi de spontanul Pablo Iglesias, mamele şi bunicile vedeau în el pe fiul lor curajos şi simplu, care în câteva luni, fără sprijin financiar, însă cu o mobilizare fantastică a oamenilor, reuşeşte, spre surprinderea tuturor, să obţină 5 deputaţi în Parlamentul European. La dezbaterea finală, reprezentantul Podemos nu încape, cei doi care au stat faţă în faţă au fost aceiaşi dintotdeauna, liderii PP şi PSOE, lucru care face ca presa să declare că „această dezbatere a venit atât de târziu, că se putea viziona în alb-negru”. A fost o întâlnire centrată pe injurii şi invective, lipsită de propuneri şi proiecte, cum avea să apară trist în ziare.
Partidul Popular recurge la ultimul truc: sensibilitatea electoratului. Într-o vizită în Pontevedra, regiunea de baştină a lui Mariano Rajoy, un tânăr de 17 ani, aflat în apropierea prim-ministrului îi cârpeşte un pumn în faţă. Toţi postacii, de toate culorile, dezaprobă acţiunea, care se stinge imediat când se descoperă că agresorul este nepotul doamnei Rajoy. Însă mulţimea a fost sensibilizată.
Curios este faptul că această scenă apare pentru a dilua alta. În urmă cu 4 ani, pe Twitter un tânăr de 15 ani, Ruben, îl întreba pe Rajoy, care era pe atunci sigur de victorie – doar Zapatero convocase alegeri anticipate! –, despre Programul electoral al partidului său. Din poziţia omului sigur de sine, îi răspunde: „15 ani? nu crezi că ar trebui să mai aştepţi un pic pentru a începe să faci politică?”. Acum Ruben are 19 ani, poate vota şi, mai ales, poate vorbi despre politică. Să voteze oare acum cu Partidul Popular?
Cert e că, în data de 20 decembrie, spaniolii au votat schimbarea, tradusă în destrămarea jocului de plasare a balonului, puterea, de la echipa roşilor la cea a albaştrilor şi invers. Şi totul pe cale democratică, aşa cum scrie în cărţile politice, ignorând teatrul la scenă deschisă, ignorând victima, chiar atunci când aceasta este candidatul la funcţia cea mai râvnită de toate partidele politice.
