„Trăim într‑o dictatură!”. A auzi o astfel de afirmaţie zi de zi când tu însuţi ai trăit primii zece ani în România lui Ceauşescu – una dintre cele mai dure dictaturi din istorie – este cel puţin înfiorător. Cu toate acestea, majoritatea francezilor au fost împotriva reformei pensiilor care a fost pusă la punct la 14 aprilie. Ce rost are să votezi dacă rezultatele votului sunt aruncate la coş de fiecare dată, se întreabă ei indignaţi şi îi înţeleg.
Unii spun că stăpânirea lui Emmanuel Macron este o navă care se scufundă şi care ar putea da aer sub aripi atât celor de stânga, cât şi celor de extremă dreaptă. Din ce în ce mai mulţi oameni sunt siguri că Marine Le Pen va câştiga alegerile din 2O27. Şi ce vor face ei cu furia lor atât de mult timp? Mulţi se tem de o nouă mişcare 68, însă una sângeroasă. Dar ceea ce lipseşte pentru aşa ceva este legătura dintre muncitori, studenţi şi intelectuali.
Deci, ce stârneşte oamenii astăzi? Acelaşi motor care a făcut ca poporul român să se revolte împotriva lui Ceauşescu – foamea. Ceauşescu a vrut să plătească datoria naţională. Şi când datoria a fost plătită, a fost executat, pentru că preţul pe care românii trebuiau să‑l plătească era libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare franceză este ameninţată astăzi? Cu greu, judecând după pancartele pe care scrie „Moarte lui Macron” sau momâile Macron în sicrie în timpul revoltei vestelor galbene de acum câţiva ani. Dar există o diferenţă între crima simbolică şi cea reală, iar francezii nu sunt pregătiţi să ia armele pentru a‑şi răsturna despotul. În acelaşi timp, Macron nu îşi asumă niciun risc. De câtăva vreme, este implicat într‑un joc ciudat de‑a v‑aţi ascunselea cu locuitorii. Nu apare când ar trebui, iar când apare, securitatea este atât de mare şi decorul atât de copleşitor încât unii au început să vorbească despre conducerea Potemkin.
Peste trei luni, Macron va prezenta un nou plan de reforme sociale. Francezii ştiu cu cine au de‑a face. Un anonim, apropiat coleg al preşedintelui, spune într‑un ziar de dreapta că Macron a fost desemnat să facă schimbări mari şi asta se întâmplă acum. Potrivit liderilor de opinie de dreapta, precum Agnès Verdier‑Molinié, Macron ar fi trebuit să spună oamenilor adevărul, şi anume că reforma este despre o datorie naţională şi nu despre pensii, iar datoria este de până la 3000 de miliarde de euro. Va ajunge ca Ceauşescu? Francezii iubesc să urască, iar povestea de dragoste‑ură cu Macron va dura cel puţin încă 4 ani, indiferent de situaţie.
Pe 1 mai toată Franţa s‑a mobilizat pentru proteste ample. Va schimba deciziile deja luate? Îndoielnic. Dar un lucru este sigur, revoluţia va veni într‑un fel sau altul. Singura întrebare este ce capete se vor rostogoli. Nimeni nu l‑ar crede pe Macron dacă s‑ar deschide din nou pentru a dezbate, aşa cum a făcut înainte de pandemie. Preşedintele şi‑a epuizat astfel încrederea, mai notează vechii macronişti din mass‑media. Şi cum să conduci o ţară fără încrederea oamenilor? Macron poate fi popular în străinătate, dar luna de miere acasă s‑a încheiat de mult.
Există însă şi excepţii. Zilele trecute am fost la o expoziţie cu câţiva colecţionari de artă. Unul dintre aceştia, un om bogat, din clasă superioară, cu umor şi cu buzunarele mari, a oferit tuturor o băutură după aceea. – „Uită‑te la suedezi! a spus el. Acolo lucrezi până la 65, chiar 67. La fel şi cu nemţii. Vouă, cei nordici, vă place să lucraţi şi v‑a mers mai bine decât nouă”. Cu siguranţă, în Suedia etica de lucru luterană este ridicată. A nu lucra este asociat cu ruşinea. Nu este cazul în Franţa, aici muncitorii tânjesc după liniştea pensionării.
Francezii bogaţi continuă să admire Suedia, poate pentru că monarhia continuă să prospere la nordici, în timp ce ei au înlăturat monarhii lor cu mult timp în urmă. Acest lucru nu împiedică instituţiile franceze să fie mai monarhice ca niciodată; până şi slujitorii birocraţi, cei care nu protestează, fac totul pentru a sabota sistemul din interior, refuzând să muncească, sau „lucrează prost”, într‑un protest tăcut împotriva „puterii”.
Psihanalistul francez Charles Melman, care a murit anul trecut şi a fost unul dintre cei mai conservatori psihanalişti ai Franţei, a explicat în cartea Paranoia că cei care ne conduc astăzi nu mai sunt managerii şi liderii politici, ci obiectele. Are mare dreptate, având în vedere puterile cu adevărat mari de astăzi. Dar cum faci o revoluţie împotriva obiectelor? Poţi decapita un iPhone? Un calculator? Cu toate acestea, datorită acestor obiecte, mulţimile de astăzi sunt organizate.
Franţa s‑a mobilizat pentru proteste ample pe 1 mai. Va schimba deciziile deja luate? Îndoielnic. Dar un lucru este sigur, revoluţia va veni într‑un fel sau altul. Singura întrebare este ce capete se vor rostogoli.
Suprarealismul nu a fost desprins de lume
A trecut mult timp de când cineva a început o dezbatere estetică în Suedia, care punea serios la îndoială regulile lumii artei. Articolul Soniei Hedstrand despre Bienala de la Veneţia din Dagens Nyheter ar putea declanşa o astfel de dezbatere (22/7). Marea ei problemă este tema bienalei, suprarealismul, pe care o consideră atât învechită, cât şi irelevantă. Problema textului este pata ei albă, faptul că ea este cea care scrie cu o viziune perimată a artei, care pune conceptul înaintea sentimentului, istoriografia cronologică a artei înaintea noncronologicului şi simţul raţional înaintea labirinturilor inconştientului.
Hedstrand susţine pe bună dreptate că Bienala de la Veneţia este o manifestare de artă dominantă, cu puterea de a schimba conceptul de artă. Dar a emite un „avertisment despre cel mai recent progres al suprarealismului neplăcut, lipsit de umor şi lipsit de imaginaţie”, înseamnă a ignora ce este de fapt suprarealismul. Suprarealismul nu a fost niciodată desprins de lume – ci dimpotrivă, după cum susţinea pe bună dreptate Breton – e o modalitate de a schimba lumea aici şi acum prin simpla evidenţiere a mecanismelor psihice ascunse care ne guvernează viaţa. Suprarealismul este în primul rând distracţie. Ce altceva este de spus despre readymade‑ul lui Duchamp, „L.H.O.O.Q” din 1919, care explică de ce Mona Lisa zâmbeşte, „Elle a chaud au cul”, ceea ce înseamnă pur şi simplu „ea e în călduri”? Pentru că da, Duchamp, părintele artei conceptuale, a fost în primul rând un suprarealist.
Cu toate acestea, Hedstrand alege să facă o distincţie foarte prăfuită între suprarealism şi arta conceptuală. Şi ea scrie în continuare: „Nu este cazul că oamenii fără cromozomi Y se uită automat în corpurile lor, în psihic sau adânc în pământul mamă. Nu înseamnă că singura alternativă la artiştii celebri internaţionali strategici este o grămadă de amatori care se joacă cu culoarea şi forma. Nu înseamnă că este mai important cine vorbeşte decât ceea ce se spune. Nu înseamnă că cea mai interesantă artă este prezentată la cea de‑a 59‑a ediţie a Bienalei de la Veneţia”.
Sunt foarte curioasă unde caută oamenii fără cromozomi y, dacă nu se află în corpurile lor, în psihic sau până în pământul‑mamă? Privirea în interior nu înseamnă o excludere automată a lumii exterioare. Iar cei care lucrează cu „mama pământ” în peisajul artistic de astăzi sunt în primul rând eco‑feministe, cu alte cuvinte – profund implicate în societate, problemele climatice şi viitor. A reduce întreaga Bienală de la Veneţia la un cuplu de „amatori care se joacă cu culoarea şi forma”, deşi mulţi dintre ei folosesc o tehnologie avansată de înaltă tehnologie şi subscriu la o ecosofie post‑umanistă à la Donna Haraway şi Rosi Braidotti, este ca şi cum nu ai vedea pădurea din cauza copacilor.
Hedstrand se cramponează de opera Katarinei Fritsch, „Elephant”, din 1987, care încununează intrarea în Bienala de la Veneţia. Ea îşi încheie articolul cu următoarea concluzie: „În anii 1890, chiar înainte de înfiinţarea Bienalei de la Veneţia, un elefant viu a fost ţinut pe teren. A fost numit «prizonierul din Giardini». Psihanalizaţi asta”. Mi‑ar plăcea să fac asta. Dar înainte de a ajunge la punctul meu final, vreau să subliniez că lucrarea lui Fritsch este tocmai despre „Elefantul din cameră”. Ceea ce toată lumea vede, dar nu vrea să vorbească – anume că Bienala de la Veneţia este o invenţie colonială care vânează, botanizează şi exotizează culturi şi oameni, în acelaşi mod în care animalele au fost vânate şi totemizate de vânători de toate vârstele. Elefantul este un simbol al acestei vânători a ceea ce stă în afara camerei de artă, sălbaticul, care trebuie prins, sacrificat şi sacralizat în altarul sălii de artă.
Opera lui Fritsch sfinţeşte acest elefant care era viu şi acum este mort, prin animarea materiei moarte. Cercul este închis şi suntem incluşi în acest cerc. Elefantul a fost prins în Giardini, în acelaşi mod în care suntem prinşi în concepte de artă ierarhice, moderniste, care încearcă să lucreze cu mecanisme de exterior şi de izolare. Tocmai aceasta a încercat să opună curatoarea Bienalei de la Veneţia, Cecilia Alemani, evidenţiind artistele de sex feminin trecute cu vederea ale suprarealismului, care au suferit, care au râs, care au sedus, care au încercat să schimbe lumea de atunci, ca şi acum. Una dintre sălile principale ale bienalei este dedicată tocmai acestor femei femme fatale atât suprareale, cât şi futuriste precum Claude Cahun, Nadja Rachilde, Meret Oppenheim, Valentine de Saint Point, Idar Kar, Gertrud Arndt, Maya Deren. Este trist că Hedstrand nu vrea să le vadă şi se mulţumeşte să repete vechi clişee despre ce înseamnă arta suprarealistă: „Tablouri îngrozitor de murdare”, unde „bărbaţii sunt regi roşii şi femeile sunt fecioare albe”.
Deci, da, să facem dezbateri estetice, dar să avem unele interesante, care să nu repete mâncarea veche şi să nu încerce să trântească uşile. Elefantul trebuie să fie închis în Giardini. Dar Hedstrand este la fel de prinsă în propria sa excelenţă.
■ Scriitor, psihanalist, publicist
Sînziana Ravini
