Expoziţia curatoriată de Silvian Sferlea şi deschisă la Muzeul Naţional al Literaturii Române, sediul de pe Calea Griviţei, un loc devenit deja de referinţă în conştiinţa culturală a capitalei, propune vizitatorului o incursiune într‑o lume complexă, variată, uneori complicată şi densă, alteori minimalistă şi monumentală, care ar putea fi însă rezumată, printr‑o singură sintagmă, astfel: o lume liberă.
Lipsit de prejudecăţi şi de reţete plastice previzibile, parcursul artistic al lui Dan Bota are marea calitate de a curăţa privirea de orice aşteptare anterioară, chiar dacă vizitatorul ar mai fi intrat cu alt prilej în contact cu lucrările artistului, şi de a o încânta la cel mai înalt nivel, acela care cuprinde întreaga complexitate a consumului cultural, de la nivelul decorativului, al frumosului imediat, la cel al reflexiei filosofice sau al autoreflexiei postmoderne. Cu lucrări care acoperă o perioadă de aproape jumătate de secol de creaţie, expoziţia devine un muzeu în sine, cu comentarii plastice ale principalelor curente şi artişti pe care lumea occidentală le‑a cunoscut în acest timp, rămânând însă permanent în lumea creată, a figurativului, abordând abstractul strict ca experiment de redare a suprafeţelor neutre, nicicând ca miză artistică în sine.
De la reconstrucţii cubiste ale portretului şi compoziţii de peisaje sau de naturi statice în tentă plată şi până la experienţe coloristice expresioniste pe motive Matisse‑iene, Dan Bota preia, ca referent asumat, marile curente contemporane şi le personalizează prin sensibilitatea proprie şi printr‑o expresie extrem de relaxată. El nu doar că încorporează în propriul stil, cu multă lejeritate, tendinţe şi perspective diverse, dar şi testează diferitele moduri de coagulare a materiei pe pânză, de la ariile opace, în tuşă vâscoasă, care impun structură şi rigoare, şi până la transparenţele nervoase ale unei pensulaţii uscate care conservă, în priză directă, gândirea pictorului şi întreaga sa stare lăuntrică.
Într‑un final, direcţia pe care Dan Bota şi‑a asumat‑o şi a transformat‑o în marcă identitară poate la fel de unică şi de imediat recognoscibilă ca propria semnătură, mereu pusă în valoare ca element de sine stătător, este cea a unei compoziţii dinamice, în care elementul temporar nu este ascuns în spatele unei suprafeţe perfect lucrate în interiorul conturului
, ci din contră, este exacerbat prin suprapuneri explozive de tuşe gestualiste şi de culori tari, care fac suprafaţa să pâlpâie şi să iradieze. Iar aici, în aceste lucrări monumentale, indiferent de dimensiuni, începem să cunoaştem o lume populată de chipuri feminine senzuale, nu neapărat frumoase în sensul canonic, ci expresive şi memorabile, prezenţe capabile să impresioneze, mai ales dincolo de circumstanţe şi de gusturile vremii. Figuri arhetipale, cu profiluri puternice, de multe ori susţinând ca nişte cariatide pălării titanice sau podoabe capilare mitologice, care preferă privirea pătrunzătoare în locul zâmbetului superficial, aceste femei tipologice apar singure pe un fundal neutru, artistul păstrând astfel un fel de convenţie a portretului clasic, dar actualizând genul prin experimente cromatice şi prin compoziţii total necanonice.
Alături de modelele feminine, alte subiecte preferate ale pictorului sunt naturile statice, pe care le analizează, le descompune şi le reconstruieşte în faţa privitorului ca pe nişte piese interşanjabile ale unui puzzle cromatic surprinzător. Aici el răstoarnă perspectiva şi abordează convenţia bizantină a reprezentării spaţiului şi, deseori, imaginează universuri noi de forme florale şi vegetale care să completeze şi să îmbogăţească observaţia directă. Una dintre cele mai impresionante lucrări din expoziţie este, cu siguranţă, tripticul păsărilor, cel care se desfăşoară pe lungimea unui perete întreg şi se prelungeşte, captivant, şi pe suprafaţa celui învecinat printr‑o alegere curatorială inspirată, demonstrând astfel o capacitate de improvitaţie remarcabilă a pictorului, reuşind să compună o simfonie de culoare şi de mişcare folosindu‑se de un repertoriu minim de semne. Subiectul principal este de fapt culoarea, vibraţia şi echilibrul perfect obţinut prin contraste manipulate ireproşabil.
Lucrând oarecum în afara scenei artistice instituţionalizate de la noi, Dan Bota a reuşit să‑şi conserve intactă lumea creată, atât în faţa presiunilor comerciale, cât şi în faţa celor care ţin de gustul breslei, fiind mai mult decât zgârcit cu apariţiile publice, preferând expoziţiile personale celor de grup. Acest lucru i‑a permis nu numai o maximă libertate de creaţie, ci şi păstrarea autenticităţii propriului stil, care nu se aseamănă cu niciun altul din istoria artei plastice româneşti. Dacă în unele lucrări putem regăsi experienţe ale unui dialog cu forme artistice preexistente, pe care artistul le‑a făcut pentru a‑şi fortifica propriul stil, dar şi pentru a exorciza presiunea unor posibile modele, de la geometriile lui Picasso la analizele cromatice op‑art şi până la peisaje stil Hockney, în întregul ei, opera lui Dan Bota este una profund originală şi de o unicitate indiscutabilă. Şi mai mult decât atât, liberă şi mereu proaspătă, căci ea a fost creată în afara timpului şi, mai ales, dincolo de somaţiile timpurilor!
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
