Figură marcantă a monarhiei noastre, Maria a României a rămas în istorie nu numai prin faptele eroice din timpul Marelui Război, remarcate și comentate de contemporanii săi, ci și prin latura artistică a ființei sale, manifestată încă din copilărie și tinerețe[1]. O copilărie fericită, în care viitoarea noastră regină a crescut liber, după cum avea să mărturisească mai târziu, în Povestea vieții mele: „Eram un copil al firii, nu am fost oprită de la nimic, nimic nu‑mi încătușase voința; așadar, am fost în stare să trec cu ramuri cu tot printr‑un perete de piatră…”[2]. O copilărie în care Maria va descoperi mai mult singură arta și cultura, acestea nefiind grija principală a părinților săi, Alfred, duce de Saxa‑Coburg și Gotha, și Maria Alexandrovna, marea ducesă a Rusiei. Lucru recunoscut ironic chiar de viitoarea regină: „Ce vreţi, nu era vina noastră, viaţa de familie a fost astfel organizată, încât niciodată nu am putut ajunge până la revoluţia franceză”[3].
Talentat memorialist și fin portretist, omul politic Ion G. Duca remarca contradicțiile acestei firi regale: „O inteligenţă vie, simpatică, dar superficială, incapabilă să pătrundă adâncul lucrurilor. De altfel, să fim drepţi, era şi pusă în condiţiuni de adevărată inferioritate, căci Regina Maria nu a primit de la părinţi nicio instrucţie. Tatăl ei, Ducele de Coburg, îşi petrecuse viața pe mare ca amiral britanic şi era prea dedat alcoolismului ca să se preocupe de familia lui. Mama ei, fiica unică a lui Alexandru al II-lea, Ţarul Tuturor Ruşilor, fusese crescută în credinţa că învăţătura este bună numai pentru mujici. Fetele ei au trăit, deci, o viaţă de plăceri şi de sporturi, ba în fastul Curţii ruseşti, ba prin parcurile castelelor englezeşti”[4].
Poate tocmai realizând aceste carențe din educația primită în căminul din Anglia, în Malta („raiul copilăriei noastre”) sau în Coburgul adolescenței, Maria va deveni o autodidactă, suplinind prin lecturi variate ceea ce nu primise sistematic de la profesori, acasă sau într‑o școală. Efortul scolastic al viitoarei regine a fost reținut în Amintirile lui I.G. Duca: „S‑a căznit în urmă să împlinească aceste goluri, a citit mult şi multe, a dobândit cuvinte numeroase, dar din nenorocire nu a avut pe nimeni lângă dansa care să o instruiască şi, astfel, nu a putut stabili între cunoştinţele ei fără metodă asimilate nici o legătură, nici perspectiva pe care le da cultura adevărată şi serioasă. Aşa fiind, pe lângă unele vederi juste, se vor descoperi la această femeie, de altfel netăgăduit de inteligentă, lipsuri mari, idei medievale, găsite în vreo carte de poveşti, sau concepţii incoerente adunate pe la mesele Marilor Duci, sau prin saloanele Marilor Ducese. De fapt, în acest cap încântător nimic nu este perfect clar, doar aproximaţie şi fantezie”[5].
Sosită în România la vârsta de 17 ani, principesa Maria va nutri pentru țara pe care o va conduce mai târziu o iubire sinceră și nedezmințită. Primele impresii sunt puternice și îi rămân în amintire: „Toate acestea le vedeam și ochii mi se deschideau mari și firea mea de artist se umplea de bucurie. Da, aceasta era România… țara de la Soare‑Răsare… Nesfârșite drumuri, praf, țărani, sate, șiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, și toate ogoarele acestea și larga zare a câmpiilor…România”[6]. Mai târziu, în anii maturității, regina mărturisea că „viața mea, la drept vorbind, nu fusese niciodată nici plăcută, nici liberă. Fusese uneori fericită, alteori interesantă, însă era o viață îngrădită de nenumărate restricții și, din prima zi a sosirii mele în România, fusese o neîncetată strecurare printre o mie de capcane și de prăpăstii, în mijlocul unor oameni veșnic la pândă ca să‑mi găsească o vină sau să descopere motive încâlcite îndărătul oricărei fapte a mea”[7].
Acomodarea prințesei britanice la Curtea rigidă a lui Carol I nu a fost deloc ușoară, aici fiind „privită drept prea «englezoaică», prea liberă și prea ușuratică, prea frivolă”, deoarece „găseau că îmi plac prea mult găteala și călăria, viața sub cer liber, că vorbeam prea deschis și că nu respectam destul datinile și eticheta”[8]. După vârsta de 50 de ani, Maria va scrie despre energia tinerei prințese sosită din cețurile Albionului, în urmă cu patru decenii, la Curtea regală de la nordul Dunării: „Vlaga din mine nu putea fi înăbușită și sănătatea mea era fără seamăn; îmi plăceau hainele frumoase, petrecerea, plimbările în aer liber. Într‑o veșnică mișcare, mereu născoceam câte ceva, sau doream ceva, sau nădăjduiam ceva. Treceam de foarte frumoasă și chipul meu prin el însuși atrăgea luarea‑aminte a tuturor. În mine zăceau adormite nemăsurate puteri și totodată primejdiile ce sunt ursite femeilor admirate pentru frumusețea lor”[9].
Tot la maturitate – convinsă fiind că „tinerețea e ceva minunat, dar e și o tragedie cu feluritele ei nădejdi și dezamăgiri, cu lăcomia ei fără saț, cu năzuințele ei, cu credințele și cu îndoielile ei, cu aprigul ei dor de înfăptuiri, de realizare de sine, de ideal și de iubire”[10] –, regina Maria avea să dea următoarea explicație firii sale libere: „Adevărul e că în mine era o adâncă și neînvinsă joie de vivre peste care nu se putea trece, pe care nici o dezaprobare și nici o încătușare nu o putuseră înăbuși. Oriunde mergeam duceam cu mine această bucurie de a trăi; pentru mine orice lucru avea interes și totul mă însuflețea, așadar, în chip firesc, și eu însuflețeam pe cei cu care mă întâlneam”[11].
În vremea războiului și refugiului de la Iași, Mama Regina va scrie, în 1917: „Eram tânără, inima‑mi era însetată de viață, sufletu‑mi era larg deschis, doream să fiu liberă, aveam nevoie de spațiu, lanțurile erau insuportabile și ușile închise nu le puteam îndura. Nu știu ce amestec din sângele străbunilor năvălea ca un șuvoi de foc prin venele mele – doream să înving!, doream să fiu înțeleasă, să fiu acceptată așa cum eram, nestăpânită, nu mă refer să îmi plec capul, să cer iertare, să mă arăt așa cum nu eram, am simțit că ei trebuie să învețe să mă iubească așa cum sunt, nu cum și‑ar fi dorit să fiu!”[12]. La patru ani după realizarea României Mari, în 14 noiembrie 1922, Maria încerca o evaluare în anii deplinei maturități: „În viața mea plină de obligații, n‑am putut niciodată să am o libertate reală, dar am câștigat absoluta libertate a spiritului și a acțiunii, care a devenit cel mai bun companion al meu. Observ însă cât sunt de nedirijat, atunci când sunt brusc obligată să exprim opiniile altora, sau să‑mi disciplinez mintea și tocul spre lucruri pozitive și, după părerea mea, mai degrabă neinteresante – deși sunt o fire pozitivă, practică și logică într‑o anumită măsură”[13].
Dacă în tinerețe principesa va simți că „pentru mine, călăria însemna sănătate, putere, plăcere și mai presus de toate însemna libertate și contact cu natura. Când eram în șa, mă simțeam descătușată de orice lanțuri, mă simțeam una cu pământul pe care călcam, una cu arborii, cu cerul, cu ogoarele și cu cei care le arau. Călăria m‑a învățat să iubesc glia românească, mi‑a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei țări”[14], regina de mai târziu va recunoaște că „încetul cu încetul ajunsesem o patrioată înțelegătoare, o părticică voioasă dintr‑o întreagă alcătuire; iar această simțire de iubire deplină și de unire cu poporul meu era pentru mine o simțire sfântă care dădea strădaniei, jertfei și abnegării adevăratul ei înțeles. Eram și eu o fărâmă în marele plan al lumii, o entitate necesară”[15]. Iubirea reginei pentru România s‑a călit în anii Marelui Război, unde suverana a dat dovadă de un curaj nebănuit, remarcat de toți contemporanii. Atunci va scrie cartea De la inima mea la a lor, unde găsim explicația acestor puternice sentimente: „Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut‑o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i‑am dat e unul din inelele acelui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma”[16]. Aflată la Londra, în 12/25 martie 1919, pentru a pleda cauza recunoașterii internaționale a înfăptuirii României Mari, regina Maria va mărturisi că „țara mea se află în adâncul inimii mele și această nouă teamă pentru ea mă face, într‑adevăr, elocventă, când vorbesc pentru ea sau despre ea”[17]. După două luni, la Cotroceni, în 10 mai, regina va consemna succesul misiunii sale: „România și‑a realizat aspirațiile! și sub domnia noastră visul vechi de un secol s‑a înfăptuit! În mod concret, este mult mai greu să simți bucuria, decât să simți durere. Bucuria este mai difuză, durerea este mai absolută, mai perceptibilă, din păcate”[18].
Încă din tinerețe, principesa Maria manifestase interes pentru pictură și desen, pasiuni care preocupau foarte mult, în acea epocă, aristocrația și nobilimea, iar în familiile regale deveniseră – alături de muzică – „materii” aproape obligatorii în educația vlăstarelor princiare. Modelul scolastic s‑a aplicat și în cazul nepoatei reginei Victoria, în cazul său fiind vorba și de un talent înnăscut, după cum mărturisește Maria în Povestea vieții mele: „Aveam aplecare numai pentru o singură artă: pentru pictură. Bineînțeles, îmi plăcea și cititul, dar mă simțeam mai mulțumită cu penelul în mână. Atât Ducky [Victoria Melita de Saxa‑Coburg și Gotha – n.n.], cât și eu, ca multe alte femei din familia regală engleză, precum împărăteasa Friedrich și Luiza, ducesă de Argyl – acestea, adevărate artiste –, aveam talent pentru pictură și desen”[19]. Primele lecții, „foarte bune”, timp de șase săptămâni, au fost luate de tânăra principesă cu profesoara Ruth Mercier, „renumită pentru pictarea florilor”, a cărei „tehnică în acuarelă era fără pereche” și care i‑a oferit viitoarei regine „învățături temeinice”[20]. „N‑am uitat niciodată principiile ei, care mi‑au fost o statornică temelie în toți anii cât am mânuit penelul” – mărturisea Maria despre profesoara sa, adăugând că „dragostea mea de culoare și un simț înnăscut al liniei mi‑au fost de mare ajutor”[21].
Având decența de a nu se considera o mare artistă în domeniu, regina era totuși conștientă de talentul său, ale cărui mărturii se păstrează și astăzi în muzeele din țară sau în colecții private. O mărturisește sincer în amintirile din anii maturității: „Niciodată n‑am lucrat destul ca să ajung o adevărată artistă, dar ce ieșea din mâna mea avea o oarecare originalitate și vigoare, pe cât se pare; desenul era bun și aveam netăgătuit darul culorii”[22]. Deși viața nu i‑a oferit șansa de a face studii serioase în domeniul artei, Maria și‑a dezvoltat talentul „într‑o anumită direcție, cu aplecare spre partea decorativă”, dobândind astfel „un stil al meu, în care forma și culoarea jucau rolul de căpetenie”[23].
Pasionată întreaga viață de grădini și de flori – „De la mama am moştenit, cu toatele, nemărginita noastră iubire pentru flori” –, tânăra principesă va picta exclusiv flori, într‑o manieră specifică stilului Art Nouveau, în care naturalul se împletește armonios cu decorativul. Pictează împreună cu sora sa, Victoria Melita, atât de des invitată la Castelul Pelișor din Sinaia, unde locuiește într‑un apartament de la etajul al doilea, situat chiar vizavi de atelierul de pictură. În memoriile de mai târziu, Maria face chiar o evaluare a talentului său și o comparație cu sora sa mai mică: „Prinsesem bine meșteșugul lui Mercier în întrebuințarea culorilor, diluate într‑un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii. În asta îmi arătam iscusința. Ducky și cu mine petreceam multe ceasuri fericite pictând împreună. Pe vremea aceea, eu eram poate dintre amândouă cea mai bună pictoriță, dar mai târziu ea ajunsese o adevărată artistă, pe când eu lăsai penelul pentru a lua în mână condeiul”[24].
Dintre contemporani, rafinatul om politic I.G. Duca evoca astfel cele două pasiuni ale reginei Maria: „Nici talentul ei nu este armonios, echilibrat, este inegal, cu lumini puternice şi cu umbre întunecoase. Are exagerări şi excese, uneori împinse până la lipsa de gust. Când scrie, abuzează de calificative, când pictează abuzează de tonalităţile vii. Îndeosebi atrasă de ceea ce luceşte, aurul şi portocaliul sunt culorile ei de predilecţie, apartamentele ei sunt poleite, indiferent dacă lucrurile sunt de metal preţios sau simple imitaţii, destul să facă efect. Gusturile ei au ceva asiatic, o vrăjeşte luxul strigător, bătător la ochi al decadenţei bizantine sau cel al maharajahilor indieni”[25]. O călătoare din îndepărtata Canada prin România Belle Époque‑ului și a Marelui Război, Ethel Geening Pantazzi, consemna că regina „are gusturi artistice, face încântătoare acuarele cu flori, scrie cărți și are idei remarcabile și originale în privința vestimentației și a decorațiunilor interioare. Este adesea fotografiată cu crini albi și‑i place să‑i aibă alături de ea; în tot ceea ce o înconjoară se simte amprenta personalității ei aparte”[26].
Prințesa Victoria Melita de Saxa‑Coburg și Gotha, căsătorită prima dată (1894‑1901) cu marele duce Ernst Ludwig von Hessen und bei Rhein (1868‑1937)[27] – a cărui mamă, prințesa Alice, era a doua fiică a reginei Victoria –, o va introduce pe tânăra Maria în atmosfera artistică a Curții Mari ducale de la Darmstadt (Germania), unde va fi puternic influențată de colonia de artiști (pictori, sculptori, arhitecți) patronată de cumnatul său.[28] În România, tânăra prințesă britanică ia contact, la Curtea Regală a României, cu pasiunea pentru pictură și muzică ale reginei Elisabeta, mătușa care „picta mereu «cărți», făcea migălite enluminures pe pergament, menite să fie dăruite bisericilor”, una dintre ele fiind donată Mănăstirii Curtea de Argeș, devenită necropolă regală, unde se păstrează și astăzi această „minunată lucrare, desăvârșită în meșteșug și în îndeplinire”[29].
O mărturie prețioasă asupra pasiunii cu care principesa Maria s‑a aplecat asupra picturii ne aduce Eugeniu Arthur Buhman, secretarul regilor României timp de patru decenii și cunoscător fin al vieții de la Curtea regală: „Ocupația ei zilnică, prin acele vremuri, era pictura, pentru care avea și dragoste, și talent. Or, cum pictura fusese și pentru mine marea pasiune a vieții mele, m‑a interesat în chip deosebit această predilecție a Principesei și, de câte ori îmi era posibil, mă strecuram în camera ei de lucru și mă uitam la ce lucra. Erau aquarelle și poseda pentru asta o tehnică bună în executarea lucrărilor ei. Luase lecțiuni, pe când era încă în Germania, de la o pictoriță franceză, o domnișoară Mercier, de la care a prins tratarea largă și nechinuită a subiectului. Prefera flori, pentru al căror delicat și proaspăt colorit avea ochi și simț. La ea am văzut totdeauna materialul cel mai fin pentru pictură, cele mai bune calități ale hârtiei Whatman și culori aquarelle din Anglia ale cunoscutei firme Winsor și Newton. Dar marele ei talent era pentru pictura decorativă. Avea multă imaginație și o dăruise natura cu o iubire pentru frumos și mai ales avea originalitate. I‑am spus odată că dacă cumva soarta n‑ar fi plasat‑o atât de sus și dacă ar fi fost nevoită să‑și câștige existența lucrând, ar fi devenit, cu realul ei talent, o artistă de renume. Și mi‑a dat dreptate”[30].
Același Buhman mărturisește că „n‑am văzut nicăieri vreo încercare de a Principesei de a lucra vr[e]un peisagiu sau vreo figură. Sora ei mai mare, Victoria Melitta sau Ducky, cum i se spunea, fosta Ducesă de Hessa și mai în urmă Marea Ducesă Kirill a Rusiei, decedată de mult și ea, era și mai talentată la pictură. În dormitorul de sus al Palatului Cotroceni se poate vedea și astăzi un panou în ulei lucrat de mâna ei”[31]. Mai târziu, după 1907, acaparată de pasiunea scrisului, principesa Maria va renunța la pictură, spre regretul celor care îi cunoșteau talentul. Între ei, Eugeniu Buhman va scrie în Memorii: „În anii aceștia Principesa încetase de a se mai ocupa cu pictura și a fost păcat, căci a avut un real talent pentru asta și dacă ar fi pus stăruință și muncă serioasă, cu siguranță c‑ar fi putut să rămână ceva după urma ei. Printre ultimele lucrări în pictură, trebuiesc menționate evangheliile pe pergament lucrate în tovărăşie cu Regina Elisabeta, precum şi alte două albume la fel, unul destinat Principelui Ferdinand şi cel de al doilea, D[omnişoa]rei Pauline Astor”[32].
Din această ultimă perioadă artistică a principesei Maria, Muzeul Național Peleș păstrează o piesă de valoare excepțională: manuscrisul dedicat soțului său, principele Ferdinand, realizat în anul 1906 la Castelul Pelișor, compus din 50 de file de pergamoid, pe care au fost pictate flori, însoțite de versuri de dragoste, ferecătura de argint cu caboșoane fiind realizată de orfevrul berlinez Paul Telge, colaborator apropiat al regelui Carol I. Tânăra principesă mai pictase o astfel de carte pentru „marea mea prietenă Pauline Astor, ca dar de nuntă”, dar pe a doua o considera „opera mea cea mai de seamă și a fost plănuită cu gândul să las casei noastre ceva ce nu se putea înstrăina”, căci „niciodată n‑am putut păstra pentru mine nimic din ce pictasem; fiecare lucru mi‑era luat aproape înainte de a se fi uscat”[33]. Evaluându‑și realizarea artistică, Maria va scrie mai târziu că „această a doua carte a fost şi ea pictată pe pergament şi încheiată cu acelaşi dichis ca şi cealaltă, doar că paginile aveau altă formă, cartea fiind mult mai groasă, şi florile nu erau toate de aceeaşi culoare. Mi‑a trebuit câtăva vreme să o fac, dar îndeplinirea a fost mulţumitoare; astăzi, când nu mai pictez, toţi se bucură că există această carte ca o amintire a artei ce am părăsit”[34]. Cu aceeași bucurie, regina notează că „această carte a figurat totuși în mai multe expoziții și a obținut două medalii de aur: una la München, înainte de război, și alta la Barcelona, în 1929”[35].
În colecțiile Muzeului Național Peleș regăsim mai multe acuarele semnate de principesa Maria, al căror subiect sunt crinii sau macii pe care i‑a iubit atât de mult, irișii și nuferii, alături de lalelele pictate în 1902 la Cotroceni.[36] De asemenea, s‑au păstrat în același patrimoniu de la Peleș și albumele cu fotografii ale reginei Maria, cele dedicate copiilor, având coperțile pictate de ea însăși. O parte dintre acestea au fost expuse, între 13 aprilie și 28 iulie 2019, la Palais du Tau din Reims (Franța) – alături de însemnele Încoronării (coroana din aur și hlamida regală), de tablouri (între care celebrul portret cu tiara Cartier și colierul cu safire semnat de Philip de Laszlo[37]) și de piese de mobilier create de suverană –, în cadrul unei mari expoziții organizată de Muzeul Național Peleș și Muzeul Național de Istorie a României, care au omagiat‑o în mod special pe regina artistă: Marie de Roumanie. Reine et artiste.
Principesa Maria s‑a implicat și în viața artistică din România, devenind în ianuarie 1902, la invitația sculptorului Oscar Späthe, președinta de onoare a Societății „Tinerimea Artistică”, înființată în 3 decembrie 1901, a cărei menire avea să fie astfel explicată de pictorul Constantin Artachino: „Am fost o instituție care a dat la începuturile ei tonul în artă, a creat atmosfera și a stimulat pasiunea iubitorilor de frumos pentru a deveni colecționari. A impus rubrica de artă și a creat un statut social favorabil artiștilor, care au început să fie apreciați pentru profesia lor nobilă”[38]. Debutul acestei legături de durată a principesei cu „Tinerimea Artistică” este relatat în Povestea vieții mele: „De la început mi‑au atras luarea‑aminte vechea artă românească și starea artei în România, și, scurtă vreme după ce sosisem în țară, un grup de tineri artiști veni la mine ca să mă pun în fruntea lor și să întocmim o societate numită «Tinerimea». Noi eram generația cea tânără ce pășea înainte, descătușată de principiile vechii școli, dar nu ne luam libertăți peste măsură. Luchian, Ștefan Popescu, Vermont, Verona, Kimon Loghi, Steriade, Satmari, Strâmbulescu, Artachino, Pătrașcu, Storck, Spaethe și alții făceau parte din această mișcare nouă și, pe acea vreme de pace și belșug, vernisajul salonului nostru anual era o sărbătoare pentru toată lumea aleasă, la care se țineau discursuri frumoase și unde unii pe alții ne încurajam. Până și eu eram destul de îndrăzneață ca să expun câteva din acuarelele mele care se vindeau în folosul societății. Aceasta făuri între noi o strânsă legătură”[39].
Participarea principesei cu lucrări la expozițiile „Tinerimii” este remarcată și de Eugeniu Buhman: „După ce s‑a constituit Societatea Tinerimea Artistică, sub patronajul Principesei, la expozițiile anuale din fiecare primăvară au figurat și lucrări originale de ale ei, flori și motive decorative care s‑au prezentat cât se poate de frumos”[40]. La prima expoziție a „Tinerimii Artistice”, care are loc între 1 martie și 1 aprilie 1902 în Palatul Ateneului[41] și este deschisă în prezența reginei Elisabeta a României, principesa Maria participă cu câteva acuarele (reprezentând iriși și nuferi) și piese de mobilier realizate după propriul design. Într‑un ton encomiastic de conjunctură, un jurnalist va scrie că principesa „pictează flori aproape la fel de bine ca bunul Dumnezeu”[42].
Patronând, din 1906, și secţia de artă decorativă a Şcolii Naţionale de Belle‑Arte din Bucureşti, principesa Maria – devenită regină în 1914 – va frecventa asiduu expozițiile amicilor săi din tinerețe. De pildă, la 21 martie 1920, regina Maria a vizitat trei expoziţii de pictură, cu lucrări semnate de Octav Băncilă, Arthur Verona şi Kimon Loghi, de la acesta din urmă primind, de‑a lungul anilor, mai multe pânze, între care și celebra Orientala, prezentată și premiată la München și Paris, aflată azi în colecțiile Muzeului Național Peleș. Atentă la tablouri, dar și la prețuri, regina consemna în jurnal: „Toţi trei artişti excelenţi, dintre care, fără rezerve, îl prefer pe Verona. Tablourile sale sunt exact ce‑mi place şi aş dori din tot sufletul să am cât mai multe. Din nefericire, prețurile au crescut groaznic și noii îmbogățiți sunt cei care le cumpără acum. Se vând excelent, ceea ce este bine pentru pictori”[43]. O lună mai târziu, în 18 aprilie 1920, regina Maria împreună cu principesa Elisabeta au deschis expoziţia „Tinerimea Artistică”, consemnând în jurnal că „erau acolo niște tablouri drăguţe. Am cumpărat câteva, în numele regelui”[44].
La 12 mai 1921, regina Maria, însoțită de fiul său, principele Carol, a inaugurat expoziţia anuală a Societăţii „Tinerimea Artistică”, unde descoperă „câteva picturi într‑adevăr frumoase, dar prețurile îngrozitoare”[45]. Cu toate acestea, suverana a cumpărat două tablouri. În iarna aceluiași an, la 28 noiembrie, regina a mers împreună cu principesa Marioara și cu doamna sa de onoare, Irina Procopiu, să viziteze „diferite expoziţii de pictură”, între care „una, a lui Ştefan Popescu, cu adevărat frumoasă şi foarte tentantă, dar, din păcate, preţuri foarte mari”[46]. Tot în 1921, regina Maria și regele Ferdinand I au vizitat o expoziție a lui Arthur Verona, de la care vor achiziționa două tablouri. Așa cum făcuse în 1905, când pictase capela din Castelul Pelișor, pictorul Verona va realiza, la cererea suveranei, fresca din capela principelui Mircea de la Castelul Bran, ale cărei schițe îi sunt prezentate la Castelul Pelișor, în 12 iulie 1926, momentul fiind surprins în Însemnările zilnice: „Verona a venit cu schițele pentru mica mea capelă de la Bran. Frumoase. Ea poate deveni, cu adevărat, o mică comoară, giuvaierul întregului loc. Din fericire, Liman este bun prieten cu Verona. Așa că va fi pace și bună înțelegere”[47].
Cu timpul, creațiile tinerilor artiști, prezentate în cadrul expozițiilor din capitală, par a nu se mai potrivi cu gustul clasic al Mariei. Deceniul al treilea al veacului trecut îi aduce reginei Maria descoperirea Balcicului, unde este condusă de pictorul Alexandru Sathmary și unde va întreține în jurul său o colonie de artiști care, prin creațiile lor, au marcat arta contemporană românească.[48] În 1924, regina cumpără prima proprietate la Balcic, formând în jurul ei, în numai câțiva ani, cu pasiune și energie, o reședință unică în această zonă. Încercând să imortalizeze reședințele regale, suverana apelează la pictori cunoscuți în epocă, între care Elena Popea (care pictează și curtea interioară a Castelului Bran), gravorul Anton Kaindl (invitat în 1931 la Bran și apoi la Balcic, pe care le eternizează în gravuri) și pictorul Alexandru Severin, care creează vedute după Castelele Bran, Peleş, Pelişor şi Balcic, pe care regina le oferă oaspeților săi în albume speciale. O „discuţie cu Severin, pictorul, privind publicarea portofoliului nostru despre Bran, cu reproducerea picturilor lui” este consemnată în jurnalul reginei, la 22 februarie 1929.[49]
Finalul anului 1928 îi aduce reginei Maria mari bucurii artistice, prin vizitarea mai multor expoziții. La 6 decembrie, notează în jurnal: „Mi‑am păstrat dimineaţa liberă ca să pot merge să admir tablouri. Am început cu o expoziţie de picturi foarte frumoase ale unui francez, precum şi cu câteva gravuri superbe. Am cumpărat un tablou frumos cu bărci cu pânze, ca dar de Crăciun pentru Ileana, şi mai multe gravuri. Am vizitat expoziţia lui Severin, care mi s‑a părut slabă. A lui Bulgăraş, la fel de slabă. Apoi, dimpotrivă, am găsit un pastelist încântător, pe care nu‑l cunosc şi care face lucruri frumoase, şi pe ofiţerul naval Ştiubei, care are o expoziţie cu adevărat splendidă. A înţeles foarte bine marea şi a făcut un progres vizibil. A avut multe lucrări şi aproape toate erau bune”[50]. Dimitrie Știubei va deveni un pictor favorit nu numai al reginei Maria, ci și al regelui Carol al II‑lea, cu care va avea o relație specială, creațiile sale fiind păstrate astăzi și în colecțiile Muzeului Național Peleș. În 22 decembrie 1928, regina vizitează „expoziţia cu picturile lui Grant, care sunt încântătoare” și se simte „tentată să cumpăr două, dar ştiu că sunt scumpe, aşa că mi‑am selectat preferatele şi i‑am spus să‑mi comunice preţul lor”[51].
Conștientă fiind că „cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziției și vizitarea expozițiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică”, regina Maria va consemna în 1935, în Povestea vieții mele, o adevărată profesiune de credință în arta cu care fusese obișnuită încă din tinerețe, aducând în acest fel un elogiu membrilor „Tinerimii Artistice”: „În ziua de azi, aproape toți membrii «Tinerimii» noastre au încărunțit; a răsărit o generație mai tânără, cu o școală mai nouă și izbitoare, a cărei mentalitate îmi jignește întrucâtva simțul artistic. Cu cea mai mare bunăvoință din lume, nu pot vedea lucrurile cum le văd ei; de ce trebuie să fie toate cât se poate de urâte și să pară a fi desenate de un copil de trei ani? De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puțin relief încât să pară lipit pe fondul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki? De ce să pară casele că s‑au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi și nas deloc? Și de ce să fie mesele desenate parcă le‑ar vedea cineva de sus, dintr‑un balcon, iar pomii să semene cu mături jumulite răsărind din niște cârnați uriași care numai a trunchiuri nu seamănă? Îmi vine să cred în adevăr că artiștii de azi încearcă să vadă până unde își pot bate joc de public fără ca el să se răzvrătească”[52].
Târziu, spre finalul vieții, reginei Maria îi sunt recunoscute meritele artistice și mecenatul prin care a protejat și încurajat atâția pictori. Într‑o scrisoare deschisă, datată 8 decembrie 1937, membrii „Tinerimii Artistice” de altădată – Iosif Iser, Ștefan Popescu, Nicolae Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petrașcu și Eustațiu Stoenescu – aduc un omagiu reginei artiste: „Majestate, Fiecare dintre noi își amintește cu emoție pe tânăra Principesă de altădată, care a prezidat începuturile artei noastre. (…) Fala noastră va fi că am trăit vremurile acestea mari, că am lucrat și ne‑am format sub domnia Majestăței Voastre, că facem parte din marele cortegiu al vieții și domniei Majestăței Voastre”[53].
Pe lângă pictură, regina Maria a fost pasionată și de pirogravură și sculptură, creațiile sale din acest domeniu subsumându‑se în special designului de mobilier. Translarea gustului artistic al viitoarei regine spre creația de piese de mobilier a fost remarcată de apropiați. Între ei, Eugeniu Buhman: „Mai pe urmă, Principesa s‑a ocupat oarecare timp cu pirogravura și, mai încolo, când a început mișcarea artistică din Germania numită «Secession», s‑a distrat și cu sculptura în lemn, dar aceasta fiind cam obositoare pentru ea, a preferat să‑i sculpteze alții modelele desenate sau culese de dânsa. Camerile din Palatul Cotroceni conțin și astăzi încă scaune și mese ale căror motive sunt datorate Principesei”[54].
Realizate în cadrul atelierelor Școlii de Arte și Meserii din Sinaia, piesele de mobilier concepute de principesa Maria – multe dintre ele păstrate cu grijă în colecțiile Muzeului Național Peleș – au decorat interioarele Castelului Pelișor, formând cadrul cotidian în care s‑a desfășurat viața sa. Cele mai valoroase piese fac parte din garnitura de mobilier realizată în anul 1909, din lemn de tei aurit, pentru a decora interiorul dormitorului de aur și al salonului aferent din Castelul Pelișor, principesa Maria fiind ajutată în transpunerea motivelor decorative de arhitecții Karel Liman și Jean Ernest. Cele douăzeci de piese păstrate în Castelul Pelișor au fost decorate cu crucea gamată, cu entrelacul de inspirație celtică și cu motive zoomorfe, preluate din mitologia nordică.[55] Alte piese realizate la finele veacului al XIX‑lea, în 1898‑1900, sunt fotolii inspirate de piesele create de Hugh Baillie Scott și pictate de principesa Maria cu motivul crinului cu cinci petale și al crucii celtice.[56]
În cadrul expoziției din martie 1903 a „Tinerimii Artistice”, principesa Maria a expus obiecte de mobilier ce‑i poartă amprenta stilului și care stârnesc interesul artiștilor și jurnaliștilor contemporani. Ziarul „Adevărul” face o prezentare specială a creațiilor „artistei de talent și mare pricepere”: „Un divan acoperit cu o splendidă cuvertură, admirabil brodată în violete de d‑na Anna Roth, se află în fund. Dulap, scaune, fotolii…. țesute în pene de păun – o oază de culori în care natura a pus toată arta‑i neîntrecută și pentru care prințesa pare a avea o deosebită admirațiune, completează aranjamentul acestei camere, în care un clarobsur te face să visezi la castele artistice”[57]. Ziaristul încearcă și o caracterizare a pieselor de mobilier proiectate de principesa Maria: „Mobilele prințesei se deosebesc prin simplitatea liniilor, prin adaptarea perfectă la scopul cărora sunt destinate și prin modul discret și distins prin care sunt întrebuințate podoabele artistice, mai ales florile”[58].
Cea care – în opinia generalului rus A. Mossolov – era „numai armonie și grație”[59], am numit‑o pe Maria a României, nu putea rămâne insensibilă la creația sculptorilor contemporani, cochetând ea însăși, ca și fiicele sale Maria și Ileana, mai târziu, cu sculptura. Influențată puternic de colaboratorii regelui Carol I – arhitectul Karel Liman și decoratorul vienez Bernhard Ludwig, cei care au construit și mobilat Castelul Pelișor –, principesa Maria va deveni o mare promotoare a curentului Art Nouveau, achiziționând piese de artă decorativă pentru decorarea reședinței sale de la Sinaia. Castelul Pelișor păstrează sculpturi și busturi semnate de Mary Alyce Thornycroft (reprezentând‑o pe mama Mariei, marea ducesă Maria Alexandrovna), Oscar Späthe („Sfânta bizantină”, achiziționată de principesă în 1904, sau bustul „Melancolia”), Fritz Storck (,,Eva sau Tentaţiunea”) ori Alexandru Călinescu. Colecționară de artă, regina va primi cu bucurie creațiile unor sculptori, dar va face și achiziții în acest domeniu. La sfârșitul anului 1928, în 27 decembrie, după „micul-dejun cu Mignon şi înainte de masa de prânz”, Maria a făcut „o vizită ca să văd o sculptură ce mi‑a fost dăruită de fraţii Leonida. Foarte bună, dar nimic très fort [extraordinar – n.n.]. Am cumpărat totuşi un bronz frumos, înfăţişându‑l pe Sf. Gheorghe. Ileana m‑a însoţit. Pe ea o interesează toate sculpturile şi sculptează ea însăşi”[60].
Ca încheiere a acestui mic excurs livresc[61] dedicat pasiunilor reginei artiste care a fost Maria a României, ni se pare potrivit tot un pasaj din memorialistica sa, ce o caracterizează atât de bine: „Atâta lucru știu: orice am făcut a trebuit să plătesc înzecit, dar eram gata s‑o fac. Viața e viață și trebuie trăită cu clipele ei bune și rele, cu ceasurile ei de imprudente nebunii, precum și cu lungile epoci de rece bun‑simț; toate sunt de folos pentru făurirea și treptata dezvoltare a unui caracter. Nu‑mi pare rău de nimic și mi‑e drag să mă uit înapoi spre acele năpraznice izbucniri de veselie fără răgazuri, când avântul bucuriei gonea orice chibzuință și când orice nebunie ți se părea la locul ei, îndată ce puteam râde cât ne poftea inima”[62].
Narcis Dorin Ion
Note:
[1] Prezentul text a fost publicat inițial sub titlul Maria a României. Regina artistă / Queen Romania of Romania. The artist queen, în volumul Maria. Portret de regină. III, coordonatori Aurica Ichim, Alexandru Gorea, București, Dar Publishing, 2022, p. 105‑153.
[2] Maria, regina României, Povestea vieții mele, București, RAO International Publishing Company, 2009, vol. 2, p. 31.
[3] I.G. Duca, Amintiri politice, München, Jon Dumitru Verlag, 1981, vol. I, p. 123.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 51.
[7] Ibidem, p. 338.
[8] Ibidem, p. 92.
[9] Ibidem, p. 107.
[10] Ibidem, p. 147.
[11] Ibidem, p. 200.
[12] Maria, regina României, De la sufletul meu la al lor. Scrieri din război. 1917, ediție revizuită, îngrijită de Gabriela Medrea, București, Editura Semne, 2019, p. 40‑41.
[13] Maria, regina României, Însemnări zilnice (1 ianuarie – 31 decembrie 1922), vol. IV, traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediție, introducere și note de Vasile Arimia, București, Editura Historia, 2006, p. 348‑349.
[14] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 107.
[15] Ibidem, p. 57.
[16] Ibidem, p. 371; o traducere mai nuanțată în volumul Maria, regina României, De la sufletul meu la al lor, p. 87.
[17] Maria, regina României, Însemnări zilnice (ianuarie – decembrie 1919), vol. I, traducere de Valentina Costache, Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediție, introducere și note de Vasile Arimia, București, Editura Historia, 2006, p. 115.
[18] Ibidem, p. 174.
[19] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 131.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, p. 131‑132.
[25] I.G. Duca, Amintiri politice, vol. I, p. 124.
[26] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (1909‑1919), traducere din engleză de Constantin Ardeleanu și Gabriela Debita, cuvânt-înainte, note și comentarii de Constantin Ardeleanu, București, Humanitas, 2015, p. 147‑148.
[27] Vezi Manfred Knodt, Ernst Ludwig. Großherzog von Hessen und bei Rhein. Sein Leben und seine Zeit, Verlag H.L. Schlapp, Darmstadt, 1978.
[28] Vezi Künstlerkolonie Mathildenhöhe Darmstadt. 1899‑1914. Das Buch zum Museum. The Museum Book, Darmstadt, Institut Mathildenhöhe, 1999.
[29] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 132.
[30] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii. 1898‑1940, ediție îngrijtă de Cristian Scarlat, cuvânt-înainte de Florin Constantiniu, București, Editura Sigma, 2006, p. 50.
[31] Ibidem, p. 51.
[32] Ibidem, p. 101.
[33] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 133.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Vezi Maria a României. Portretul unei mari regine, coordonator și coautor Narcis Dorin Ion, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2018, vol. I, p. 272‑275.
[37] Vezi, pe larg, Gabriel Badea‑Păun, Portretele Familiei Regale Române pictate de Philip de Laszlo, în Idem, Mecena și comanditari, artă și mesaj politic, traducere din limba franceză de Laura Guțanu, București, NOI Media Print, [2011], p. 106‑143.
[38] Macrina Oproiu, Tinerimea Artistică a Principesei Maria, în catalogul Tinerimea Artistică a Principesei Maria, [Sinaia], Muzeul Național Peleș, 2012, p. 17.
[39] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 135‑136.
[40] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, p. 51.
[41] Repertoriul expozițiilor de artă românească din București. 1865‑1918, sub coordonarea lui Adrian‑Silvan Ionescu, București, Editura Vremea, 2019, p. 60.
[42] Apud Macrina Oproiu, loc. cit., p. 17.
[43] Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie 1920 – decembrie 1920), vol. II, traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediție, introducere și note de Vasile Arimia, București, Editura Historia, 2006, p. 95.
[44] Ibidem, p. 120.
[45] Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie 1921 – decembrie 1921), vol. III, traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediție, introducere și note de Vasile Arimia, București, Editura Historia, 2006, p. 164.
[46] Ibidem, p. 364.
[47] Maria, Regina României, Însemnări zilnice (1 ianuarie – 31 decembrie 1926), vol. VIII, traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, îngrijire de ediție, cuvânt-înainte și note de Vasile Arimia, București, Editura Cognitia, 2010, p. 213.
[48] Vezi, pe larg, Doina Păuleanu, Balcicul în pictura românească, București, Editura Arc 2000, 2003.
[49] Regina Maria a României, Însemnări zilnice. 1929, traducere din engleză și introducere de Georgeta Filitti, note de Nicolae Pepene, București, Corint Books, 2021, p. 104.
[50] Regina Maria a României, Însemnări zilnice, volumul al X‑lea (1 ianuarie – 31 decembrie 1928), traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, ediție îngrijită de Olga‑Silvia Turbatu, Iași, Editura Polirom, 2013, p. 428.
[51] Ibidem, p. 444.
[52] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 136.
[53] Apud Macrina Oproiu, loc. cit., p. 25.
[54] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, p. 51.
[55] Vezi, pe larg, Liliana Manoliu, Colecția de mobilier a Muzeului Național Peleș. Catalog selectiv, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019, p. 130‑137.
[56] Ibidem, p. 127‑129.
[57] Apud Macrina Oproiu, loc. cit., p. 18.
[58] Ibidem.
[59] A.A. Mossolov, Misiunea mea în România, Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 59.
[60] Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. X, p. 452.
[61] Mulțumesc, și pe această cale, colegului dr. Mircea Alexandru Hortopan, pentru lectura făcută acestui articol.
[62] Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, p. 263.
