Trebuie spus de îndată că prezenţa iniţială a portretului lui Ţepeş într‑o colecţie a lui Petru Şchiopul are o completare semnificativă…
Din manualele şcolare încă găsim portretul – cu cuşmă şi egretă cu perle şi pietre preţioase – al unui voievod pe care istoria naţională l‑a păstrat ca model de stăpânire fermă şi autocrată – în spiritul european al celei de a doua jumătăţi de secol XV victorios împotriva turcilor, păstrător chivernisit de Ţară Românească, contemporan cu alţi doi vajnici conducători de stat şi de oaste din spaţiul carpato‑dunărean, Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare. Autorii şi editorii amintitelor manuale pun mereu ca legendă a imaginii: „Păstrat la castelul Ambras din Tirol”. Care este povestea acestui portret nu este spus însă, iar această poveste este plină de tâlc.
Portretul lui Vlad Ţepeş, realizat după canoane ale unei Renaşteri provinciale, de un probabil pictor străin ajuns pe meleagurile noastre va fi fost mai apropiată de model, deosebit, aşadar, de cele câteva gravuri mai curând stereotipe, întâlnite în incunabule din spaţiul german – de la Bamberg, de pildă – cuprinzând cunoscutele „naraţiuni” pe care negustorii saşi ardeleni le colportau, dorind să veştejească personajul domnesc care era pentru ei „tiranul Dracula”.
Se întâmplă ca portretul de la Ambras să fie ilustrarea potrivită a cuvintelor prin care un contemporan neprieten al voievodului muntean, episcopul Nicolae de Modrussa, legatul papal în Ungaria
al pontifului umanist Pius al II‑lea, l‑a descris pe cel care devenise, între 1462 şi 1475, prizonier al regelui de la Buda Matei Corvin. Era un portret pe care acum peste un secol şi jumătate Bogdan Petriceicu Hasdeu stăruia să‑l desluşească „filosofic”.
Predispus de atmosfera occidentală care îl demoniza pe cârmuitorul de la Târgovişte şi Bucureşti, prelatul catolic vorbea despre ilustrul prizonier cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin…, faţa subţire şi puţin roşiatică în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele negre şi stufoase, îi arătau ameninţători; faţa şi bărbia erau rase, cu excepţia mustăţii[1].
Scriind despre acest portret fie‑mi îngăduit a recurge la un text pe care l‑am publicat cu mai bine de trei decenii în urmă[2], în legătură cu o ramură domnească a neamului Basarabilor, cea a Drăculeştilor, anume Mihneştii care au domnit simultan la Bucureşti şi la Iaşi, Alexandru al II‑lea Mircea (1568‑1574, 1574‑1577) şi fratele său Petru Şchiopul (1574‑1577, 1577‑1578, 1578‑1579, 1582‑1591).
Într‑o familie cu legături levantino‑occidentale (neamurile Amirali din Rodos şi Salvaresso din Genova şi Chios), unde găsim gustul renascentist pentru tablouri cu imagini princiare de antecesori („quadretti de retratto de principi”) avem motive puternice a bănui ca sigură o ipoteză. Aceea că încăperile domneşti ale Mihneştilor erau împodobite cu portrete mai vechi sau mai noi lucrate după gustul vremii, înfăţişând membri ai dinastiei sau înaintaşi iluştri, unele dintre ele întovărăşind pe domni în călătoriile lor prin lume.
Este locul a aminti că Petru Şchiopul – ctitorul Galatei ieşene –, care năzuise o clipă la coroana poloneză şi voia să intre în legături negustoreşti cu ţara Elizabetei Tudor, după cele patru domnii moldave s‑a înstrăinat în Tirolul, unde murea în 1594, fiind îngropat lângă zidurile bisericii franciscane din Bozen (Bolzano), piatra de mormânt indicându‑i apartenenţa la o „regia familia”.
Cu acest voievod basarabesc, domnind asupra ţării Bogdăneştilor, a ajuns portretul lui Vlad Ţepeş în colecţia din castelul Ambras al arhiducelui Ferdinand, stăpânitorul Tirolului, unchiul lui Rudolf al II‑lea şi fiul împăratului Ferdinand I care crease la rându‑i, la Viena, în 1563, cea dintâi colecţie imperială habsburgică. Explicaţia prezenţei portretului lui Ţepeş printre obiectele luate de Petru Şchiopu în exilul său este foarte simplă: Vlad vodă era străbunicul lui Petru vodă. Acesta, din urmă, ca şi fratele său mai mare domnind la Bucureşti, era fiul lui Mihnea al III‑lea (1509‑1510), nepotul lui Mihnea cel Rău (1508‑1509) care era la rândul său fiul lui Vlad Ţepeş (1448, 1456‑1462, 1476‑1477). Această filiaţie ne explică limpede de ce tabloul ajuns în colecţia arhiducelui de la Ambras era un testimoniu de familie al fostului domn moldav.
Voi adăuga că în colecţia tiroleză ajungea şi portretul fiului lui Petru Şchiopul, foarte tânărul Ştefan[3] care avea să‑şi sfârşească viaţa în 1602 ca elev al colegiului iezuit din Innsbruck; înfăţişat pe un fond de coloane şi draperii, ca în tablourile de nobili şi suverani germani sau poloni din jurul lui 1600, purtând căciulă, surguci cu pene şi pietre scumpe, mantie de brocart, stând pe un preţios covor oriental, şi această imagine ne trimite la o ipoteză verosimilă pe care şi alte detalii o sprijină: această modă nobiliară a reprezentărilor de chipuri princiare în panouri portabile – este ceea ce numim astăzi pictura de şevalet – a fost cultivată în neamul Mihneştilor înrudit cu familii levantine din Stambul şi de la Veneţia unde arta portretului de aparat îşi avea cunoscuta răspândire.
Trebuie spus de îndată că prezenţa iniţială a portretului lui Ţepeş într‑o colecţie a lui Petru Şchiopul are o completare semnificativă. Cu câteva decenii înainte de drumul acestuia în Tirolul austriac s‑a consumat, la Bucureşti de data aceasta, un episod semnificativ, tratat până acum mai curând drept o curiozitate. Pentru anul 1574, pe când făcea parte din solia polonă la Stambul, Maciej Stryjkowski avea să noteze: „Când mergeam spre Turcia am văzut la Bucureşti, oraşul de scaun, la curtea domnului Ţării Româneşti, unde am fost la ospăţ, cum atârnă pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându‑l pe acel Ştefan (este vorba de Ştefan cel Mare – s.m.) înalt de statură şezând cu coroană regească pe cap”[4].
Desigur, pentru cineva educat după normele vizuale ale Renaşterii cum va fi fost curteanul polon, un panou de lemn pictat ce‑i va fi amintit de tradiţiile medievale gotice din patria sa nu putea fi făcut decât „după obiceiul vechi”, dar pentru spaţiul românesc, înlocuirea obişnuitului decor mural al interioarelor de ev mediu cu unul din sfera picturii de şevalet – cum pare a fi fost acel portret al lui Ştefan vodă al Moldovei (1457‑1504), reprezentat, curios, cu o statură ce‑l va fi flatat pe principele „nu mare de stat” al tradiţiei cronicăreşti autohtone – ţinea de domeniul noutăţii.
Întrebarea pe care şi‑o pune istoricul e legată de aparent ciudata apariţie, în apartamentele curţii domneşti a lui Alexandru al II‑lea Mircea, a imaginii vestitului domn moldovean dispărut cu aproape trei sferturi de veac înainte, dar celebrat încă prin cântece – ne‑o spune tot Stryjkowski – deopotrivă de cei de la răsărit şi de la miazăzi de Carpaţi. Răspunsul la această chestiune nu este, în fond, dintre cele mai dificile, căci nu ar fi deloc neverosimil a accepta că într‑o familie domnească unde era cultivat – ca şi în alte părţi ale Europei veacului al XVI‑lea, din Polonia celor din urmă Iagelloni până în Franţa ultimilor Valois – gustul pentru mai reduse sau mai ample „galerii” de portrete ale strămoşilor şi ale membrilor dinastiei, unde era păstrat, în acest fel chipul unui alt personaj notoriu al secolului anterior – străbunul direct Vlad Ţepeş –, efigia voievodală a lui Ştefan cel Mare se putea afla în chip nespus de firesc: ilustrul cruciat român al veacului al XV‑lea, era fie şi indirect, un alt strămoş al lui Alexandru al II‑lea Mircea. Deci, apelând la sumare date de genealogie, ne vom aminti împrejurarea că, pe de o parte, Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău – aşadar, mătuşa diectă a celor doi domni de la Bucureşti şi Iaşi la sfârşitul secolului al XVI‑lea – fusese a doua soţie a lui Bogdan al III‑lea (1504‑1517)), fiul lui Ştefan cel Mare şi al Mariei Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos (1462‑1473, 1473‑1474, 1474‑1475) şi nepoata de frate a lui Vlad Ţepeş – deci, vară primară a bunicului patern al aceloraşi Mihneşti, Alexandru şi Petru – , realizăm că înrudirea prin femei a Bogdăneştilor cu Basarabii de secol al XVI‑lea, coborâtori din Vlad Dracul (1437‑1442, 1444‑1447) – el însuşi înrudit îndeaproape cu urmaşii lui Alexandru cel Bun (1400‑1432) – era suficient de strânsă pentru a face posibilă, în mentalitatea medievală încă a acelor vremuri, socotirea ilustrului muşatin Ştefan – ruda lui Vlad Ţepeş – drept un strămoş ce putea figura înr‑un şir de portrete aparţinând lui Alexandru al II‑lea Mircea – nepot prin alianţă – al lui Bogdan al III‑lea al Moldovei –, remarcarea acestei efigii de către solul polon ţinând, desigur, şi de faima deosebită pe care o avea încă, în regatul de la miazănoapte, voievodul vasal de la Colomeea şi, mai ales, teribilul învingător de la Codrii Cosminului. Portretul lui Ţepeş aparţinând lui Petru Schiopul şi ajuns din Moldova la Ambras, ca şi portretul lui Ştefan vodă, aparţinând lui Alexandru al II‑lea Mircea în curtea domnească bucureşeană sunt, simetric, mărturii pictate sau numai amintite în texte ale unui timp încă medieval care se deschidea către vremurile noi ale premodernităţii româneşti.
Note:
[1] Apud N. Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1976, p. 149
[2] Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550‑1800), I, Bucureşti, 1987, p. 189‑194 (unde se găseşte o parte a textului de aici)
[3] Petru Şchipul avea un fiu legitim, Vlad şi unul nelegitim, acest Ştefan uns domn copil fiind (C. Rezuchevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, I, Bucureşti, 2002, p. 746). Onomastica vlăstarelor domneşti trimiţând la Vlad Ţepeş şi la Ştefan cel Mare, este semnificativă în contextul aici discutat. Pentru strădaniile imperialilor de a ajunge în stăpânirea moştenirii lui Petru Şchiopul şi a fiului său Ştefan vezi Ibidem, p. 748, p. 750.
[4] Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 454.
Răzvan Theodorescu
