Unde ne este buna societate?
Eşti cu adevărat elegant prin felul în care îţi faci simţită prezenţa pe stradă. Cât mai puţin evidentă prin gesturi, strigăte, priviri etc. Acesta era un prim pas al codului bunelor maniere de care aminteşte Ion Ghica, pas pe care l‑a învăţat din copilărie. Pentru majoritatea populaţiei suburbanizate a oraşelor noastre, pentru tinerii în căutare de modele morale, cu părinţi neputincioşi şi bunicii lor dezrădăcinaţi de mizerie din vatra satului românesc nu a fost deloc uşor în acea perioadă istorică.
Drumul spre o altfel de societate până la 1945 era presărat cu adevărate iniţieri privind comportamentul, vestimentaţia, măsura cuvintelor în tonalităţi rezonabile şi în gesturi cât mai discrete cu putinţă. Puteai accede către o altă societate prin puterea spiritului şi cu sprijinul unei persuasiuni abia simţite, deloc agresivă. Şi aşteptai. Aşteptai în această anticameră socială preţ de o viaţă aproape, copiii tăi reuşind să ardă etape în viteze accelerate.
În vechime, societatea investea în propria spiritualizare, ajutându‑i adesea şi pe alţii fără mijloace. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie la primul bal, către vârsta de 15‑16 ani, când părinţii îi prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru strângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.
Unde ne este buna societate? Aceea care s‑a format în cinci sute de ani? A fost evacuată pur şi simplu din istorie după 1945, în mai puţin de cincizeci de ani. Rondurile de flori ale caselor de pe marile bulevarde au fost înlocuite, începând cu 1946, cu rânduri de ceapă, usturoi, pătrunjel, roşii, castraveţi sau vinete.
Către anii ’80, memorialistul I.D. Sîrbu era de părere că „30% din populaţia ţării aparţine unei clase sociale foarte bine aranjată: cu diplome luate pe dai boje, cu copii şi nepoţii aranjaţi, cu rude, relaţii, vile, paşapoarte la dispoziţie: totul bazat pe ideea că nu poate fi schimbată şi că puterea ei e veşnică. Chiar rotaţi, clanul rămâne la putere, tot ştab. Nu am văzut până acum nici un fost ştab la munca de jos. Şi nici un copil al lor căzut la treaptă, admitere sau repartizare”. Clanul este şi acum pe cai. După schimbarea de regim politic din 1989 nu a fost pedepsit nici un ştab pentru
fărădelegile comise, iar nepoţii şi strănepoţii lor mai dau câte un tun cu nume de dosar penal precum „Ţigareta” sau „Cocaina”.
Inversarea de valori este periculoasă. Milorad Paivici a spus un adevăr înspăimântător în romanul‑lexicon Dicţionarul khazar: „Atunci când e să dispară un popor dispare mai întâi înalta societate şi, odată cu ea, şi literatura”. Astăzi, gustul pentru literatură şi cheful de citit a coborât la cote care nu mai alarmează pe nimeni. De înaltă societate nu mai poate fi vorba atât timp cât, poate cu rare excepţii, se legitimează cultural prin accesorii despiritualizate precum limuzina, vila, ghiulul, colanul şi rochiţa cu dantele, pe când despre literatură vorbim la trecut de prea multă vreme. Cultural vorbind, este posibil ca poporul român să fi dispărut deja, iar între graniţele zise naţionale, să trăiască o masă umană plătitoare de impozite pentru a întreţine 30% de „ştabi”, pentru care legea se aplică preferenţial.
Geografiile unui penitenciar cultural
Privind comparativ o fotografie interbelică alături de una contemporană, putem observa, nu cu oarecare uşurinţă, schimbările pe care le‑au suferit chipurile oamenilor. Cu siguranţă, aceste schimbări au fost determinate de traume colective, de care aparent am scăpat, însă mai purtăm stigmatul despiritualizării ultimilor 50 de ani. Oraşul, în linii mari, şi‑a păstrat geografia, deşi pe fondul său habitual au intervenit inserţii urbanistice care l‑au malformat pe alocuri. Dar cum orice malformaţie poate fi corectată măcar în parte chirurgical, vom lăsa această sarcină pe seama arhitecţilor şi a urbaniştilor.
Oamenii însă s‑au schimbat. Ce s‑a întâmplat oare atât de înspământător cu destinele bunicilor şi părinţilor noştri? De unde această indiferenţă a majorităţii, care „doarme liniştită pe salteaua ei moale” în timp ce mulţi dintre semenii ei înfundau puşcăria sau dispăreau peste noapte în mod kafkian?
Colapsul a debutat, cândva după martie 1945, rapid şi deosebit de agresiv. Memorialistul Constantin Olariu îşi aminteşte, în memoriile sale nepublicate încă, de acea perioadă când „era un fel de goană după aur, când la megafoanele de pe străzi puteai auzi toată ziua, din zori şi până seara, muzică populară şi patriotică, întreruptă din când în când de un text popular de o vulgaritate de ne făceau să izbucnim într‑un râs sănătos: „Frunză verde de mohor/ S‑arătăm chiaburilor/ Că poporul muncitor… (…)” etc.
Pe acest fond agresiv, întreaga populaţie a mahalalelor a prins curaj în manifestări interzise de buna cuviinţă, sau de Codul Penal. Dacă în timpul săptămânii se mai putea circula civilizat prin oraş, sâmbăta şi duminica mahalalele se prăvăleau peste centrul oraşului, „infestând cu duhori pestilenţiale aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu”. A urmat o şcolarizare de suprafaţă, căci, începând cu anii ’60, „aproape nici un tânăr nu mai cunoştea altă limbă decât românească, dar şi aceasta rostită în fel şi chip, pocită, fiecare după zona de ţară de unde provenea”, după cum spune I.D. Sîrbu.
Ubicuitatea recurenţei
Fiecare dintre noi păstrăm moşteniri vechi, iar ceea ce adăugăm la rândul nostru celor primite în dar vor fi întâlnite în moştenirile copiilor noştri. În fond, explicarea viitorului se face prin instrumentele unei călătorii aflate în acelaşi timp în prezent şi trecut, având ca exemplu faptul că fiecare dintre noi suntem finalitatea proiecţiei despre viitor a generaţiei părinţilor noştri şi, în acelaşi timp, pregătim proiecţia noastră de viitor, prin copiii noştri. Nu se trage niciodată linie; este o călătorie continuă pentru care trebuie să te pregăteşti cu fiecare vârstă şi cu fiecare generaţie, care consumă ceea ce numim istorie.
Volumul Viaţa de zi cu zi în documente vechi de familie ne oferă o cartografie despre obişnuit şi recurenţă faţă de moşteniri, fiind cea mai frumoasă şi veche abilitate a naturii umane. Cătălin D.
Constantin ne vorbeşte aici despre un posibil muzeu personal al fiecăruia, de la pasajele de viaţă adunate la experienţele profesionale şi sociale traversate cu fiecare vârstă. Povestea fiecăruia dintre noi, dintr‑un trecut apropiat sau o mărturisire îndepărtată îi poate ajuta pe toţi aceia care ne urmează să‑şi dezvolte un muzeu personal, care să adune abilităţi de adaptare, apoi un panel de sentimente şi afecte pozitive, antidoturi pentru momente de nelinişte şi, desigur, memoria fiecărui pas făcut înainte.
Volumul publicat de Editura Corint oferă o imagine despre familiarul unor familii de clasă mijlocie, cu aspiraţii către socialul rarefiat; două din Transilvania şi una din Craiova. Este o reuşită mărturisire despre buna-credinţă şi timpul atent măsurat al moralităţii, chiar dacă cele trei destine au traversat în a doua parte a vieţii lor şi regimul comunist.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
