Controversa privind soarta evreilor din Franţa de la Vichy

Nu cu mult timp în urmă, cu ocazia împlinirii a 77 de ani de la eliberarea „fabricii morţii” de la Auschwitz, s‑au comemorat, cum era firesc, victimele lagărelor naziste. Faptul acesta, în forme variate, se va repeta cât timp va exista omenirea civilizată, bazată pe valori umaniste, fiindcă Holocaustul a fost o catastrofă umanitară fără egal, care a pedepsit un întreg popor, cel evreu, pentru simpla vină de a fi existat ca atare. Acţiunea de exterminare a evreilor de către nazişti şi de către acoliţii lor, în principal în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, a fost atât de teribilă şi de terifiantă, încât ecourile sale au rămas vii şi printre specialişti – mai ales printre istorici – până astăzi. Mulţi spectatori de azi, mai ales tineri, s‑ar fi aşteptat, poate, ca detaliile Holocaustului şi implicaţiile sale să fie acum, după atâtea decenii, pe deplin lămurite, dacă nu la noi, atunci măcar în alte istoriografii, la alte popoare. Dar se vede că lucrurile nu stau deloc aşa.

În acest sens, am remarcat un articol al lui André Larané, publicat în „Herodote.net. Le média de l’histoire” şi intitulat „O enigmă franceză. De ce cele trei pătrimi din evreii din Franţa nu au fost deportaţi” („Une énigme française. Pourquoi les trois quarts des Juifs en France n’ont pas été déportés”). Autorul se întreabă dacă acum, la 50 de ani după filmul „Suferinţa şi Mila” („Le Chagrin et la Pitié”), care prezenta o Franţă petainistă, supusă şi antisemită, se poate revizui viziunea asupra francezilor de sub Ocupaţie. Pretextul (de la care a plecat şi titlul articolului) îl constituie cartea apărută în ianuarie 2022, scrisă de Jacques Semelin în colaborare cu ziaristul Laurent Larcher, de la ziarul La Croix. Cartea ajunge la concluzia că marea masă a francezilor nu au fost nici antisemiţi şi nici delatori şi că, în fapt, majoritatea francezilor, printre care şi agenţii administraţiei, i‑au protejat pe evrei în măsura posibilului, contra voinţei autorităţilor de la Vichy şi a ocupantului german. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că – se relatează în continuare – în urmă cu aproape cinci decenii (în 1973), un istoric american, Robert Paxton, în cartea sa de succes Franţa de la Vichy, decortica arhivele oficiale şi‑i asigura pe cititori că autorităţile de la Vichy şi o bună parte a francezilor au susţinut fără ezitare cererile germane. Dimpotrivă, Alain Michel, în 2012, în cartea Vichy şi Shoah, anchetă asupra unui paradox francez, explică faptul că majoritatea evreilor din Franţa nu au fost deportaţi, pentru că autorităţile franceze şi marea parte a francezilor au făcut totul pentru a frâna, măcar în privinţa evreilor francezi, zelul germanilor. Alain Michel nu a fost primul care a urmat o asemenea cale a cercetării. Încă din 1954, Robert Aron, în cartea Istoria Vichy‑ului (1940‑1944), arată că puterea din Franţa declarată oficial „liberă” ar fi încercat să diminueze presiunea ocupantului şi că ar fi jucat rolul de „scut”, în timp ce De Gaulle juca de la Londra rolul de „sabie”. Paxton, dimpotrivă, consideră guvernul de la Vichy şi o bună parte a francezilor ca fiind funciarmente antisemiţi şi complici ai naziştilor, că, în loc de întrebarea cum de au supravieţuit atâţia evrei în Franţa, ar trebui întrebat cum de au pierit atâţia. Pomenitul film documentar „Suferinţa şi Mila”, făcut în 1971 (cu doi ani înainte de cartea lui Paxton), susţinea, în esenţă, acelaşi lucru, anume că francezii supuşi şi învinşi erau antisemiţi şi prompţi să‑şi denunţe vecinul. În acel moment, Simone Veil, membră a conducerii televiziunii de stat franceze, s‑a opus difuzării filmului, pe motiv că acesta ar fi arătat „că toţi francezii fuseseră ticăloşi”. Pe urmele acestor concluzii deloc măgulitoare pentru poporul francez, preşedintele Jacques Chirac a declarat în 1995: „Da, nebunia criminală a ocupantului a fost secondată de francezi, de statul francez”. Ulterior, au venit şi criticile, remarcându‑se că fusese vorba despre un discurs prezidenţial plin de emoţie, legat de suferinţa evreilor, de persecuţia şi de deportarea lor, dar că, în plan juridic şi politic, remarca nu rezista analizei, fiindcă lipseau din ea două cuvinte: „de Vichy” (în româneşte, „de la Vichy”). Altfel spus, preşedintele nu precizase că se referea la francezii şi la statul‑marionetă de la Vichy. De asemenea, autorul articolului de la care am plecat mai notează că, în 1997, o delegaţie de episcopi francezi declara că „în faţa amplorii dramei şi a caracterului nemaiauzit al crimei, prea mulţi păstori ai Bisericii, prin tăcerea lor, au ofensat Biserica însăşi şi misiunea ei”. Prelaţii au cerut tot atunci iertare lui Dumnezeu, iar poporului evreu i‑au cerut să asculte acest cuvânt de pocăinţă, trecând cu vederea, ca nulă şi neavenită, participarea unui mare număr de credincioşi catolici şi de clerici la protejarea evreilor, după cum arătaseră alţi autori, precum pomenitul Jacques Semelin sau Serge Klarsfeld.

Articolul nu recurge la comentarii largi sau la analize ale sensurilor avatarurilor de mai sus, din cauza sensibilităţii temei, a controverselor legate de ea, a pasiunii care domneşte în jurul ei. La un moment dat, după ce se relevă concluziile opuse la care au ajuns cei doi istorici – pe de o parte, Robert Paxton, pe de alta, Alain Michel – se arată că exploatarea arhivelor, oricât de onestă ar fi, nu este suficientă pentru a explica salvarea celor trei pătrimi din evreii Franţei, că este nevoie şi de alte metode, precum anchetele de teren etc. Ne permitem să adăugăm, totuşi, că arhivele – mai ales pentru evenimente de demult, lipsite de alte mărturii – rămân fundamentale, dar că istoricii pot selecta din aceste depozite de surse ceea ce le convine, ceea ce găsesc ei la un moment dat şi într‑un anumit loc sau ceea ce se potriveşte cu propriile convingeri. În istoria Franţei şi a francezilor de la Vichy, se găsesc tot felul de mărturii, de la sublime cazuri de dăruire pentru aproapele şi de salvare a evreilor vânaţi de ocupant până la delaţiuni şi vânzări abominabile. Mărturiile arhivelor nu se ordonează şi nu se sistematizează singure. Ele trebuie prelucrate după regulile „meseriei de istoric” (Marc Bloch), pentru a conduce la concluzii relevante. Şi, evident, aceste date din arhive trebuie coroborate cu alte feluri de surse. Cazul Holocaustului are, însă, o componentă emoţională diferită de a oricărui alt eveniment sau proces istoric, pentru că a fost vorba despre un fapt unic în istorie: acţiunea de exterminare a unui întreg popor.

Mutatis mutandis, cazul francez poate suferi o comparaţie, păstrând mereu diferenţele, cu ceea ce putem numi cazul românesc. Fără asemenea comparaţie, se poate crea impresia că doar românii cultivă astfel de controverse, că doar ei se mişcă între o extremă sau alta, că doar ei se deculpabilizează sau, dimpotrivă, că doar ei îşi toarnă cenuşă în cap etc. Or, cum se vede, nu este aşa. Franţa a trăit şi trăieşte această traumă a statului‑marionetă de la Vichy, după cum România – cea care mai rămăsese neocupată de statele vecine totalitare (de tip comunist ori fascist) – a trăit şi trăieşte drama regimului Ion Antonescu, în timpul căruia Holocaustul intern, local nu a fost dublat, până la urmă, de deportarea evreilor români în lagărele germane ale morţii. Cum şi de ce s‑a întâmplat acest lucru s‑a discutat şi se va mai discuta cel puţin la fel de intens ca în Franţa. Chestiunea pe care o pun în final este nu atât de tehnică profesională, cât de etică a meseriei de istoric: oare există mărturii care să permită cuiva să tragă concluzia că majoritatea poporului francez de la Vichy sau a poporului român din acea Românie trunchiată a anilor 1940‑1944 era antisemită şi complice a germanilor nazişti întru chestiunea deportării evreilor? Poate că, la un timp al viitorului, după cercetări intense şi laborioase, făcute „fără ură şi părtinire”, se va putea răspunde mai senin şi mai aproape de adevărul omeneşte posibil. Fireşte, acesta nu va ridica şi nu va coborî lucrul – cum ar fi zis Dimitrie Cantemir – fiindcă crima rămâne crimă şi deportarea în lagăre ale morţii rămâne drum spre moarte, dar demnitatea unor oameni merită, totuşi, apărată, ca şi ideea că răul nu poate birui întotdeauna şi oriunde. Iar popoarele nu sunt în ansamblu angelice şi nici ticăloase, ci sunt în toate felurile, cu bunii şi cu răii lor. Popoare iremediabil malefice şi înclinate spre crimă nu există pe lumea aceasta, ceea ce poate să fie reconfortant şi dătător de speranţă pentru starea de marasm şi incertitudine a societăţii actuale. Pot să existe, însă, popoare rău conduse, în frunte cu elite compromise şi incapabile, care îndreaptă comunităţile pe căi greşite. Dar niciodată masa popoarelor nu se lasă amăgită mereu şi în toate împrejurările.

Se vede de la început o anumită seninătate în abordarea autorului francez, chiar dacă tema este dramatică şi plină de semnificaţii dureroase. Nu este condamnat niciunul dintre istoricii analizaţi, chiar dacă abordările şi concluziile lor (în privinţa vinovăţiei sau inocenţei majorităţii francezilor faţă de tragedia evreilor din Franţa guvernării Pétain‑Laval) sunt diametral opuse. Şi chiar dacă autorul are propria opinie, pe care o susţine printre rânduri. În România, când se discută despre atitudinea românilor faţă de aceeaşi temă a tragediei evreilor din anii 1940‑1944, spiritele se încing şi premisa dreptei cumpăniri este înlocuită, de regulă, cu atacuri la persoană, catalogări, invective. Oare nu ar fi timpul să lăsăm la o parte sentimentele şi prejudecăţile şi să încercăm să reconstituim cât mai bine faptele, în funcţie de cât mai multe şi mai relevante mărturii? Altminteri, dacă se porneşte de la început cu ideea că unii sunt naţionalişti (eventual antisemiţi), iar ceilalţi antiromâni, nu se poate susţine niciun dialog. Libertatea cuvântului, a presei, a conştiinţei, pentru care s‑au sacrificat destui români în timpul comunismului, păreau cucerite şi garantate după 1989, în ciuda bâlbâielilor democraţiei noastre originale. Or, după mai bine de trei decenii trecute de la căderea dictaturii, se constată că dreptul la libera opinie este acceptat pentru unii şi contestat pentru alţii. Nu ne‑ar strica o anumită detaşare, o deschidere spre acceptare şi un spirit de toleranţă. Nu cred că cei sacrificaţi în anii 1940‑1944 şi apoi la Canal ori în închisorile de la Sighet, Piteşti, Aiud şi din alte părţi (dincolo de naţionalitate şi religie) au murit spre a impune dreptatea unora contra dreptăţii altora, cum făceau fasciştii sau comuniştii. Democraţia înseamnă multe, dar cel mai bine a sintetizat ideea de democraţie Voltaire, cu mult timp în urmă: „Domnule, detest lucrurile pe care le scrii, dar îmi voi da viaţa pentru ca tu să ai posibilitatea de a continua să scrii”. Nu suntem şi nu trebuie să fim mereu de acord unii cu alţii, dar o atitudine generoasă, o deschidere spre înţelegere, ca şi adoptarea stilului polemicilor cordiale ar putea detensiona mult situaţia, plasând spaţiul dezbaterilor publice româneşti sub semnul dialogului, al respectului reciproc şi, în ultimă instanţă, al democraţiei.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop