Regina Maria – scriitor de calibru orientat către înțelepciune și frumos
Biografia Reginei Maria reprezintă, de departe, o viață cu suișuri și căderi cu care probabil puțini muritori au putut avea de‑a face în cursul vieții lor. Să amintim aici doar un moment de glorie precum cel al intrării trupelor române în Budapesta (1919), prilej de mare bucurie pentru Regină: „Un moment mare pentru România noastră fermă, loială și fidelă. În București, regele și cu mine am asistat la formidabile manifestaţii de bucurie. De fiecare dată când ieșeam, automobilul nostru era aproape rupt în bucăţi de către mulţimea care se înghesuia în jurul nostru, plasându‑ne în centrul veseliei lor”. Primește mii de telegrame entuziaste ce conţin multe laude pentru armata română și pentru ea. „Am toate virtuţile, scria ea cu umor, sunt mama poporului, sunt o sfântă soră de caritate, sunt mama orfanilor, alinătoarea celor în suferinţă, îndrumătoarea și susţinătoarea celor slabi. Sunt o mare diplomată, sunt o patriotă puternică…”.
În lungile ei călătorii din anii ’20 ai secolului trecut, adesea a fost rugată să ofere o „rețetă” pentru o viață fericită și împlinită. Regina a răspuns de fiecare dată în felul său original, prin replici acide uneori, pline de umor alteori, dar mereu îmbibate de înțelepciune. Iar cel mai important lucru, din perspectiva deopotrivă atât a filologului, cât și a istoricului, este că a înțeles să lase multe dintre aceste sfaturi așternute pe hârtie. A avut convingerea că, dincolo de marile fapte și decizii pentru destinul României și al românilor, ceea ce va rămâne după firescul sfârșit, erau însemnările sale. Rostul acestora era nu doar de a împărtăși din înțelepciunea și viața trăită de ea, ci și de a transmite posterității ceea ce ea a simțit și trăit în mod direct, fără deformările inerente ale unora sau altora care s‑ar fi oprit în studiul lor asupra biografiei marii noastre Regine.
Maria poposise în ţara ei de adopţie în anul 1893, ca soţie a Principelui Moştenitor Ferdinand. Țara care devenea a doua sa patrie era în plină afirmare în această parte a Europei, o Europă în care țara sa de origine, Regatul Unit, alături de Franța, Germania și Rusia făceau regulile și hotărau destinul unor țări mici precum România.
Cu regele Carol I, de sânge și educație germană, aflat în fruntea treburilor țării încă de la 1866, se obținuseră serioase progrese în afacerile interne și în poziția externă a tânărului stat dintre Carpați și Dunăre. Se obținuse independența regatului după un război purtat cu turcii, în anii 1877‑1878, ceea ce a asigurat libertatea de mișcare în treburile interne și externe și, în mod cu totul deosebit, s‑a purces la modernizarea statului român. Se construiseră instituții moderne și se puseseră bazele dinastiei pe care Maria avea datoria de a o continua și consolida. Prin pacea semnată la București după al doilea război balcanic din anul 1913, era alipită la trupul țării Dobrogea de Sud, fiind recunoscută linia Turtucaia‑Balcic drept noua frontieră între România și Bulgaria, unde își va găsi Regina locul său de refugiu sufletesc!
Izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914 a dezvăluit un vechi tratat secret, încă din anul 1883, care lega România de Tripla Alianță (Imperiul German), regele Carol I fiind convins că cel mai onorabil ar fi fost gestul de a intra în război de partea Germaniei.
Opinia publică era însă de partea Antantei, socotind că astfel Ardealul va fi adus la trupul țării. Opoziția fermă a unei părți a clasei politice de la București, precum și o mai veche suferință vor duce în toamna anului 1914 la moartea regelui. Succesorul său, regele Ferdinand, sub influența soției, regina Maria, va asculta glasul opiniei publice românești. În acest sens, mai târziu, într‑o scrisoare, Maria justifica implicarea ei în treburile politice prin aceea că nu se aflau oameni, mai ales nu erau bărbaţi care să se implice în treburile publice. Şi de aceea s‑a făcut apel şi la ea. Şi dacă nu s‑a găsit la ea, totdeauna, înţelepciune, s‑au găsit curaj, cutezanţă, permanentă bunăvoinţă, energie.
La 14 august 1916, regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în care s‑a luat hotărârea ca România să intre în război împotriva Puterilor Centrale, implicit și a Germaniei, țara sa natală. Ca reacție imediată, familia Hohenzollern l‑a renegat, Ferdinand asumându‑și însă „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi în teritoriile înglobate în monarhia austro‑ungară”.
Din nefericire, cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, a succeselor prin înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania, apoi și din cauza unor decizii politice și mai ales militare eronate, lupta pe mai multe fronturi, situația complicată creată prin intrarea Bulgariei în război alături de Puterile Centrale, sorții pe câmpul de luptă s‑au întors împotriva României. În iarna anilor 1916‑1917, o mare parte din teritoriul României a fost ocupat de trupele germane.
După înfrângerile suferite de armata română în Oltenia și Muntenia, după pierderea bătăliei pentru București, familia regală și întregul guvern se refugiază, în decembrie 1916, la Iași. Pentru cuplul regal această perioadă a fost extrem de grea: la numai 3 ani, principele Mircea, cel de‑al șaselea copil, moare de febră tifoidă și e îngropat în grabă la București, în ajunul evacuării capitalei.
Tifosul exantematic a făcut ravagii și în anul următor, mulți români fiind victime. Pe lângă înfrângeri, boală, frig și foame și‑au făcut apariția și agitatorii bolșevici veniți din Basarabia care instigau soldații români demoralizați la răscoală împotriva „clasei asupritoare” și a monarhiei, precum și la abandonarea luptei.
Însă chiar și în acest context, deși știa ce forțe enorme are în față, Regina nu a putut fi clintită în convingerile și acțiunile sale. Determinarea sa, curajul și neacceptarea vreunui compromis au fost salvatoare în multe momente de cumpănă prin care a trecut țara între anii 1916 și 1918. Un astfel de moment este tocmai cel al neutralizării trupelor rusești staționate la Iași, care, molipsite de virusul revoluției bolșevice, au amenințat autoritățile românești. S‑a acționat prompt, asta și pentru că Regina insistase că „ar trebui să le arătăm colții în loc de a sta liniștiți și de a‑i lăsa să ne amenințe. Întâmplările dovediră că aveam dreptate în presupunerile mele; la primul semn de împotrivire din partea trupelor noastre, revoluționarii, fără a protesta, puseră jos armele îndată”.
Prin tot ceea ce a făcut, Regina a fost, potrivit propriei și modestei recunoașteri, un „bun oștean”. Însă toți cei care au cunoscut‑o i‑au mulțumit pentru „neclintita încordare a împotrivirii” sale, recunoscând că Regina a fost modelul care i‑a inspirat, care i‑a mobilizat la luptă.
Mergând în tranșee, printre soldați, regele Ferdinand și regina Maria au promis reformă agrară prin care o parte importantă din pământul țării urma să le revină prin împroprietărire. S‑a creat astfel o strânsă legătură între dinastie și popor, cu o puternică motivație și un moral ridicat în condițiile vitrege ale anilor 1917‑1918: „Soldații noștri, prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i‑am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”, avea să scrie Regina Maria în Povestea vieții mele.
Istoricii sunt unanimi în a recunoaște faptul că, în timpul războiului, Ferdinand și mai ales regina Maria au contribuit în mod esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, în condiții foarte grele: Rusia încheiase un tratat de pace separat și astfel frontul estic rămăsese total descoperit, România fiind singură împotriva Puterilor Centrale.
Regina Maria s‑a implicat în multe din deciziile politice, le‑a influențat, având relaţii cu majoritatea oamenilor politici, apropiată fiind de mai toţi diplomaţii străini acreditaţi la București și în contact cu lumea politică europeană. A avut știinţa dialogului, stăpânind arta conversaţiei. Totdeauna foarte bine informată, discuta cu regele chestiunile mai mult sau mai puţin importante, primea miniștri, diplomaţi, oameni politici sau de cultură și artă, ţinea discursuri, participa la festivităţi, avea iniţiative, exprima puncte de vedere.
După semnarea Armistițiului de la Focșani (26 noiembrie 1917) între România și Puterile Centrale, deși ceilalți oameni politici, alături chiar de soțul său, considerau acest act drept o manevră diplomatică menită să câștige timp, regina Maria a fost singura care a considerat‑o o greșeală, un angrenaj în care România și‑a prins mâna. Ce va urma va confirma intuiția ei, Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul angrenajului” conducând în câteva luni la semnarea unei păci separate, umilitoare pentru români. Regina s‑a opus cu vehemență semnării acestei păci, care punea România în imposibilitatea de a mai participa la Conferința de Pace, în cazul unei victorii a Antantei. Într‑un act fără precedent și singular în timpul vieții sale, Regina i‑a înfruntat pe cei trei mari oameni politici care hotărau destinul României la acel moment: Ferdinand, Ionel Brătianu și prințul Barbu Știrbey. Regina l‑a avut de partea sa și pe fiul său, principele Carol (viitorul rege Carol al II‑lea), care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918, opunându‑se acceptării păcii separate, avea să declare: „Sper că în această țară se va găsi un om de stat care să-l ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare!”.
Efortul Reginei și înțelegerea faptului că Antanta urma să câștige războiul l‑au determinat pe Ferdinand să amâne și în final să nu semneze tratatul de pace separat.
După 1918, cei mai mulți oameni politici au recunoscut că acest fapt a contribuit în mod esențial la recunoașterea drepturilor României ca stat aliat, la Conferința de Pace de la Paris. Au fost recunoscute astfel meritele acțiunii regelui, dar și ale reginei în luarea și aplicarea acestei decizii extrem de dificile în contextul în care două treimi din România erau ocupate de trupele Puterilor Centrale.
În toamna anului 1918, situația războiului avea să se schimbe, sorții întorcându‑se împotriva Puterilor Centrale, care pierd bătălia pe toate fronturile și capitulează la finalul lunii noiembrie. Cuplul regal revine la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf și primind cu un mesaj emoționant delegația românilor ardeleni veniți să proclame Unirea cu România.
După război și recunoașterea Marii Uniri, la Conferința de Pace din 1919‑1920, s‑a trecut la reconstrucția țării. Într‑o lungă convorbire cu prinţul Știrbey, regina Maria sublinia noua perspectivă. „Se deschid în faţa noastră orizonturi noi. Acum a sosit clipa în care trebuie să fim cu mintea limpede, în toate privinţele, și să nu ne pierdem capul. Parcă ameţesc când mă gândesc la lumina ce se apropie…”.
Însă lumina avea să se împletească cu numeroase umbre, după cele mai grele etape ale vieții sale, anii războiului mondial (1916‑1918), aveau să vină moartea regelui și totodată partenerul său de viață, regele Ferdinand, renunțarea la tron a fiului său Carol al II‑lea și revenirea sa în țară la 1930. În toate aceste momente, refugiul Reginei a constat în scris! Scrisul nu doar de dragul slovei, ci mai ales ca răspuns la marile întrebări, provocări ale vieții. Dar și ca replică la asaltul la care Regina era supusă în anii de glorie de toți admiratorii săi care căutau un sfat, o apreciere, o sentință din partea ei, pentru a‑și ghida viața.
Dincolo de calitățile sale, de rafinamentul și inteligența sa, dincolo chiar de rolul său fundamental de Regină a României, peste timp ea rămâne prin toate însemnările sale un scriitor de calibru orientat către înțelepciune și frumos.
Liviu Țăranu
