Castelul Pelișor. Reședința de vară de la Sinaia a regelui Ferdinand I și a reginei Maria
În memoriile pe care regina Maria le‑a redactat și publicat la vârsta maturității[1], suverana își amintea cu neplăcere de aspectul rece și aparent auster al reședințelor regale din jurul anului 1890. Maria de Saxa‑Coburg‑Gotha (1875–1938), ducesă de Saxa și principesă a Marei Britanii și Irlandei, era obișnuită din copilările cu confortul căminelor englezești. În ceea ce privea decorația de interior a Palatului Regal de pe Calea Victoriei din București, reședința de iarnă a regelui Carol I sau a Castelului Peleș de la Sinaia, reședința regală estivală, tânăra principesă moștenitoare a României a făcut un efort de adaptare la ceea ce ea numea „stilul Alt‑Deutsch”, pe care îl respingea funciar.
La Sinaia, tânăra principesă Maria a sosit pentru prima oară în vara 1893, în compania soțului ei, principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern (1865–1927), viitorul rege Ferdinand I al României (1914–1927). Ei și‑au petrecut prima vacanță de vară împreună, iar bătrânul rege Carol, atât de mândru de Peleș, ctitoria sa cea mai dragă, s‑a străduit să ofere moștenitorilor tronului cel mai bun apartament din castel, apartamentul principal pentru oaspeți, aflat la etajul I pe latura de sud. În acel cadru eclectic, realizat de firma de decorațiuni interioare Isaac Daniel Heymann din Hamburg (Germania), care crease la cererea suveranului și a principalului său consilier artistic – sculptorul Curții regale Martin Stöhr, un ambient de sorginte neo‑renascentistă germană, s‑a desfășurat primul sejur în stațiunea de la poalele Munților Bucegi. Tot aici principesa moștenitoare Maria avea să dea naștere, la 16 octombrie 1893, principelui Carol (1893–1953), viitorul rege Carol al II‑lea al Românei (1930–1940).
Însă amplasarea tinerei familii princiare în cel mai spațios apartament al Castelului Peleș nu a fost decât o soluție tranzitorie: necesitățile de reprezentare și găzduire a reședinței regale pe de o parte, precum și nevoia de intimitate și de un cămin propriu al tinerilor Ferdinand și Maria l‑au determinat pe regele Carol să renunțe la folosirea vechiului pavilion de vânătoare numit „Foișor”, aflat nu foarte departe de Peleș, în favoarea principilor moștenitori. Este foarte probabil ca, în vederea schimbării destinației micului chalet, să se fi recurs la serviciile unor firme de decorațiuni interioare cu care Administrația Casei regale colaborase până atunci, precum firma citată mai sus sau firma August Bembé din Mainz (Germania). În perioada de redactare a primei monografii a Castelului Peleș și a reședinței regale de la Sinaia (1892–1893) de bibliotecarul regelui Carol I – elvețianul Léo Bachelin, autorul monografiei amintește de lucrările de mărire ale vechiului Pavilion de vânătoare, realizate după proiectele arhitecților Eisenlohr și Weiglé din Stuttgart (Germania).[2] Astfel, din vara anului 1894, Foișorul a devenit reședința estivală a principilor moștenitori, unde avea să se nască, la 12 octombrie 1894, cel de al doilea copil al cuplului, principesa Elisabeta (1894–1956), devenită prin căsătorie regina Greciei. În anii următori principii moștenitori aveau să folosească Foișorul, însă și această soluție a fost una tranzitorie – îndată ce condițiile financiare au fost prielnice, regele Carol I a comandat pentru viitorii suverani o nouă reședință de vară, foarte aproape de Peleș, ce avea să fie amplasată pe cursul unui mic pârâu, afluent al râului Peleș – Pelișorul, de unde și numele viitoarei reședințe.
Din analiza documentelor din Arhiva Biroului regal de Arhitectură de la Sinaia, precum și a unor gravuri din jurul anilor 1885–1893[3], observăm o mare similitudine între planul la sol al primei clădiri administrative a Domeniului regal, Casa de Economie (sau Economatul), realizat în aceeași perioadă ca și Castelul Peleș, după indicațiile arhitectului Johannes Schulz von Strassnitzky. Facem această afirmație, deși compararea peisajului din zona acestei clădiri cu cel actual s‑a schimbat mult – schimbările nu au fost însă fundamentale între perioada ființării primului Economat și cea a edificării Castelului Pelișor. Acestea au intervenit mult mai târziu, poate după 1910, când împrejurimile Pelișorului sunt reamenajate, fiind plantați și pomi care astăzi, la peste un secol, constituie o cezură vizuală serioasă a peisajului, între aleea de acces către terasele Castelului Peleș și fațada de est a Castelului Pelișor.
Un alt argument ce poate susține această ipoteză este însă compararea amprentei la sol a primului Economat și cea a Castelului Pelișor. Cu o marcată latură de est, dezvoltată în ax în direcția sud‑nord, corpul principal al vechiului Economat se continua spre vest, după un plan în formă de „L”, cu latura lungă pe axul est‑vest și cu latura scurtă pe direcția sud‑nord, ca o contrapondere la corpul de est, cu care era aproape paralel. Această latură scurtă este continuată cu un mic corp perpendicular pe ea, dezvoltat din nou pe axa est‑vest.
Un plan deci destul de centrifug, fără un punct central, fără un reper anume, generat cu siguranță de conjuncturile terenului și mai ales a stabilității acestuia, care în zona Domeniului regal este destul de precară pe alocuri, dar și de utilitățile pe care clădirea – cea mai importantă clădire anexă a Peleșului, în perioada 1883‑1899, le impunea. Această dezvoltare planimetrică continuată în mare pe direcția est‑vest putea da impresia unei improvizații arhitectonice, dar constructorii au știut, cel puțin la rezolvarea fațadelor, să dea un aspect uniform construcției, mai ales că aceasta era pefect vizibilă din imediata proximitate a Castelului Peleș. Această rezolvare a constat în tratarea soclului cu piatră fățuită, la nivelul fundațiilor, iar la nivelul parterului pe laturile de est, nord și sud, de prezența unei „colonade” din lemn, în maniera arhitecturii de vilegiatură, de sorginte rustică, ce a marcat aspectul orașului Sinaia, dar și al localităților învecinate, precum Bușteni, Azuga sau Comarnic. La nivelul etajului, colonada era surmontată de panouri din lemn, traforate, integrându‑se fericit în aspectul general al reședinței, mai ales datorită similarităților cu plastica de pe fațada de sud a Castelului Peleș.
Clădirea a fost probabil dezafectată înainte de anul 1899, când au început lucrările de edificare a noului castel pentru principii moștenitori. Într‑o scrisoare din anul 1900 adresată de principesa moștenitoare Maria mamei sale, ducesa Maria de Saxa‑Coburg‑Gotha, se face mențiunea construirii la Sinaia a unui nou castel, destinat cu siguranță perechii princiare, deși regele Carol păstra încă discreția asupra viitoarei destinații a clădirii.[4] Aceasta figurează pe planurile păstrate la Biroul de arhitectură, ca „Prinzenbau” (Clădirea principilor). Acest termen generic amintește de palatul pe care, în calitate de prinți de Hohenzollern, Leopold (fratele regelui Carol I) și Antonia de Portugalia, părinții principelui moștenitor Ferdinand al României, îl ocupau în micul oraș de reședință a familiei, Sigmaringen.
Clădirea „Prinzenbau” din Sinaia, ridicată în perioada 1899–1903[5], trebuia probabil să țină seama de traseul preexistent al fundațiilor vechiului Economat, descris mai sus. Deși, în scrisoarea citată, tânăra principesă Maria menționa ca autor al planurilor pe arhitectul francez André Lecomte du Noüy, putem lesne identifica în seturile de planuri și planșe ale Biroului de arhitectură, exactitatea matematică și complexitatea detaliilor de arhitectură datorate lui Karel Liman. Este evident că, încă în jurul anului 1900, arhitectul Lecomte du Noüy, un apropiat al regelui Carol I, avea un cuvânt greu de spus asupra destinului Domeniului regal de la Sinaia. Preferința principesei moștenitoare pentru arhitectul apropiat al familiei, pe care îl întâlnea probabil la Curte, când acesta își petrecea serile alături de bătrânul suveran la partidele de biliard, erau poate expresia acestei apropieri și familiarități pe care restauratorul Mănăstirii Argeșului o avea cu Familia regală. Acesta fusese și cel care, cu puțin timp în urmă, coordonase (avizase) lucrările pentru ridicarea „Juniperus”, micul pavilion excentric al principesei, „Casa din copac”, una dintre primele originalități arhitectonice datorate Mariei. Se poate însă prezuma, datorită sudiilor recente, faptul că arhitectul Liman era nu numai prezent la Sinaia în acea perioadă, dar coordona nemijlocit, la fața locului, lucrările de construcție sau amenajare de pe Domeniul regal.
Realizarea „Prinzenbau” a fost, așadar, avizată de arhitectul Lecomte du Noüy, dar planurile și detaliile de execuție au fost cu certitudine elaborate de Karel Liman. Aici este momentul să marcăm încă o dată importanța traseului preexistent al fundațiilor, pentru a putea explica alegerea făcută de Liman în elaborarea planurilor. Edificiile pe care Liman le realizase deja ca arhitect principal (ne referim la casa de vânătoare a Familiei princiare de Hohenlohe, la Javorino, sau la Palatul Rotschild de la Viena) arată predilecția acestuia pentru fațade principale simetrice, echilibrate, elaborate într‑o ordonanță clasicizantă, subordonate unui punct central de interes. La „Prinzenbau” situația se schimbă radical – datorită atât terenului pus la dispoziție, cât și cerinței comanditarului de a integra noua clădire în peisajul natural subalpin și notei generale a arhitecturii componentelor parcului regal, unde, desigur, reperul central era Castelul Peleș, în varianta sa de la 1883.
Plastica fațadelor s‑a dovedit a fi extrem de complexă și elaborată. Nu numai că volumetria clădirii a dictat această complexitate, dar și elaborarea planurilor, cu diversele destinații date spațiilor, care au generat soluții pentru deschideri – uși și ferestre, nu de puține ori dublate pe fațadă de balustrade, balcoane, terase, logii. Pentru o mai armonioasă integrare a noului edificiu în trama arhitectonică a reședinței regale, arhitectul Liman a propus și a aplicat câteva soluții ce constituiseră elementele caracteristice ale vechiului Peleș – utilizarea fachwerk‑ului pentru fațadele de la nivelul etajelor, căutarea cât mai multor rezolvări și ancadramente din lemn (mici logii, balcoane, galerii), dar mai ales introducerea „temei turnului”. Turnurile de la Peleș dădeau într‑adevăr aspectul general de clădire elansată, dezvoltată în primul rând pe verticală. Două astfel de turnuri marcau plastica fațadelor Peleșului – turnul principal de pe latura de sud (ce avea să fie câțiva ani mai târziu supraînălțat și să primească ceasul mare), de secțiune pătrată, și turnul de pe colțul de nord‑est, de secțiune circulară.
Interesant este faptul că arhitectul Liman apelează, pentru noul castel, la amplasarea a două turnuri pe fațadă. Acestea se ridică pe latura de sud a micului castel, cel de pe colțul de sud‑est, de secțiune pătrată, masiv, dând clădirii un aspect monumental și adăpostind o întreagă suită de încăperi, la nivelul parterului, etajului I, etajului II și mansardei – mult mai înalt însă decât corpul principal al clădirii (la fel ca și turnul central al Peleșului), acesta se continuă pe verticală cu o încăpere supraetajată, flancată de o galerie acoperită, imediat sub învelitoarea străpunsă de lucarne. Cel de al doilea turn, amplasat pe colțul de sud‑vest, este de secțiune circulară, el nefiind altceva decât un adaos fericit la fațadă, generând în plan, la fiecare nivel, mici colțuri intime ale camerelor de pe acest colț al clădirii.
Modelul Peleșului este deci prezent în tratarea fațadelor noului castel. Profuziunea fachwerk‑ului pe latura de est, care se vrea fațada principală a „Prinzenbau”, se contrapune utilizării mai echilibrate a procedeului amintit la fațada de sud, în favoarea unor suprafețe ceva mai pline, care la nivelul parterului devin echilibrate, ușor monolitice, prin utilizarea zidăriei și a pietrei la parament și ancadramentele ferestrelor. Această aproape insesizabilă dihotomie, foarte bine disimulată de arhitect prin amplasarea volumului masiv al turnului mare, amintește și ea de plastica fațadelor Peleșului, unde bogăția lemnului de pe fațadele de est și de sud lasă loc unei oarecare sobrietăți pe fațada de nord, tratată ca fațadă secundară.
Tocmai soluțiile abordate de Liman la Pelișor fac nu numai ca aspectul general al edificiului să fie unitar, ci lasă privitorului alegerea unui unghi predilect pentru contemplare. Deși latura de est, cu intrarea cu peron, se vrea „fațada principală”, dimensiunile reduse ale corpului de clădire, profilarea din laterala dreaptă a corpurilor secundare ce se dezvoltă către vest, nu pot susține această intenție. Cea mai importantă fațadă a clădirii, prin dimensiuni și prin amplasarea celor două turnuri la colțuri, este cea de sud, însă absența deschiderilor importante și monumentale, precum și asimetria celor existente, lipsa unui punct central de interes nu reușesc să facă nici din această fațadă frontul privilegiat. Acesta nu poate fi decât colțul de sud‑est al edificiului, direcție din care privitorul poate cuprinde ambele fațade, făcând practic din turnul central (cu adaosurile sale) punctul central de interes.
Sub acest aspect, noul castel se deosebește fundamental de Castelul Peleș. Deși același aspect general este căutat și realizat (trebuie amintit faptul că transformările pe care tot arhitectul Liman le‑a operat în decada 1903–1914, au modificat fundamental aspectul fațadelor Peleșului), reședința principilor moștenitori apare ca o vilă de loisir, fără pretenții de monumentalitate și reprezentativitate, fără un punct central de referință, fără a privilegia o fațadă sau alta. Este poate tocmai aspectul pe care și tânăra principesă moștenitoare Maria îl aștepta de la o reședință la poalele Carpaților, rezultatul fiind menționarea Pelișorului între „casele sale de vis”.
Din analiza schițelor de fațade aflate în fondul documentar al Muzeului Național Peleș reiese intenția unor soluții plastice elaborate, ce încercau să dea Pelișorului o notă suplimentară de monumentalitate. Interesantă este planșa în care arhitectul Liman propune pentru rezolvarea corpului central al fațadei de est, deasupra intrării principale, la nivelul etajului II, amplasarea unui „attic polonez”, structurat pe două registre, cel inferior cu trei deschideri, cel superior cu o singură deschidere. Deși aspectul zidăriei era oarecum compact, acesta era contrabalansat de mulurile și volutele cornișei, făcând în ansamblu corp comun cu latura de est a turnului mare, cu deschiderile sale mici, în masivul de zidărie. Soluția propusă de arhitect dădea fațadei de est un aspect mai sobru, clasicizant, în defavoarea fachwerk‑ului, care totuși a fost în cele din urmă preferat. Pentru că tema „atticului polonez” a fost se pare dragă arhitectului, acesta avea să aplice o astfel de soluție pe fațada de sud a Peleșului, câțiva ani mai târziu, la redecorarea acesteia, unde, peste corpul ce adăpostea sala maură, s‑a adăugat o mansardă în care au fost amenajate încăperile secundare ale apartamentului imperial, în anii 1905–1906.
Transformările din jurul anilor 1905–1910 aveau să marcheze nu numai metamorfoza Peleșului, ci și amplificarea Castelului Pelișor. Acesta, inaugurat la 24 mai 1903, avea să devină reședința de vară a tinerei familii princiare, păstrându‑și statutul și după urcarea pe tron a regelui Ferdinand, în octombrie 1914.[6] Cercetările ulterioare vor stabili cu precizie data acestor transformări, care la nivelul fațadei de sud se traduc prin construirea unui corp compact, adosat zidului de vest al turnului mare. La nivelul parterului apare o mică terasă descoperită, cu balustradă din fier forjat susținută de stâlpi masivi de zidărie placată cu piatră și o mare fereastră cu ușă, ce pare dublura marii ferestre de la același nivel de pe turnul mare. La etajul I, corpul suplimentar este tratat complet diferit, cu fachwerk și patru deschideri flancate de colonete din lemn. În plan, noul corp se traduce prin dublarea suprafețelor inițiale ale cabinetelor de lucru – cel al principelui la parter și cel al principesei la etaj. Aceasta e singura modificare majoră operată de arhitectul Liman înainte de Primul Război Mondial.
Planimetria noii reședințe de vară este și ea destul de fracturată, arhitectul Karel Liman reușind să traseze o axă est‑vest, de la intrarea principală, adăpostită de un peron acoperit (ce susține la rândul său o terasă spațioasă la etajul I), până la sufrageria mare. Acest parcurs este marcat de un mic antreu, un vestibul ce separă corpul de est în două segmente egale – cel dinspre nord adăpostind apartamentul Mareșalului Curții principilor moștenitori, iar cel dinspre sud dublul salon de primiri al principelui Ferdinand și, în sfârșit, de scara principală a vilei, ce se înalță pe trei nivele (parter, etaj I și etaj II), prevăzută cu plafon vitrat, o mare fereastră pe latura de nord și o galerie subliniată de colonete pe laturile de sud și de est.
Aspectul spațial și soluția pentru rezolvarea scării amintesc de scara conacului Cliveden House, din Anglia, proprietatea familiei Astor, unde tânăra principesă moștenitoare a României era adesea primită de prietenii săi, frații Pauline și William Waldorf, Viconte Astor. Similitudinile cu spațiul de la Cliveden House (arcaturile ce despart spațiile, așezarea rampei scării) s‑au amplificat în anii 1920, când locatarii regali au comandat arhitectului desființarea salonului de la parter, pentru a crea în fața scării principale a Pelișorului un mare hol de primiri. Putem afirma că dispoziția fericită a scării principale a Pelișorului face din aceasta punctul nodal al clădirii, atât prin dimensiuni și amplitudine, cât și prin luminozitatea extraordinară dată de cele două surse de lumină naturală. Și dacă soluția scării principale s‑a dovedit salutară pentru crearea unui pivot central al casei, arhitectul Karel Liman avea să rețină soluția, pentru a o pune în operă – mult mai elaborat și la scară monumentală, la acoperirea curții interioare a Castelului Peleș și la amenajarea aici a holului de onoare, în perioada 1907–1910.
Etajul I al Castelului Pelișor se agregă și el în jurul scării principale, Liman creând aici două anfilade, una pe latura de est, destinată micilor principese (cu cameră de joacă, sufragerie, cameră pentru guvernantă, dormitor și baie) și una pe latura de sud, constituind apartamentul principesei moștenitoare Maria, așezat chiar deasupra apartamentului principelui Ferdinand, cu care comunica inițial printr‑o mică scară interioară. Apartamentul principesei era format din salon de primiri (cu o extindere remarcabilă, proiectată ca salon de marmură și, după acoperirea registrului superior al pereților cu fresce de Arthur Verona, supranumit „capela”), un mic cabinet de lucru, un dormitor și o baie. Revenind la parter, la apartamentul principelui Ferdinand, acesta avea aceeași dispoziție planimetrică, o anfiladă ce cuprindea salonul, cabinetul de lucru, dormitorul și baia. Cele două cabinete de lucru, inițial spații înguste, tratate mai mult ca piese de legătură între salon și dormitor (poate ilustrarea faptului că principii moștenitori nu aveau decât funcții de reprezentare) vor fi dublate ca suprafață odată cu adăugarea pe latura de sud a castelului a noului corp de clădire.
La etajul I, deasupra sufrageriei, au fost amenajate trei încăperi pentru doamnele de onoare ale principesei moștenitoare, iar etajul II, în parte mansardat, a fost destinat micilor principi Carol și Nicolae și personalului superior al Casei princiare. O excepție notabilă o constituie încăperea de la acest nivel amplasată în turnul mare, Camera de aur, amenajată ca budoar al principesei moștenitoare, asupra căruia vom reveni. Și mai departe, în turnul mare, deasupra Camerei de aur a fost amplasată o încăpere supraetajată, un mic salon intim al principelui Ferdinand, flacat pe trei laturi la fațadă de o galerie‑belvedere și de o mică încăpere de odihnă deasupra („empore”). Deși ideea de „Stube” este preluată de arhitectul Liman de la cunoscuta „Trinkstube” (Camera agapelor) din turnul mare al Peleșului, din punct de vedere stilistic aceasta se raportează la un repetoriu decorativ complet diferit – încercarea de redare a atmosferei epocilor apuse cu ajutorul neo‑Renașterii germane la Peleș, lasă loc, în sala din turn a Pelișorului, unei ambianțe de zidărie și structură de lemn (realizate în manieră fachwerk) inspirată de abordările britanice Arts and Crafts, în încercarea de revitalizare a interioarelor renascentiste engleze ale stilului Tudor.
O interesantă marcă britanică a decorativismului de la Pelișor, datorată cu siguranță ascendenței principesei moștenitoare, o constituie tratarea pereților și a plafoanelor. Peste tot în spațiile importante, decorația parietală este rezolvată prin acoperirea pereților cu lambriuri simple, din lemn atent lustruit și băițuit – stejar în sufragerie, ulm în salonul principelui, brad în cabinetul de lucru al acestuia, fag în cabinetul de lucru și dormitorul principesei. Sobrietatea și simplitatea decorației parietale este contrabalansată de decorul luxuriant, uneori policromat, al plafoanelor. S‑au păstrat din prima etapă de decorație a Pelișorului plafoanele din vestibul, din salonul principelui, din cabinetul său de lucru și din dormitorul acestuia, din dormitorul principesei, tocmai pentru că aceste spații nu au suferit modificări fundamentale în anii 1924–1929. Decorul bogat al plafoanelor, casetate în mare parte, amintește de rezolvările de boltă ale goticului englez târziu (remarcabil în acest sens este plafonul dormitorului principelui Ferdinand).
Pentru realizarea pieselor de mobilier – ce trebuia să răspundă cerințelor de modernitate ale Sezessionului, atât de îndrăgit de tânăra principesă Maria – vădit influențată de sora sa preferată, Victoria‑Melita, și de soțul acesteia, Marele Duce Ernst de Hessen‑Darmstadt (patronul coloniei artistice Matildenhöhe), arhitectul Liman a apelat la serviciile firmei Berhard Ludwig de la Viena, care avea să livreze ansambluri de mobilier pentru aproape toate camerele vilei princiare. Astfel, decorul întregii case avea să facă notă discordantă cu decorul monumental, prețios al apartamentelor de la Peleș, subliniind nu numai cezura de gust între două generații, dar și intrarea artei într‑un nou secol. Notabil este faptul că exact în vara anului 1903, când perechea princiară își lua reședința la Pelișor, arhitectul Liman, ce trecuse o probă de foc prin construirea și amenajarea noii reședințe, începea marea operă de mărire și redecorare a Castelului Peleș, ce avea, după planurile și schițele sale, să își schimbe aproape total aspectul – interior și exterior, în decursul unui deceniu (1903‑1914). Astfel, supraînălțarea corpului principal al Peleșului – prin trasformarea mansardei în etajul II, peste care avea să se ridice o nouă mansardă și poduri, deci crearea unui etaj suplimentar, avea să fie rezultatul, în materie de construcție, compartimentare și decor de interior, al experienței acumulate de Liman la construirea Pelișorului. Etajul II al Peleșului este constituit din spații de sine stătătoare, sau din mici apartemente, unități abitative perfect individualizate, prin specularea denivelărilor, opțiunile cromatice etc., totul realizându‑se în același stil Art Nouveau (în varianta austriacă și germană).
Revenind însă la decorul Pelișorului în anul 1903, trebuie să remarcăm două ansambluri decorative distincte, ce se datorează fanteziei tinerei principese Maria – salonul apartamentului său de la etajul I, în „stil bizantin”, și Camera de aur, aflată în turnul mare, la etajul II, chiar deasupra salonului – un spațiu intim al principesei, flancat la exterior de o terasă, ulterior mărită și modificată. Camera de aur merită menționată nu numai pentru originalitatea decorației – pereți îmbrăcați în ghips, cu motivul frunzei de ciulin (simbolul scoțian și celtic al regenerării și vieții veșnice), plafonul cu boltă terminată în caseton pătrat din sticlă pâte‑de‑verre, subliniat de cruce celtică aurită, dar și pentru ansamblul de mobilier, prezent și în salonul de dedesubt, realizat după schițele Mariei, ce copiază sau se inspiră din reviste de decorațiuni interioare, creând un mix între decorul neo‑bizantin, decorul celic cu entrelac și bestiarul sculpturii vechi norvegiene. Sala, spectaculoasă și suprinzătoare, păstrată azi aproape la fel ca acum un secol, nu era singurul capriciu „în aur și argint” al viitoarei regine. Merită menționată realizarea, în jurul anului 1901, la Palatul Cotroceni, reședința de iarnă a cuplului princiar, a unui „salon de aur”, prin modificarea vechiului salon de primiri al Mariei, în stil Louis XIV. Realizările de la Cotroceni și de la Pelișor sunt deci contemporane și merită subliniat faptul că arhitectul Karel Liman, deși angrenat în proiectele istoriste ale regelui Carol I de la Peleș, devine încă de pe acum principalul sfătuitor și realizator al demersurilor arhitectonice ale viitoarei regine Maria.
Acestea vor fi marcate de cristalizarea unui stil propriu al suveranei, mai ales după anii războiului. Deja către 1914 aceasta renunțase la experimentele vizuale șocante, se familiarizase cu stilul neoromânesc – din care va reține pastișele după modelele istorice din perioada brâncovenească – iar evoluția generală a artei, prin apariția și proliferarea curentelor de avangardă, o situau deja în rândul „conservatorilor”.
În aceste condiții, „stilul regina Maria” avea să capete câteva trăsături ce particularizau noile sale demersuri arhitectonice și decorative: preferința pentru vernacular și „rustic” tradusă prin folosirea pereților zugrăviți în alb și apariția căminelor de tip „vatră”, de inspirație populară, folosirea elementelor de sculptură în piatră de inspirație brâncovenească, spargerea uniformității mobilării încăperilor, prin punerea împreună a unor piese diverse ca stil și proveniență, dar care să aibă drept rezultat ansambluri armonioase. În anul 1924 regina Maria notează în jurnalul său faptul că a fost terminată redecorarea vechiului său cabinet de lucru, transformat în dormitor[7]; vechiul dormitor, decorat la partea superioară a pereților cu friza alegorică „Anotimpurile”, datorată lui Tadeusz Ajdukiewicz, devenind cabinet de toaletă. În aceeași perioadă, anii 1924–1925 (în care lucrările la Castelul Bran se desfășurau foarte alert), regina a renunțat și la decorația inițială a salonului său, spațiu adiacent noului dormitor. Noul ansamblu constituit din salon și dormitor, cu pereți albi, cu plafoane în boltă, cu arcade ample sprijinite pe coloane din piatră sculptată, constituie un aspect nou al Castelului Pelișor, datorat tocmai schimbării de gust în domeniul decorației de interior a reginei Maria, care se cristalizase în timpul lucrărilor de la Bran.
Un alt ansamblu în stilul „Bran” este realizat de Liman, la cererea reginei, la etajul II al Pelișorului, probabil în anul 1929, unde apartamentul destinat principelui Nicolae trece prin transformări notabile și recompartimentări. În linii mari, aborările sunt similare cu cele din noile camere ale reginei – pereți albi, un mare cămin din zidărie inspirat din vetrele românești; interesant este faptul că aici, la etajul II, Liman nu mai rezovă tavanele în aceeași manieră, renunțând la bolți, dar găsind o soluție pentru a conferi acestor spații un aspect particular – ușile și ferestrele, cu deschideri ample își păstează lemnăria inițială, cu relief discret floral, în stil Art Nouveau, dar aceasta e vopsită în brun-închis, aproape negru, constituind un constast puternic cu albul zidăriei.
Putem afirma deci că prima mare operă a arhitectului ceh Karel Liman pe Domeniul regal de la Sinaia este constuirea Castelului Pelișor. Luând drept model Castelul Peleș, arhitectul Liman optează pentru soluții noi, moderne, pe care apoi le va aplica cu succes în opera de trasformare a castelului regelui Carol I, în primul deceniu al secolului XX.
Mircea‑Alexandru Hortopan
Note:
[1] Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Editura Moldova, Iași, 1990.
[2] Bachelin, Léo, Castel‑Pelesh, Le Château Royal de Sinaia, Firmin Didot & Cie, Paris, 1893, p. 45.
[3] Op. cit., pp. 31, 43.
[4] A.N.I.C., Fond Regina Maria personale, V2446/1900, ff.2‑3, apud. Constantin Marian, Palate și colibe regale din România, Editura Compania, București, 2007.
[5] Haret, Mihai, Castelul Peleș, Editura Cartea Românească S.A., București, 1924, p. 89.
[6] La inaugurarea Castelului Pelișor, la 24 mai 1903, toate personalitățile prezente – membrii Familiei Regale, ai Curții regale, miniștri ș.a., au semnat documentul de inaugurare, pictat de principesa moștenitoare Maria, după modelul Actului de inaugurare a Castelului Peleș, realizat de regina Elisabeta în anul 1883.
[7] Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. VI (an 1924), Editura Historia, București, 2008, p. 161.
