„Țările acestea, deaca s‑au osebit de Ardeal (adecăte Țara Muntenească și a Moldovei), s‑au descălecat și s‑au luptat cu vrăjmașii lor și mai vârtos cu turcii. Și mai nainte și mai încoace mult, pe urmă, spate și ajutoriu le‑au fost, măcară că și ceștea ungurilor, ca un zid bun și tare înaintea turcilor le‑au fost și nu de stricăciune, de să va socoti bine și cu dreptate, mai niciodată, ci încă de mare folos, mai vârtos cestor ce în Ardeal au rămas șezători și lăcuitori”. Pasajul citat arată din nou că, pentru Stolnic, centrul vechii unități romane sau românești era Transilvania: „țările acestea”, adică Țara Românească și Moldova, s‑au deosebit de Ardeal și nu invers. Al doilea descălecat s‑a produs dinspre interiorul arcului Carpaților spre exterior. Dar vine și pandantul: după ce s‑au format ca domnii de‑sine‑stătătoare românești, cele două voievodate extracarpatice au devenit scut de apărare și a ungurilor, și a românilor din Ardeal, „ca un zid bun și tare” contra turcilor. Astfel „serviciul” făcut românilor din Muntenia și Moldova de românii ardeleni prin descălecat s‑a întors oarecum prin „serviciul” făcut de munteni și moldoveni prin luptele acestora cu otomanii. Este aici exprimată faimoasa concepție medievală a Țărilor Române (dar și a altor state și popoare din zonă) de „poartă a Creștinătății”. La noi o vedem formulată aproape identic de la Ștefan cel Mare până la Mihai Viteazul.
Stolnicul explică foarte corect și cele două nume ale poporului romanic de la Dunăre și de la Carpați. Astfel, sinonimia dintre termenii de valah și de român este evidentă, primul fiind un nume dat de străini, iar al doilea numele dat lor de românii înșiși, care se considerau pe sine romani. Romanii (rumânii) au rezistat atâta amar de ani în Dacia, pentru că și‑au „păzit limba”: „Însă nu puțină mirare iaste la toți câți scriu de aciasta, nici la câți bine vor socoti de acești rumâni, cum s‑au ținut și au stătut până astăzi așa, păzindu‑și și limba și – cum au putut și pot – și pământurile acestea [pe care le] lăcuesc! Care acestea la puține limbi și neamuri să vede”. Cum bine observă Virgil Cândea, ideea este luată de la Anton Bonfini, citat, de altminteri, de către Stolnic în lucrarea sa.
Lucrarea comentată în mică parte mai sus este o adevărată monografie. Am urmărit aici doar câteva aspecte ale istoriei vechi a românilor, ale etnogenezei și ale identității românești. Autorul procedează sistematic și pornește mai întâi de la enumerarea și comentarea surselor sale. Documentarea pentru scrierea lucrării a fost temeinică. Astfel, sunt citați scriitori de felurite specialități, precum Grigore Ureche, Simion Dascălul, Nicolaus Olahus, dar și Aristotel, Diodor din Sicilia, Titus Livius, Dio Cassius, Strabon, Plutarh, Procopius din Cesarea, Alexandria (sau Alexăndria), Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini, Flavio Biondo, Ioan Zonaras, Philip Cluwer, Martin Cromer, Laurențiu Toppeltin și alții. Aceștia sunt filosofi, istorici, geografi, teologi. Constantin Cantacuzino nu se mărginește să accepte opiniile lor, ci le cântărește, le primește, le îndreaptă sau le respinge de‑a dreptul, toate acestea prin comentarii laborioase și argumente bine cumpănite. În conformitate cu ideea creștină, stăpânul lumii este Dumnezeu, dar făuritorul istoriei este omul, cu toate calitățile și defectele sale. Mintea omului este luminată de „Duhul Sfânt”, caracterizat drept „izvorul și lumina adevăratei științe și înțelepciuni”. Dincolo de orientarea istorică, Stolnicul vădește și o viziune geografică adecvată: „Adecăte, cum zic, den Asia, partea ce mai mare a pământului, în Evropa viind, în patru părți dară gheografii cești mai noi împărțind tot pământul, adecăte în Asia, în Africa și în Evropa și în America.”
După prezentarea concepției, a metodei și a ideilor generale care au stat la alcătuirea operei, Stolnicul trece la tratarea sistematică a subiectului. Temele de bază ale istoriei antice sunt prezentare în mod corect și realist. Statutul daco‑geților, cucerirea romană, romanizarea, retragerea stăpânirii (autorităților) romane la sud de Dunăre, continuitatea daco‑romană, numele corect al românilor, unitatea românească generată de unitatea Daciei, descălecatul lui Radu Negru Vodă etc. sunt teme recurente, tratate de istoricii români moderni și contemporani în același mod, în linii generale, precum Constantin Cantacuzino Stolnicul. Structura lucrării „Istoriia Țărâi Rumânești…” nu este cronicărească, pe ani și evenimente, ci monografică, pe chestiuni de conținut, cam așa cum cerea Academia din Berlin autorilor pe care îi invita să scrie prezentări ale țărilor (Landeskunde). De ce atunci, istoria istoriografiei românești îl așază pe Stolnic între cronicari? Mai întâi din obișnuință. S‑a creat acest clișeu, mai ales în anii comunismului, când Evul Mediu dura – cum arătam mai sus – până în jurul anilor 1800. În al doilea rând, istoricii culturii, ai literaturii, ai cărții vorbesc de „bibliografia românească veche” și de „literatura românească veche”, pe care o prelungesc până după 1800. Chiar „istoria veche a românilor”, inclusiv în concepția interbelică, venea până la 1600. Evul Mediu era sinonim cu lumea cronicilor și dacă această perioadă se prelungea așa de mult, cum să existe lucrări moderne la noi înainte de 1800? În fine, nici filologii nu au fost mai prejos. Limba română veche nu este chiar ușor de citit și nici de admirat. Ea este scrisă în alfabet chirilic adaptat, multe texte sunt manuscrise cursive „întortocheate”, iar formulările sunt adesea arhaice și pătrunse de oralitate. Limba lucrării comentate mai sus pare multora neîngrijită, chiar „primitivă”, chiar „medievală”, încât anumiți termeni necesită elaborarea de glosare, fie și pentru uzul publicului elevat. În acest context, mai toate textele Stolnicului publicate până acum (integral ori fragmentar) au fost integrate cronicarilor. Așa au făcut și Mihail Gregorian, și Liviu Onu. Pentru elevii de liceu mai ales, părea să fie mult mai comod așa. În privința limbii, nici Shakespeare, care s‑a stins în secolul al XVII‑lea, nu strălucește prin accesibilitate contemporană. Textele sale sunt nu numai explicate laborios pentru elevi, ba chiar refăcute pe înțelesul lor, în cheie contemporană, ceea ce nu este deloc etic și nici corect pentru autor și lumea în care a trăit. Totuși, limba română utilizată de Stolnic nu este deloc „primitivă”, ci este așa cum trebuia ea să fie la cumpăna secolelor al XVII‑lea și al XVIII‑lea, iar Stolnicul o redă în forma literară de atunci. Oricare limbă – nu doar limba română – nu rămâne egală cu sine, ci se naște, crește, se dezvoltă până la apogeu, apoi descrește și se stinge odată cu poporul care a creat‑o și căruia i‑a servit drept mijloc de comunicare. Limba română de pe la 1700, cea utilizată de Stolnic, nu era nici bună și nici rea, nici frumoasă și nici urâtă, ci era așa cum trebuia să fie la momentul respectiv. Cam la fel este și limba română a lui Dimitrie Cantemir.
Stolnicul știe și istoria Occidentului: mutarea împărăției la „Vizandio” (Bizanț), numit Noua Romă, „unde Constandin cel Mare au făcut cetatea”; „gâlcevile” împăraților; neascultarea „frâncilor” (catolicilor) de împărații de la Țarigrad; istoria lui Carol cel Mare, „feciorul lui Pepinie” (Pepin), „craiul de Franța”, care, prin „înțelepciunea” și „vrednicia” „ce au avut, cum istoriile arată faptele lui”, ar fi putut scoate „toată Creștinătatea de supt jugul și robia păgânătății turcești”, dacă ar fi trăit în timpurile mai noi”; „Italia n‑au mai fost scaunul împărătescu, ci în Țara Nemțască”, Italia rămânând cu multe stăpâniri politice, „mai multe de șapte‑opt cu respublicele ce le zic (adecăte otcârmuire de obște), cum iaste Veneția, Ghenova”; și Florența ar fi fost la fel, numai că a fost supusă de „unul mai bogat și mai cu rudenie, de‑l chema Cozma de Mediți și s‑au făcut domn, singur stăpânitoriu, dându‑i încă și papa și tituluș, de‑i zic ei acum gran duca…”. Se face și o prezentare a despărțirii celor două biserici și a Apusului de Răsărit, unde a continuat să existe „biserica cea bătrână și adevărată”, așa cum se dă și un șir al papilor și al împăraților; sunt pomeniți Corvinii, „voievozi” „rumâni” care au apărat „creștineasca respublică”. Autorul scrie despre poporul său cu o anumită căldură, deplânge defăimările răspândite de unii istorici și cronicari străini despre români, dar nu îndreaptă lucrurile în mod subiectiv, ci prin apelul la surse, prin argumentare, prin reproducerea opiniilor celor care au cunoscut izvoarele cele vechi: „Mai trudit‑am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime și pre la mănăstiri date și la sate – câte am putut vedea – să poci scoate cevași, ca să știm măcar dintr‑acelea, deaca dintr‑altele nu să poate afla; căci că într‑însele să vede a zice cevași, dând pricinile pentru ce sunt date acele hrisoave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor și bunilor slugi ocine, sau altcevași pentru vredniciia și mari slujbe ce vor fi făcut domniei și țării (cum fac împărații și domnii cei mari și ieftini), dăruindu‑le, acolo povestea îi spune”. Se vede de aici că Stolnicul „a trudit” să găsească izvoare documentare, nu numai narative, adică surse de prim rang ca obiectivitate, pe de o parte, și că aceste obiceiuri ale domnilor noștri de ocini pentru „vrednicie” și „slujbe”, exact așa „cum fac împărații și domnii cei mari”, pe de altă parte. Autorul a căutat „adevăr să ne dovedească” și a ajuns să constate autocrația domnilor noștri, asemănătoare cu a tuturor suveranilor.
Stolnicul exprimă o viziune tonică asupra trecutului și viitorului Țării/ Țărilor Românești, este gata „a iscodi adevărul”. Autorul nu mai vrea să fie „surd” la datele despre trecutul românilor, al țării sale (socotită de unii „mică și ca‑n laturi”, „mai vârtos acum de când osebită de Ardeal și de Țara Moldovei iaste”). Istoricul Constantin Cantacuzino nu vrea să fie uitat trecutul, fiindcă el face parte din viața românilor, cei care „au fost de mare folos” și au fost „ca un zid bun și tare înaintea turcilor”, luptând pentru apărarea Republicii Creștine. Ei, stimulați de gloria de odinioară – spune printre rânduri Stolnicul –, ar putea reînvia. De altminteri, este important faptul că acești români sau romani și țările lor „stau” încă, adică există, deși se află sub presiunea grea a străinilor. „Starea” aceasta va fi urmată de acțiune în numele unității. Stolnicul nu demolează, ci construiește. El prezintă mai noile dezbinări ale românilor în trei țări în numele vechii unități a Daciei, unitate care, la momentul potrivit și printr‑o personalitate dăruită cu har, ar putea reînvia. Autorul nu prefigurează concret noua unitate românească, dar descoperă, comentează și relevă temeiurile sale, venite din trecut. Ca și Dimitrie Cantemir, el supralicitează, îngroașă intenționat unitatea politică a Daciei pe care o face aproape românească, așa cum îi declară pe români adevărați romani. Nu exclude componenta dacică din etnogeneză, dar subliniază romanitatea românilor, născuți în urma romanizării. Viziunea sa este nu numai realistă, ci și militantă, așa cum aveau să facă istoricii iluminiști ai Europei Centrale și de Sud‑Est, în cazul nostru reprezentanții Școlii Ardelene.
Firește, Stolnicul nu este Giovanni Battista Vico și nici Edward Gibbon. Nu se află nici pe aceeași treaptă cu Dimitrie Cantemir, dar nici departe de acesta nu este. Virgil Cândea observa, așa cum arătam mai sus, remarcabila „continuitate de preocupări și convingeri ce caracterizează întreaga noastră istoriografie, de la cronicari până la cercetătorii contemporani”. Aceasta înseamnă că marile teme au rămas aceleași și că, dincolo de inerentele diferențe, erori sau opinii corectate de descoperirile ulterioare, marii savanți ai acestui popor au abordat corect trecutul românesc și mai ales – pentru cazul de față – formarea poporului român și a limbii române. Din acest motiv, este greu să constatăm întotdeauna că unul dintre autori aparține unui curent de gândire și că altul, aproape contemporan cu primul, pășește în altul, înnoitor, deschizător de drumuri nebătătorite. În această situație se află Stolnicul, care, comparat prin anumite pasaje ale operei sale cu cronicarii moldoveni sau munteni, nu aduce, la prima vedere, înnoiri. Și totuși, nu este așa, fiindcă alte pasaje îi trădează apartenența la modernitate, cum scria cu precauție, în plin regim comunist, acum multe decenii, Virgil Cândea. Este destul să examinăm nu numai opera (cum am încercat mai sus), ci și biblioteca sa, reconstituită prin admirabile eforturi. Este vorba despre biblioteca unui cărturar modern, a unui savant, a unui erudit și nu a unui cronicar medieval, care ascultă cântecele lăutarilor sau legendele răspândite de peregrini prin târguri. Pentru stadiul de evoluție de atunci al istoriografiei din țările sud‑estului Europei, din lumea post‑bizantină de credință ortodoxă, Constantin Cantacuzino Stolnicul este un istoric și nu un cronicar. Viziunea sa poate fi încadrată umanismului târziu, cum s‑a mai făcut, dar modernitatea lucrării sale – subliniată bine de Virgil Cândea – îl plasează mai degrabă între cei care anunță iluminismul, între preiluminiști.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
