Dacă o cauți pe Rodica Marian în curtea cu flori din centrul Clujului, unde locuiește, sau, mai nou, în casa nouă pe care și‑a construit‑o la Oradea, unde merge ocazional, se poate ușor întâmpla să afli că se află în Panama, Columbia sau Thailanda, mirarea fiindu‑ți cu atât mai mare cu cât îți aduci aminte că parcă nu de multișor se întorsese din Armenia, Turkmenistan sau din alte țări cu rezonanțe olfactive exotice, sprintena (la trup și la minte) octogenară din Cluj transpunând în faptă, scrupulos, sistematic și bine documentat, visul dintotdeauna al scriitorului român de a vedea la fața locului lumea, adică altfel decât livresc sau prin intermediul instrumentarului, tot cărturăresc și el, al imaginarului. În prelungirea dinamismului existențial care sfidează vârsta, atunci când se află în țară, Rodica Marian e consistent ubicuă: participă, cu interes, la toate reuniunile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, ține conferințe și le completează, avizat și la obiect, pe cele pe care le audiază, ea dispunând, pe lângă toate aceste calități altruiste, și de un subtil simț al umorului, propriu oamenilor care percep spectacular existența, uitându‑se la „jocul de marionete” din jur cu știința acelora care‑i cunosc pe toți micii sau marii trăgători de sfori din mediul socio‑politic și cultural local sau național, pricepând cu un pas mai devreme decât ceilalți resorturile aranjamentelor secrete.
Enciclopedie vie a scriitorilor de azi din inima Ardealului, Rodica Marian s‑a aureolat, într‑un moment dificil al biografiei noastre colective, cu merite incontestabile, ale căror însemne le‑a purtat modest, fără ostentație și fără să se bată‑n piept pentru curajul cu care le‑a dobândit. Ea s‑a aflat, împreună cu poetul Augustin Pop, în miezul fierbinte al evenimentelor revoluționare clujene din Decembrie 1989, au redactat un cotidian incendiar, circumstanțializat tematic, care nu i‑a lăsat fără ecou nici pe cei precauți sau doar indolenți, nedoritori să se implice, și tot împreună au asistat ei, ulterior, la revenirea cumințită a râului în albie și la procesul de tranchilizare a insurgenților coordonat de către forțele oculte, un efect târziu al solidarizării ei cu poetul prematur dispărut constituind‑o editarea volumului postum Telejurnalul de la Cluj (2000). Rodica Marian se afla, la Revoluție, aproape de 50 de ani; lucra, încă din 1973, la Dicționarul‑tezaur al Academiei (facultatea o terminase în 1967, urmând să‑și ia și doctoratul în 1998). Debutase editorial într‑un volum poetic colectiv intitulat Alfa ’87, editat de Dacia, cu un ciclu dedicat Reflexului vital, adică preamăririi vieții, Petru Poantă, atunci când a scris despre volumele sale, observând cu justețe că ea a sărit etapele normale ale dezvoltării creatoare, „începând să scrie la maturitate […], după o consistentă experiență livrescă”.
A urmat, poetic vorbind, împlinirea, prin editarea unor volume din ce în ce mai bune, apărute la distanțe suficient de mari în timp pentru ca substanța lor să se sublimeze (Subterane și clopote, 2001; Chipul și asemănarea, 2011; Ferma de fluturi, 2016), antologia O sută și una de poeme, de la Editura Academiei (2019) și selecția tradusă în engleză de către Mihaela Mudure (Poeme/Poems, 2020) consfințind o voce inconfundabilă, care evoluează pe linia unui neomodernism sincopat, sceptic, supravegheat de luciditate, vocația poetică fiind, în viziunea particulară a Rodicăi Marian, o funcție a cerebralității și nu una a afectului, ceea ce explică, la nivel discursiv, pasiunea ei pentru o retorică a autodedublării, a alterizării, o anumită „meta‑voce” severă, surdinizantă reapărând obsesiv de‑a lungul poemelor sale, pentru a sugera faptul că linia mai liberă a poetei e mereu dublată cu aceea a specialistei în lingvistică și în istoria poeziei românești, cele două „iubiri” aproape exclusiviste ale Rodicăi Marian rămânând, până azi, Mihai Eminescu, subiect de doctorat pentru ea (1998) și temă a câtorva sinteze esențiale (Lumile „Luceafărului”, studiu de reinterpretare semantică, 1999; Dicționarul „Luceafărului” eminescian, 2000, cu o ediție definitivă în 2007; Luna și sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, 2003), și Lucian Blaga, radiografiat preponderent comparativ, în Hermeneutica sensului. Eminescu și Blaga (2003), respectiv Identitate și alteritate. Eminescu și Blaga (2005).
Cei care o cunosc îndeaproape pe Rodica Marian știu că propensiunea estetică structurează fundamental subconștientul perceptiv, ambiental și creativ al ei. Mediul ei de viață e suprasaturat de suporturi afective aduse de peste tot, de la pietre, cristale sau ceramică la giuvaiere sau mici amulete. Aparițiile ei, vestimentar vorbind, sunt fără egal, de un cromatism sofisticat, menit să trimită gândul mult înapoi în timp, înspre saloanele elegante ale perioadei interbelice. Sub aspect poetic, ea cultivă, programatic, tehnica de „minunare” moștenită de la Blaga: își alege traseele turistice prin lume în așa fel încât să‑i sporească foamea de frumos, limpid și cristalin, adică de ființa epurată de reziduuri. Nu ezită să se mărturisească în acest sens („eu văd toate minunile lumii”), proiectându‑și uneori chipul într‑o „lumină peste fire”, complementară, dar nu coincidentă cu religiozitatea, nedramatică, panteistă.
În ultimii ani, câteva edituri străine și‑au asumat sarcina de a publica, în traducere, un ciclu de poeme esențializate din Rodica Marian, intitulat, la origine, Prag transparent (Ed. Scriptor, Cluj‑Napoca, 2001, o laudă specială cuvenindu‑i‑se Cristinei Damșe, care a asezonat volumul cu câteva opere grafice deosebite), experimentul transpunerilor sincrone concretizându‑se până acum cu o serie de volume frumoase, titlul fiecăruia fiind lăsat la latitudinea traducătorilor. Astfel, Balázs F. Attila și‑a intitulat tălmăcirile în maghiară Erdélyi sirályok (Pescăruși din Ardeal; Ed. Ab Art, 2022), ediția în germană a Anei Ördög e intitulată Die Wiedergeburt der Spiegels (Renașterea oglinzilor, Windrose Verlag, Frauenkirchen, 2023), cea engleză, apărută tot la Windrose, intitulându‑se The Courage of the Moment (Curajul clipei; trad. de Marta Gyemant‑Toth), în vreme ce ediția italiană, apărută în 2024 la Ed. Macchione din Varese, rămâne fidelă titlului originar, La soglia transparente, ea oferindu‑ne și plăcerea de a o regăsi, ca traducătoare, pe italienista de la Cluj Gabriela Lungu, căreia îi datorăm și alte tălmăciri de calitate.
Trei dintre aceste volume, cel maghiar, cel german și cel englez reproduc și un microeseu dedicat virtuților existențiale ale itineranței la Rodica Marian, ciclul inițial fiind excelent selectat de poetă pentru a‑i oferi cititorului străin o materie de lectură cosmopolită, caligrafiată elegant, la marginea inefabilă a perfecțiunii. Volumul Prag transparent sintetizează în mod subtil temele principale de până acum ale poetei: rememorarea tandră, dar nu traumatică, a imaginii mamei, obsesia cărții și a bibliotecilor, capacitatea de a genera, cu fiecare nou peisaj văzut, un concentrat de fericire înminunată, pe modelul blagian deja amintit, alte două teme ale volumului fiind structurale, definitorii pentru universul poetic al Rodicăi Marian: dedublarea proiectivă, hrănită de sentimentul ubicuu al „existenței de prag”, al vieții pe istmul dintre două lumi sau două experiențe (una dintre ele putând fi chiar a transcendenței sau a lumii de dincolo), și bucuria din fața plenitudinii clipei, transformată în experiență estetică prelungită existențial, Rodica Marian fiind, pe ansamblul creației sale, o poetă a kairos‑ului, a „clipei potrivite”, oportune, și nu a chronos-ului, a Timpului implacabil, care curge, lăsând în urmă clipe și sentimente uscate, veștejite.
Așa se face că nu vom găsi disperări, negativisme sau eschatologii în poezia Rodicăi Marian. Nici visceralitate, nici anatomii contorsionate. Dimpotrivă, sensibilitatea Rodicăi Marian merge, ca preferință, înspre neantul înțeles ca inefabil estetic la japonezi: un concentrat de clipă intensă, cerebral‑senzorială, capabilă să redea, prin câteva silabe sau versuri esențializate, fragilitatea de ansamblu a universului, ilustrată prin haiku, prin caligrafia în care s‑a specializat, la noi, Rodica Frențiu, sau chiar prin artele marțiale. Incapabilă să aleagă odihna, Rodica Marian s‑a instalat în miezul neodihnei, pasiunea ei pentru călătorii exotice, infinit mai intensă decât aceea a oamenilor cu disponibilități similare, traducând inclusiv voința de a se afla în mod repetitiv în preajma miracolului, indiferent unde s‑ar găsi el: în Grecia, la Lhasa, în Tibet, la Aranjuez și Toledo sau chiar deasupra liniilor de la Nazca. Un „Mare Justițiar al Simțului Comun” apare, în câteva dintre poemele sale, ca instanță funestă, stereotipizantă, asumată alteritar; e salvator, însă, că poeta o ține la distanță, făcând din atipicitate un mediu de viață și creație mult mai ofertant decât adecvarea la norma comună.
Pentru Rodica Marian, călătoria devine, cu fiecare prilej, un pretext de autoscopie fericită, stare pe care versurile din Pragul transparent nu întârzie să o exprime ca pe o propensiune către simplitate, cu efecte cathartice. Îi dorim să rămână cât mai mult în perimetrul elevat al serenității! Se simte, în întreaga sa creație, decantajul elevat de sensibilitate orientală, atât de bine intuită în cazul culturii japoneze, încât ea vorbește chiar de „capcana din estetic”, sintagmă la care, probabil, s‑ar cuveni să ne întoarcem.
La mulți ani!
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
